Răpirea secolului
Vreau să fugă bărbații după mine și să plângă că nu pot să mă ajungă! Ilinca a citit cu glas tare dorința scrisă pe biletel și i-a dat foc cu bricheta. A scuturat cenușa în pahar și a băut ultima gură de prosecco, în hohotele de râs ale prietenelor sale.
Bradul s-a luminat altfel, de parcă s-ar fi gândit la ceva, apoi s-a aprins și mai tare. Muzica a început să răsune mai tare, paharele au clinchetit, fețele s-au amestecat într-un vârtej festiv. Din crengi s-a scuturat o pulbere aurie sau cel puțin așa și-a amintit…
Maaa-ma… Mamă, trezește-te!
Ilinca a reușit cu greu să deschidă un ochi. Deasupra ei, de parcă era toată echipa națională de fotbal.
Cine-s voi? Vă știu, copii?
Copiii, făcând haz, s-au prezentat în șoaptă, înclinând capul:
Hai mamă, gândește-te, Matei 9 ani, Lucian 7, Ștefan 5, Dănuț 3!
Toți la apel, fără excepții, cu fețele șmechere și plini de energie. Nu chiar de așa bărbați alergând după ea visase ea în noaptea de Revelion…
Da antrenorul vostru unde-i?… Hm, pardon. Tatăl vostru unde-i? a răgușit ea cu voce uscată. Aduceți-i mamei un pahar cu apă…
Nici n-a apucat să clipească și, hop Mamăăă!
Deja avea în mână două pahare cu apă, o mandarină și o cană cu saramură de castraveți. Ei, da… Cel mare a învățat deja cum se reanimează mama după sărbătoare. Cresc bieții.
Mamă, trezește-te, că ai promis… boscorodeau cei mici.
Ilinca s-a străduit să se gândească cum a ajuns acolo și ce oare a promis.
Mergem la film?
Nuu! cor înfuriat.
La McDonalds?
Taeaa!
Magazin de jucării?
Hai mamă, nu te preface! Suntem aproape gata, doar tu nu te miști!
Bine, măcar spuneți-mi unde intenționați să mă duceți? s-a dat bătută.
Dragă, hai sus! s-a auzit o voce de bărbat. În cameră a intrat un bărbat înalt, brunet cu ochi ca nuca, sclipind auriu. Ei, ce frumos era!
Suntem gata, am încărcat deja tot în mașină. Mergem și trecem pe la magazin apoi direct la drum!
Ilinca a încercat serios să-și amintească de unde îl știe pe bărbatul acesta și de ce-i zic copiii mamă. În mintea ei nimic, vid perfect, fără explicații.
Mamă, să nu uiți slipii noștri! Și pentru tine! a țipat cineva din camera copiilor.
Of, deci și piscină? Hmm… Ce viață nemaipomenită am, și nu știu nimic?
Ilinca și-a deschis ochii, a privit lent în jur și niciun colț nu-i era cunoscut: nici o poză pe comoda aceea modernă, nici mobila, nici draperiile cu model necunoscut.
Camera era străină, ruptă din alt univers. Doar floarea de pe pervaz i s-a părut cunoscută. O Crăciuniță roșie, cu petale catifelate, într-un ghiveci alb împodobit cu mărgele fine. Parcă undeva o văzuse și acasă…
A închis iar ochii și a încercat să deruleze firul zilei de ieri: prietenele la restaurant, sărbătoare de Revelion, joc de Secret Santa, ca-n studenție doar că acum cu genți scumpe, coafuri sofisticate și lipsă continuă de timp.
Fetele, aranjate, zâmbitoare, entuziasmate reușiseră să evadeze, măcar câteva ceasuri, din gravitația zilnică: soți, copii, teme, grădiniță, cratițe… Radiau libertatea cu acea lumină a elevelor plecate de la ultima oră.
Numai Ilinca era calmă și frumoasă, ca de obicei. Ea nu era nici măritată, nici nu dădea socoteală nimănui.
Mireasa eternă, râdeau fetele, turnându-i un alt pahar de spumant.
Ea i-a dăruit uneia set de cosmetice cu icre negre și fire de aur. Au râs că ai putea unge și pe pâine, la un mic dejun regal cu șampanie. Telefoanele făceau poze din orice unghi, de parcă nu erau borcane, ci opere de artă.
La schimb, a primit de la prietenă Crăciunița aceea în ghiveci alb cu mărgele și o sticlă de vin spumant, adusă dintr-un conac din Franța. Din cele despre care vorbești în șoaptă și le deschizi doar la ocazii speciale.
A citit ce scria pe bilețel o urare, un toast? Și-apoi… nimic! Cum zic moldovenii: a mers, a căzut, s-a trezit ghips!
Ilinca s-a uitat în oglindă. Tot ea, tânără, frumoasă, chiar și fardul e la locul lui, ca-n noaptea de Revelion. Dar de unde copiii, bărbatul? Nu-și amintește să-i fi născut, nici să-i fi crescut, nici de vreo nuntă! Știe numele copiilor, dar pe bărbat niciun nume. Ceva nu-i curat…
A ieșit din cameră. Pe hol, valize cu roți: două mari, elegante una neagră, una bej cu logo de firmă scumpă, lângă ele, trei rucsacuri pentru copii.
Deci nu e picnic la pădure… Unde mergem? În vacanță!?
Chiar atunci, soțul a intrat, obișnuit, a ridicat valizele de parcă făcea asta mereu și a împins-o tandru spre ușă.
Dacă întârziem, pierdem trenul a spus el calm, fără să se enerveze.
Ilinca și-a aruncat ochii la mâna ei a încremenit. Verigheta nu era! Nici la ea, nici la el. Alt mister. Sau… ?
Copiii au sărit unul după altul în mașină un minivan mare și confortabil. Ghiozdanele la loc, centurile puse perfect. El urcat la volan. Ilinca a tras adânc aer și s-a așezat pe scaunul din față.
I-a întins imediat o cafea cu lapte. Însă ea nu bea așa ceva! Cea mai ciudată durere a fost asta.
Hai la drum, a spus el vesel, făcând cu ochiul copiilor. Mașina a pornit. Cu cât se depărta mai mult de acasă, cu atât neliniștea ei creștea.
Din spate, copiii se certau, rădeau, discutau în șoaptă. Tatăl părea unul sigur pe sine, atent la drum, iar ochii aruncau, uneori, spre ea priviri jucăușe, ca și când ar fi împărțit un secret. Ca și cum știa ceva ce ea abia urma să descopere.
Ilinca privea drumul, simțindu-se, ca ariciul din ceață: TOTUL pare cunoscut, dar nimic nu-i clar.
Au ieșit din oraș și alergau pe autostradă. Ilinca nu mai știa ce să creadă era clar, copiii și bărbatul nu erau ai ei!
El a răpit-o!
Nu, ei au răpit-o pe ea!
Dar atunci cum știe numele la copii? S-a încâlcit de tot și totuși, concluzia era clară: omul acesta e străin, a răpit-o, trebuie să ia atitudine!
S-a îndreptat, a strâns cafeaua, și-a mascat spaima privind indiferent pe geam. În ea, încet, se activa alt mod: nu femeia zăpăcită, ci cea care trebuie să supraviețuiască!
Peste jumătate de oră, copiii s-au revoltat:
Tata, la toaletă!
Vreau apă!
Avem ceva de ronțăit?
Mașina a tras pe dreapta la o benzinărie. Toți au ieșit repejor și s-au dus spre clădire.
Asta era șansa! Inima Ilincăi bătea să-i spargă pieptul. Cât timp ceilalți erau ocupați, ea s-a strecurat înapoi la mașină, a sărit la volan…
Nu erau cheile la contact.
Te-am găsit, te căutam, s-a auzit din geamul deschis, calm. Ilinca s-a speriat.
Hai, gata pauza, mergem! a continuat el zâmbitor. Dragă, lasă-mă să conduc, tu odihnește-te. Și au pornit din nou.
O oră mai târziu, se profila aeroportul înainte: sticlă, beton, lume și mașini. Au lăsat mașina la parcare și au intrat toți grămadă.
Ilinca, încordată, nu se lăsa învinsă: nu va fi dusă cine știe unde! Trebuie să lupte!
S-a ținut la distanță de familia prea bine regizată. Făcând pași înapoi, apoi… a izbucnit:
E o răpire! Ajutor! a strigat, alergând la un agent de pază.
Paznicul a reacționat pe loc a trântit-o la pământ, întorcând-o pe burtă, și i-a pus cătușe. În jur s-au grupat oameni cu uniforme, arme, stații…
Stați puțin! Lămurim în clipa asta! a strigat bărbatul acela străin.
E o farsă! O glumă de Revelion! Nu avem arme! Nu e răpire!
Vocea îi ajungea parcă din altă lume. Și, deodată, ca-n filme, i-a văzut. După un panou publicitar, stăteau prietenele ei, zâmbitoare, zăpăcite și totodată fericite.
Mamă! au strigat copiii și s-au aruncat la una dintre femeile din acel grup de prietene. Celelalte dădeau explicații agentului, râzând, cerând să fie eliberată răpita.
Ilinca a fost ridicată, eliberată din cătușe. Lumea s-a potolit. Stătea în mijlocul aeroportului, cu părul ciufulit, inima bubuind și a priceput: nu fusese răpită.
O… păcăliseră?!
După ce adrenalina a trecut și zgomotul i-a dispărut din urechi, Ilinca a început să audă și să înțeleagă.
Era o farsă.
Uriașă. Costisitoare. În echipă. Ca un banc cu iz de thriller.
Prietenenele au prins să povestească râzând și scuzându-se: de multă vreme vroiau să-i facă cunoștință Ilincăi cu un băiat bun. Ăsta pe care-l plăcea deja de un car de vreme, dar care era prea timid să-i spună ceva, deoarece o cunoștea și știa că orice tentativă frontală ar fi eșuat; Ilinca refuza întotdeauna politicos:
Mulțumesc, nu am nevoie. Mă descurc și singură.
Fetele știau asta. De aceea nu au încercat direct. De ce să piardă vremea cu rugăminți, când pot trece direct la… demonstrație?
Așa a apărut ideea: nu prezentare, ci imersiune totală în atmosfera de familie. Uite-l, dimineața, organizează copiii, zâmbește, are grijă, fără multe vorbe, și ochii îi luceau atât de frumos…
Am vrut să nu mai gândești, au recunoscut sincer. Să simți doar.
Ilinca și-a dat seama că nici nu poate să se enerveze. Știe, femeile nu suportă șocuri, dar, dacă e cu temei, acceptă și un experiment.
Da, metoda a fost… cam șocantă. Da, aproape au provocat un infarct. Dar rezultatul sincer! Uneori ca să vezi dacă-ți trebuie sau nu un bărbat, e destul o dimineață, trei copii și o cafea de la răpitor.
Atunci l-a recunoscut. Eroul zâmbea cu ochii rânjind ștrengărește, ca Motanul din Shrek. Iar în ochii lui de nucă dansau licăriri aurii. Copiii se lipiseră de el s-au dovedit nepoții iubiți ai lui, toți parte din povestea pusă la cale.
Gata, gata, grăbiți-vă! au intervenit prietenele. Avionul nu așteaptă! Fugiți repede la check-in!
Ce, iar răpire? s-a strecurat în mintea Ilincăi. Unde plănuiau să mă ducă? La mare? La Mediterană? Să sar cu peștii și să mănânc mango!?
El i-a întins mâna.
Hai să facem cunoștință din nou. Eu sunt Vlad! Permite-mi să te răpesc, i-a spus zâmbind cald.
Ilinca s-a uitat la prietene, care stăteau tăcute, cu sufletul la gură. Apoi la valize. Și apoi în ochii lui aceia de care-i era dor, fără să știe.
Și-a spus în gând: oare ce-o împiedică?
Hai! a spus încet, zâmbind pentru ea însăși, conștientă că răpirea asta a fost cel mai frumos început de aventură.
Și apoi, ușor, a adăugat: Dar să rămână copiii acasă…
Toți au izbucnit în râs, el a zâmbit și mai larg, iar aeroportul, agitația, lumea toată s-a transformat, pe neașteptate, în începutul a ceva cald, vesel și neașteptat de frumos.
Uneori viața nu ne răpește.
Ne așază brusc acolo unde trebuia să fim de mult.
