A rămâne singură la cincizeci de ani
Mi-e dor de tine, pisoiule. Când ne mai vedem?
Ana s-a prăbușit buimacă pe marginea patului, ținând în mână telefonul soțului său. Sandu îl uitase pe noptieră. Iar ecranul s-a luminat dintr-odată din cauza unui nou mesaj. Numele expeditorului îi era necunoscut. De femeie. Ana a început să dea scroll prin conversație, iar treizeci de ani de căsnicie s-au împrăștiat în bucăți cu fiecare rând citit: cuvinte dulci, poze, planuri pentru weekend-uri când, chipurile, el era la pescuit cu prietenii.
A așezat cu grijă telefonul la loc și a rămas nemișcată o vreme privind în gol. În bucătărie ticăia ceasul, dincolo de perete vecinii se uitau la televizor, iar Ana știa deja, parcă privind în viitor, ce avea să urmeze. Fiecare replică. Fiecare gest. Toate acestea mai fuseseră cândva. De două ori chiar.
Sandu s-a întors acasă pe la unsprezece seara, obosit și iritat. Și-a aruncat geanta în hol, a intrat în bucătărie, unde Ana își fierbea un ceai.
Bună, Anișo. Avem ceva de mâncare?
Fără să spună nimic, Ana i-a împins telefonul pe masă, cu ecranul în sus. Sandu l-a luat mecanic, apoi a priceput imediat. Fața i s-a schimbat.
Anișo, eu…
Te rog, nu spune că e legat de serviciu, Ana s-a întors spre aragaz. Te rog. Măcar de data asta.
Sandu a tăcut. S-a așezat pe scaun, masându-și rădăcina nasului. Ana, în cele din urmă, s-a întors, sprijinindu-se de blatul de bucătărie.
Cine e?
Nimeni. O prostie. Pur și simplu… Sandu a rămas fără cuvinte, căutând ceva pe podea. Habar n-am ce-a fost în capul meu. Doar prostii.
Prostii, a repetat Ana. Am înțeles.
…După două zile, Sandu a venit acasă cu un buchet uriaș de trandafiri roșii. Erau scumpi și frumos ambalați. I-a așezat pe masa din bucătărie, și Ana a observat cum îi tremurau mâinile.
Anișo, hai să vorbim. Să vorbim omenesc.
Ana și-a pus apă într-un pahar și s-a așezat în fața lui.
Spune.
Știu, sunt vinovat. E a treia oară, știu că așa spui și tu. Dar, Anișo, atâția ani împreună, copiii noștri sunt mari deja… Chiar nu înseamnă nimic?
Ana tăcea, răsucind paharul.
Jur că n-o să se mai întâmple. Nu știu ce mă apucă, dar te iubesc cu adevărat, Sandu a încercat să-i prindă mâna, dar Ana și-a tras-o. Anișo, unde să pleci la vârsta noastră? La cincizeci de ani să rămâi singură? Ce rost are? Hai să uităm… să o luăm de la capăt.
Ana s-a uitat la trandafiri. La soțul ei. La verigheta ce îi strânsese cândva mâna. Și-a amintit cât de mult crezuse în aceleași promisiuni două ani în urmă. Și acum patru ani. Mereu sperând că de data asta chiar s-a terminat.
O să mă gândesc, a spus într-un final. Doar ca să închidă discuția.
Săptămânile ce au urmat au fost ciudate. Sandu încerca să repare: venea la timp, ajuta pe acasă, era atent. Dar Ana vedea deja detalii mici. Cum își întorcea telefonul cu ecranul în jos când ea intra în cameră. Cum tresărea la fiecare notificare. Cum se uita, prelung, la vânzătoarele tinere de la supermarket.
Ce tot te uiți acolo? l-a întrebat Ana în timp ce stăteau la coadă.
Eu? Nimic. S-a dat la o parte, prea repede. Hai să mergem, să nu se răcească mașina.
Cu timpul, a devenit brusc irascibil. Se enerva din nimicuri. Se răstea dacă Ana intra în cameră când el era cu telefonul. Probabil convorbirile continuau, doar că acum era și mai atent să le șteargă. Ana nu mai verifica. Nu avea rost. Știa deja totul.
Nopțile, Ana zăcea trează pe întuneric, ascultând respirația regulată a bărbatului de lângă ea, și se gândea la altceva decât la el. La ea însăși. Ce o mai ținea în căsnicie? Dragostea? Nu-și amintea ultima dată când fusese cu adevărat fericită lângă Sandu. Doar obișnuință? Trei decenii sub același acoperiș, amintiri, copii mari. Frica? Da, în fond, cel mai mult frica. Avea patruzeci și opt de ani. Ce va face singură?
Într-o seară de toamnă, Ana a format numărul fetei sale. Ilinca i-a răspuns după al treilea ton.
Mamă? E totul bine?
Da… adică… Ana a închis ochii. Ilinca, putem să vorbim sincer?
Ilinca a ascultat, neîntrerupând-o. Ana i-a povestit despre conversația găsită, despre a treia oară, despre promisiuni, despre confuzia ei.
Mamă, dar tu ce vrei tu, de fapt?
Nu știu, a șoptit Ana. Chiar nu știu.
Ascultă, nimeni nu te obligă să suporți toate astea. Treizeci de ani? Și ce dacă? Nu-i un motiv să rabzi umilințe fără sfârșit.
Da, unde aș…?
La mine, a întrerupt-o Ilinca. Am o cameră liberă. Stai aici, te pui pe picioare, te gândești. Ești contabilă, găsești ușor serviciu, mereu e nevoie de cineva cu experiență. Căutăm și un apartament. Mamă, asta nu e capătul vieții. E doar un început nou, într-un alt oraș, dacă vrei.
Ana a tăcut, strângând telefonul cu putere.
Gândește-te, a adăugat blând Ilinca. Eu te susțin orice ai decide.
Ilinca nu a forțat-o să răspundă pe loc. I-a spus doar că în blocul vecin se eliberează o garsonieră la chirie bună, că gazda e om de treabă. Că nepoții ar fi încântați s-o vadă zilnic, nu doar la sărbători. Că la policlinică se caută contabil și i-ar merge sigur bine acolo.
Mamă, meriți o viață normală. Fără să te simți mereu umilită.
Pentru prima oară după mult, mult timp, cineva îi vorbea Anei despre fericirea ei și dreptul la ea. Nu să ierte, nu să rabde, nu să salveze cu orice preț familia. Ci să fie, pur și simplu, fericită.
Discuția cu Sandu a amânat-o trei zile. Și-a făcut curaj, și-a repetat vorbele în minte, s-a trezit de-atâtea ori speriată noaptea. Până când, la micul dejun, între ouă ochiuri și cafea, a spus simplu:
Eu vreau să divorțez.
Sandu a rămas cu ceasca-n mână, uitându-se la ea de parcă ar fi vorbit o limbă străină.
Ce-ai zis, Ana? Vorbești serios?
Foarte serios.
Hai lasă. Și-a pus ceașca jos, zâmbind ironic. Ne-am certat, se mai întâmplă. De ce să ajungem la divorț?
Nu e doar o ceartă, Sandu. Sunt trei trădări în cinci ani. Sunt obosită.
Obosită… zâmbetul i-a dispărut. Dar eu? Crezi că mi-a fost ușor să trăiesc treizeci de ani cu tine?
Ana nu a ripostat. Și-a băut ceaiul, s-a ridicat.
Stai! Sandu a sărit și i-a blocat trecerea. Unde te duci? La cine ai să fii tu de nevoie, ha? La cincizeci de ani, Ana!
La mine însămi.
La tine?! A râs hârcăit. Dar te-ai văzut în oglindă? Ce crezi, că o să te ia cineva la anii ăștia?
Nu mi-e teamă de asta.
Atunci ce vrei? A venit mai aproape, ridicând glasul. Eu te-am ajutat, te-am îmbrăcat, ți-am ținut casa. Și tu? Tu ce mi-ai dat, de să vreau să mă mai întorc acasă?
Ana s-a uitat la el. Înroșit la față, cu vena pulsând pe tâmplă, spumele la gură.
Deci eu sunt de vină pentru trădări?
Dar cine, eu? Uite-te la tine! Cu halatul, papucii, ciorba ta. O plictiseală! Nici să vorbesc cu tine, nici S-a oprit, și-a dat ochii peste cap. Te-ai adus singură aici. Și-acum dai vina pe mine.
Ana a făcut un pas în spate. Cinci ani a tot căutat păreri de rău la acest om. Dar nu era. Nu fusese niciodată. Sandu nu regreta că o pierdea pe ea, ci confortul. Cămașa călcată, ciorba caldă, apartamentul pus la punct.
Știi ceva, șopti Ana, îți mulțumesc.
Pentru ce dracu să-mi mulțumești?
Pentru discuția asta. Mă mai gândeam. Acum nu mai am dubii.
L-a ocolit și a ieșit din bucătărie. Sandu a mai zbierat după ea ceva de ani pierduți, de nerecunoștință, de cât o să regrete. Ana nu asculta, ci își împacheta lucrurile.
… O lună mai târziu, Ana stătea în mijlocul unei garsoniere mici la etajul trei, la două stații de blocul fiicei sale. Dincolo de perete bârâia frigiderul, mirosea a proaspăt văruit și a mere. În hol erau grămezi de cutii. O viață nouă. Era teamă, era ciudat, dar Ana a simțit pentru prima dată după ani că poate respira în voie.
Nepoții au venit chiar în seara aceea. Măriuca, de cinci ani, a inspectat serios camera și a spus că lipsește un motan. Nicu, de opt ani, i-a adus pledul lui favorit să nu-i fie rece. Ilinca a venit cu o oală cu zeamă și o sticlă de spumant.
Pentru casă nouă, mamă!
Ana a râs. Doamne, când mai râsese ea așa, fără grijă? Fără să-i fie frică că Sandu începe să se plângă de gălăgie?
… După vreo jumătate de an, s-a mutat la Chișinău și băiatul ei, Mihai, cu nevasta și bebelușul. Și-au găsit serviciu și au luat o locuință aproape. Acum mesele de duminică la Ana acasă au devenit tradiție. Bucătăria mică, multă forfotă, copiii alergând sub masă, Ilinca certându-se amical cu fratele ei despre politică.
Ana stătea la aragaz, amestecând sosul, și se gândea că singurătatea de care îi fusese atât de frică era, de fapt, o iluzie. O închisoare în care singură se ținuse treizeci de ani. Familia adevărată era aici, unde era iubită pentru prezența ei, nu pentru ce făcea.
Sandu mai dădea câte un telefon. Spunea că a înțeles, că s-a schimbat, că o așteaptă. Ana asculta, răspundea politicos și închidea. Fără supărare, fără ură. Acest om nu mai avea nicio legătură cu ea.
Măriuca i-a tras ușor de fustă:
Buni, mergem mâine în parc? Au venit rățuștele!
Mergem, draga mea.
Și Ana a zâmbit. Viața începea să-și revină, încet-încet, la rostul ei.
