– Doina, te-ai pregătit? Întârzii la școală! strigam spre sora mea. Tocmai scuturasem ultima cămașă a lui Radu și o agățasem cu grijă pe sfoara întinsă pe balcon. Balconul nostru, neînchis și cu pereții vopsiți cu var scorojit, mi-era parcă cel mai drag colț din toată casa.
M-am apropiat de balustradă și, ca de obicei, am rămas pe loc, vrăjit. De la al șaptelea etaj dintr-un bloc din Chișinău, zăream Prutul și cartierele din jur. Dimineața abia se ivise, iar soarele de primăvară făcea totul să lucească orbitor. Am zâmbit amar, strângând bara rece de metal în palmele mele. Asta e viața! Luminoasă, promițătoare, când simți că ai tot viitorul înainte, și-atâta forță, că te dor ochii de la atâta lumină! Da, așa să fie și la mine! Totul o să-mi iasă cum vreau, doar să-mi adun lucrurile și să mă mobilizez. Sigur că pot!
O umbră de nor acoperi pentru o clipă soarele. Am tresărit și parcă totul din jur a revenit la realitate, la banal. Așa e mereu. De la vise direct în pragul realității. Dar cum zicea dânsa, Luminița? Realitatea e făcută de noi, nu? Cum va arăta depinde doar de voința omului? Avea dreptate, cred. Femeie cu minte ascuțită! Universitatea a terminat-o cu brio. Spunea mereu că am șanse să intru și eu. Alta e treaba dacă vreau cu adevărat. Am oftat. Nu-i așa simplu să vrei. Trebuie gândit și cântărit. În situația noastră, tata n-are cum să se descurce singur. Cei mici sunt copiii încă, banii nu ajung. Înseamnă că trebuie să aleg facultatea sau lucru. Deocamdată, singura opțiune e să mă angajez și să-l ajut pe tata.
Am privit la ceasul meu mic, primit în clasa a doua de la tata, și m-am alarmat. Iar întârziem! Am luat ligheanul gol și am intrat grabnic în casă.
Doina dormea dusă, cu mânuța sub obraz, parcă un îngeraș. Mi se strângea inima de drag când mă uitam la ea: codițe aurii, gene lungi de zici că atingeau fața. Nici prin gând nu-mi trecea să-i tai crețele, cu toate câte peripeții avem cu ele. E frumusețea ei și trebuie păstrată. Și mama la fel le avea. Am încruntat sprâncenele. Fără plăcere mă opream la gândul mamei. Poate multe poți ierta unui om, dar trădarea, niciodată. Ea ne-a părăsit. Pe Doina, de bebeluș, nici n-a apucat s-o cunoască. Era atât de mică, încât inițial mă striga pe mine mama. Din pricina asta, unele mame din parc ne aruncau priviri pline de prejudecată. Odată mi-au și sărit în cap cu reproșurile toate doamnele…
Ne-am mutat aici, în apartamentul bunicii, după ce a plecat dintre noi, iar locuința a rămas moștenire tatei. În căsuța noastră veche, cu două camere, abia încăpeam trei copii și tata. Aici, în patru camere, era spațiu pentru toți.
Bunica era o femeie aspră, profesoară la universitate, dar foarte retrasă, considerând vecinii ca fiind fără valoare. Când eram mic, nu pricepeam prea bine, dar apoi, când mă duceam s-o ajut, puteam cu greu suporta prea multe dintre vorbele ei usturătoare.
Ești leit mama ta. N-o să iasă nimic de capul tău. Doar genele noastre poate au să te salveze. Cine știe? În tata tău se mai odihnește natura, zicea ea. Singura ta scăpare e cartea. Învață… Poate scapi să ajungi ca maica-ta.
N-aveam ce să răspund. De contrazis, nici atât nu o permitea niciodată. Tata, cât de abătut era după fiecare vizită, nu mă certa; fața i se întuneca, însă, și tăcea toată ziua. Pricepeam, aceasta era cea mai grea pedeapsă. Așa că tăceam, spălam podeaua, terminam lucru și fugeam acasă cât puteam de repede.
Odată, n-am mai răbdat și am ridicat vocea.
Fratele și sora ta, nu-s copiii la tata tău. Nu am nici o legătură cu acei bastarzi! Să nu-i aduci vorba în casa mea, ai înțeles?
Atunci nici eu nu mai calc aici! Am strâns pumnii, privindu-i ochii reci.
Ce-ai spus? a părut și bunica mirată. Dacă n-ar fi fost atât de supărată, cred că aș fi făcut praf toată colecția ei de porțelan pe care ani de zile am șters-o de praf. Din cauza acestei colecții nu ne primea pe toți în vizită, ca să nu strice copiii ceva de preț.
Gata, nu mai vin! am trântit ușa și-am fugit acasă, am dat jos doar ghetele în hol, am sărit peste prag și am luat-o pe Doina în brațe.
Tu ești a mea și Radu la fel! Suntem frați, orice s-ar zice! Nu ne trebuie altcineva!
Tata a ieșit din baie, mirat ce mă vede plângând în mijlocul camerei, iar Doina, mică, copia tot, m-a mângâiat pe obraz și apoi s-a pus și ea pe plâns.
Radu, care-și făcea temele în bucătărie, a venit curios.
Ce-au astea iar? întreabă el.
N-am idee!
Eh, femeile! Răspunse și el filosofic și ne-a adunat pe amândouă într-o îmbrățișare. Mâncați ceva? Eu cu tata am făcut macaroane.
Bunica a sunat după o oră. Mi-am lăsat spălatul vasului și am dat drumul la apă. Tata mai întâi s-a mirat, apoi s-a enervat, pe urmă a început să ridice vocea. Am stat cu picioarele sub mine pe scaun, așteptând scandalul.
Dar n-a fost. Nimic. Tata a intrat pe seară în bucătărie m-a cuprins și mi-a zis blând:
Poți să nu mai mergi la bunica.
De ce?
Pentru că nimeni nu trebuie să te umilească, nici măcar rudele. În casa nimănui nu trebuie să te simți nelalocul tău.
M-am liniștit atunci lângă tata. Gata cu umilințele și cu zilele cenușii. Eram liberă să-mi văd de frați și ce aveam de făcut.
Bunica a murit după un an și ceva. În ultimele două luni totuși m-am apropiat iar de ea, după ce am mers cu tata la spital. În doamna slabă, pierdută între cearșafuri albe, cu greu o mai recunoșteam pe bunica cea puternică. Modul ei de a vorbi cu lumea n-a apus nici în ceasurile din urmă. M-am oferit să rămân.
Rămân.
Fetiță…
Trebuie, i-am zis.
Infirmierele parcă răsuflau ușurate când am apărut să stau cu ea. Mergeam la spital de dimineață, după care mă duceam la ore. Bunica, cu mine de față, cobora tonul și atunci cadrele puteau lucra liniștite.
Tu ești o fată deosebită! mă îmbrățișă infirmiera șefă. Fii tare. Iar de bunica nu te răzbuna. Cine e sărac la suflet, n-a gustat fericirea, nu știe ce-i bun. Pleacă și nu înțelege nimic, nici de viață, nici de moarte.
În ultima zi, bunica era neobișnuit de tăcută, privind spre norii vineți de după geamul salonului. Eu mi-am strâns caietul, mi-am pus în ghiozdan stiloul.
Trebuie să plec.
Stai glasul era abia o șoaptă. M-am întors. Iartă-mă, fată Pentru tot. Am trăit prost… Ai grijă de tata
Am dat din cap, am luat ghiozdanul și-am pornit spre ușă, dar m-am întors și i-am sărutat obrazul.
Odihnește-te. Vin azi pe seară.
Am văzut-o cum se întoarce cu spatele și iese, încercând să-și ascundă ochii.
În aceeași zi a murit. Am aflat de la tata, fără să spun nimic, am luat frații, i-am dus la mine în cameră. Pentru mine era o corvoadă, pentru tata era propria lui mamă. Știam că va sta până târziu pe gânduri, pe urmă va șterge lacrimile și va face micul dejun ca să nu ne lipsească nimic.
Mutarea din vechiul apartament a fost complicată. Doina făcea febră, Radu era năzdrăvan, nu asculta. Tata se zbătea între lucru și casă. Eu împachetam lucruri și mă rugam ca la noul început să fie totul mai bine. Mă rugam și nu știu cui, fiindcă simțeam că cineva tot mă aude.
În apartamentul bunicii, fiecare a pus mâna pe o cameră, ca să simțim cum e să avem intimitate. Dar curând patul Doinei a ajuns la mine în cameră, fiindcă nu putea dormi noaptea și tot la mine venea. Iar Radu și-a făcut colțișor pe bucătărie, unde eram și eu mereu. Ajungeam să pregătim temele împreună între ustensilele de gătit.
Pune sare la cartofi! îi zic, în timp ce îmi toc mințile la fizică.
Vio, supa dă în clocot, ce urmează?
Imediat! las stiloul, apuc cuțitul și mă apuc de tăiat morcovi.
Hei, nu-mi ies rezultatele! Ajută-mă cu numerele negative Vio?
Hai, arată-mi!
Doina stătea la măsuța ei, ascultătoare, desenând cu creionul. Dacă cei mari fac așa, și ea sigur trebuie să facă!
La început, mi-era greu. Tata lucra, copiii mici pe capul meu. Cu Radu mă mai înțelegeam, dar cu Doina, mai greu. Grădinița mă ajuta, dar când se îmbolnăvea fata, lipseam de la școală. Așa a fost până am cunoscut-o întâmplător pe Luminița, vecina.
În prima săptămână, am ieșit cu Doina în fața blocului, la locul de joacă. Era cald și plin de copii, mame, bunici, bone, toate se uitau cu coada ochiului să vadă ce-i cu noi. Doina voia să se dea în leagăn, dar era rând.
Mama! a țipat Doina, și aude tot cartierul. N-au trebuit decât 10 secunde ca femeile să sară cu judecăți.
Cât are asta? Câtă iresponsabilitate cum așa, să faci copil așa tânără O rușine!
După după bun obicei moldovenesc, s-au găsit câteva să-și verse năduful.
În acea harababură, o voce a tăiat tăcerea.
Ce se întâmplă aici?
Am tresărit. Era Luminița, tunsă scurt, elegantă, cu băiețelul la braț.
Bine că ai venit, Luminita! Avem vecină nouă. Se vede că nu i-a priit cloșca noastră, zise o cunoscută printre dinți.
Luminița a ridicat o sprânceană și s-a uitat direct la babele guralive.
Care e necazul? întreabă ea.
O bunicuță scandalagioaică s-a repezit prima: Fata asta a născut! Spune, tu, că te pricepi așa de bine, e normal? Așa să-ți crești frații? Mai bine merge la învățătură…
Luminița a tăcut și a privit în ochi turma de femei. Una după alta și-au golit vorbele, apoi au dus copiii acasă, lăsând loc de liniște.
Cum te cheamă?
Violeta. Și asta e Doina.
Pe mine mă strigi simplu: Luminița sau Lumea. Nu-mi trebuie alinturi de mătușă.
De atunci, nu-mi amintesc cum, dar Luminița a devenit cea mai bună prietenă a mea. Mulți ar râde, copil cu adult, la ce bună-i prietenia? Dar poate, acolo sus, mi-a trimis Dumnezeu norocul la momentul potrivit.
Curând am înțeles de ce e respectată Luminița pe strada noastră. E avocat pe drept de familie. Discretă și directă.
Îți dai seama câte știu despre oamenii ăștia? râdea ea în timp ce mă ajuta să dau jos perdeaua pentru spălat. Să-i vezi cum se schimbă când știu că poți spune ceva adevărat despre ei De-aia preferă să mă aibă aliat.
Am dat din cap. Înțelegeam. Și de asta tata voia liniște, departe de gura lumii, de bârfe, de amintirile despre mama…
Luminița a fost prima persoană căreia i-am povestit de mama. Obișnuită să țin totul în mine, simțeam cum grijile mă apasă, fricile de viitor mă frământă. Și dacă mama era așa, nu cumva devin eu la fel?
Luminița m-a rugat odată să trec pe la ea să hrănesc pisica.
Am dosar, nu știu cât mă ține. Dacă întârzii, s-ar răzbuna și nu mă lasă să dorm.
Serios? E doar o pisică!
Dacă începe să bată la ușă din interior, să vezi atunci răzbunare!
Am râs cu ea. M-a dus la bucătărie și mi-a arătat cutia cu Bobiță, un motan tărcat, leneș.
Seara aceea am întârziat, fiindcă la școală s-a lungit profesorul, Doina s-a găsit să aleagă ciocolată în market, Radu s-a împotmolit la matematică.
Când am ajuns la Luminița, Bobiță abia a ridicat capul. I-am făcut porția și-am pornit spre ușă. Chiar atunci a apărut și ea obosită, cu pași grei.
Mă ierți, am întârziat. Bobiță, iartă-mă și tu! i-am spus, glumind.
Luminița a lăsat sacoșa și, dintr-o dată, a început să plângă.
M-am apropiat stângaci, i-am pus mâna pe umăr.
Scuză-mă E o zi foarte grea N-am pe cine să plâng. Fără mamă, fără altcineva de suflet.
Sunt aici Eu nu-s om?
Luminița mi-a zâmbit printre lacrimi, și mi-a mângâiat părul.
Ah, cârlionții Mereu am vrut să fiu așa! Știi, femeia vrea ce nu are. Eu am visat la asta și la copil.
A tăcut brusc.
Păi la bucle se poate lucra, zic. Dar copilul?
N-am putut fi indiscretă, dar tristețea ei mă durea. M-a ajutat mult, cu Doina, cu Radu, cu mine. M-a susținut când eram pierdută…
A scos din geantă o mapă.
Asta e condamnarea mea, Violeta. N-o să am copii. Prețul erorii e uriaș.
După ani de căsnicie cu dragostea din copilărie, Maxim, însărcinată la primul test, au plecat în vacanță. Un accident stupid cu un scuterist în concediu restul e coșmar. Maxim n-a știut să mă consoleze. Eu în durerea mea, el în a lui. Ne-am despărțit repede, nu ne-am mai putut regăsi.
După aproape un an ne-am întâlnit la tribunal, am stat de vorbă ca în tinerețe și am înțeles că suntem doi oameni noi. Maxim a cerut să reîncepem de la zero. Eu i-am zis să mă lase să mă gândesc. Și am ales să nu-l leg la mine, deși el dorea copii de-o viață. Dacă nu pot? Cum să-i fur visul?
E sigur, Luminita? Chiar nu se poate?
Medicii spun că e imposibil.
Dar oamenii greșesc poate există totuși un strop de speranță?
Foarte mic. Aproape deloc. Dar dacă nu iese?
Atunci vei plânge! Acum, încearcă!
M-a luat în brațe și a zâmbit printre lacrimi.
De unde atâta înțelepciune, la o fată așa tânără?
Am avut profesori buni! am mormăit, și, ridicând ibricul, i-am propus să bem o cană de ceai.
Povestește-mi. De ce e doar tata în viața ta? Unde-i mama? Hai, sinceritate pentru sinceritate.
Aceste întâmplări m-au învățat ceva esențial: numai apropierea de oameni, bunătatea și înțelegerea pot schimba greul în lumină. Am ajuns să iubesc familia mea și, dintre toți, pe mine însumi, cu tot ce pot și nu pot. Atât cât am și cât pot da. Pentru fiecare dintre noi, dragostea, iertarea, compasiunea și nu trecutul sunt cele care dau adevărata forță de a merge înainte într-un oraș ca al nostru, la marginea Prutului.
