Rămâi cu fetița. Mă duc singur la nunta fratelui meu.
Cuvintele soțului meu, Andrei, au căzut în sufrageria noastră mică din Bălți ca o piatră rece. Tocmai se întorsese ieri de la serviciu, cu privirea tulburată. Simțeam că e ceva ascuns sub tăcerea lui, și am știut când l-am întrebat despre nuntă: s-a uitat undeva la covor, ocolind orice urmă de contact vizual.
O să merg singur la nunta lui Victor… a rostit în cele din urmă, cu glas abia auzit.
Am rămas fără cuvinte.
Și eu? am întrebat, surprinsă, căutând parcă în glasul lui un fir de speranță.
Andrei a oftat lung:
Scumpo, în ianuarie am primit doar salariul de bază, fără nicio primă. Nu avem bani de drum, cazări și dar, pentru toți trei. Am să merg doar eu. Tu stai cu Ilinca acasă. Trei zile trec repede, iar tu te pricepi mai bine să ai grijă de ea. Eu am nevoie de bani și pentru darul de nuntă, și pentru hotel, și pentru mâncare
Eram o familie tânără la început de drum. Locuiam într-o garsonieră luată în folosință de la socrii mei. Eu, Ana, eram în concediu maternal; Ilinca, fetița noastră, abia împlinise doi ani. Nu voiam să plec la muncă prea devreme, pentru că nu aveam pe cine să las cu micuța. Socrii, pe de-o parte, ne-au ajutat cum au putut, dar totul avea un preț nespus, dincolo de cuvinte.
Mamă-mea, Ecaterina, se străduia să-și ducă traiul de una singură. Mereu mi-a zis că, dacă va fi nevoie, dacă trebuie să plec la lucru, vine ea să stea cu Ilinca. Dar pentru altceva rochie nouă, să-mi fac părul, ieșiri la cafea nici să nu visez; nu mă poate ajuta.
O știu bine pe mama în fiecare an își cumpără bilet spre Italia și se răsfață în saloane exagerat de scumpe, ca niște crăiese moderne. Weekendurile nu mi le oferă mie, ci le petrece la masaj ori la coafor.
În familia noastră niciodată nu au fost urgențe. Dacă Andrei era acasă, profitam și eu de acel răgaz, scurt cât o bătaie de ceas, iar el… nu le avea deloc cu chestiile astea. Dacă voiam undeva, mă lăsa, dar rar și numai pentru puțin timp.
Apoi a venit invitația de la Victor. O nuntă în Chișinău, trei zile întregi. M-am dus plină de emoții la mama: Te rog, măcar de data asta, stai cu Ilinca! E nuntă, nu plimbare prin parc. După câteva ezitări și un mormăit, a acceptat. Trei zile și atât. Eram așa bucuroasă! Mă ținusem doi ani lipită de copil, fără pic de viață. Visam la câteva clipe de respiro.
Dar visele mele s-au frânt la auzul vorbelor lui Andrei. Pentru mine, era un eveniment uriaș. Alăptasem, mă sacrificasem, fără nicio plimbare serioasă. Nici măcar logodnica lui Victor nu o cunoșteam, doar o văzusem într-o poză tremurată primit pe Viber.
Am simțit cum mă cuprinde un fel de furie mocnită. Dar Andrei, de neclintit:
Uite, mama ta nu e prea fericită să ia Ilinca; las-o și tu să se odihnească. Sunt rudele mele, nu ești apropiată de ei. Mai bine rămâi acasă și ai grijă de copil. E treaba mea să merg, nu a ta. O să revin repede.
Și atunci, am luat o hotărâre. De ce să decidă el pentru viața mea? Cine este el să-mi traseze drumurile?
Spuneți-mi voi: cine are dreptate?
Eu cred că atât soțul meu, cât și mama, dau dovadă de egoism. Da, bunica nu e obligată să stea cu nepoata, dar, totuși, când e vorba de un moment special în viața fetei ei, nu îi poate întoarce spatele. Și Andrei… parcă nici nu își dă seama cât m-am dedicat eu. Meritam să respir, să prind și eu viață măcar pentru trei zile.
Fata care trăiește povestea asta e atât de neputincioasă E țintuită de voia altora, nimeni nu o ajută. Nu știe ce trebuie să facă, dar știe sigur că nu e corect.
Voi ce credeți? Poate va găsi curajul să-i spună soțului ei cum se simte cu adevărat, să nu lase să decidă el pentru tot. Să nu uităm, trăim într-o țară liberă! Avem dreptul la cuvânt. Nimeni n-o să dezbine o familie pentru că o femeie își spune părerea. Iar dacă el nu poate suporta asta… atunci, poate, nu e totul chiar atât de solid.
Să respectăm și noi, femeile, nevoile noastre, bucuriile noastre. Avem dreptul la ele!
