17 aprilie
De câte ori mă întorc cu gândul la copilărie, văd, ca prin ceață, amintirea aceea vie Eram o fetiță zvăpăiată, cu două codițe blonde rebele și alergam râzând pe veranda largă a casei bunicilor de la țară, la marginea Chișinăului. Totul mirosea a vară, soarele atârna leneș deasupra merilor din grădină, iar eu nu simțeam nicio umbră de grijă pe lume.
Îmi amintesc perfect ziua în care Mihail, prietenul fratelui meu Vlad, ieșea încet pe poartă. M-am oprit brusc, cu obrajii încinși de alergare, și l-am ajuns din urmă, strângându-l peste încheietură cu mâinile mele mici.
Nu te las să pleci niciodată! îi-am strigat, râzând, hotărâtă până în măduva oaselor. O să cresc mare și neapărat mă mărit cu tine! Să mă aștepți, da?
Mihail s-a încurcat pentru o clipă, apoi mi-a zâmbit cald, cu o blândețe aparte. Și-a ridicat palma și mia răvășit delicat părul, încât codițele s-au făcut și mai răvășite.
Te aștept, Ileana, a spus el, aproape pe șoptite, cu o seriozitate copilăroasă care m-a făcut să tresar. Dar până atunci, să fii cuminte, să înveți bine și să îți asculți părinții, ca să meriți să fii mireasa mea.
Am țintuit privirea lui, cu acea seriozitate naivă pe care doar copiii o pot avea și l-am strâns încă mai tare de mână:
Promit! O să fiu cea mai bună!
Azi, când scriu aceste rânduri, încă simt în nări mirosul de busuioc din grădină și tresărirea inocentă a fanteziei, când totul părea posibil și viața o promisiune ce nu avea cum să nu se împlinească.
***
Multe veri au trecut de atunci. Iar eu, Ileana, stau în camera mea dintr-un apartament modest din sectorul Râșcani, cu manualul de matematică deschis la lecția despre limite. Seara s-a lăsat agale și liniștea apasă peste casă. Prin peretele subțire răzbate vocea lui Vlad, vorbind la telefon.
N-am putut să nu tresar când am deslușit numele Mihai. Inima mi s-a urcat în gât. Fără să-mi dau seama, am lăsat cartea din mână, m-am apropiat tiptil de ușă și am ciulit urechea.
Fratele povestea, râdea, menționa ceva despre o întâlnire la cafeneaua Romantica și despre zâmbetul ei. O durere ascuțită mi-a străbătut pieptul. Era clar era vorba de o altă fată, o necunoscută.
Am deschis ușa brusc, l-am privit în ochi și am izbucnit:
Mihai are pe altcineva?
Glasul mi-a tremurat, dar am încercat să par indiferentă. Vlad s-a sprijinit în tocul ușii, m-a privit lung și a oftat:
Iar începi, Ileana? Ai șaisprezece ani. Lasă copilăriile astea. E doar o simpatie de copil
Nu am cedat. Gândul că Mihai ar putea iubi pe altcineva mă ardea. Am strâns pumnii și m-am uitat încăpățânată la el:
Nu, nu înțelegi nimic! Mihai o să mă iubească pe mine, o să vezi! Nu e o simplă pasiune de copil. E dragoste pe bune!
În adâncul sufletului nu eram însă atât de sigură. Revedeam fragmente: privirile furișe, cuvintele calde, clipa când m-a ținut de mână pe când eram mică. Le păstrez pe toate, sperând să devină cândva ceva mai mult.
Vlad nu a spus nimic. Doar m-a privit cu tristețe și și-a mușcat buza el nu credea în povestea mea. Eu, însă, mă agățam cu dinții de această iubire care, de la o vreme, nu mai era doar joacă.
***
Anii s-au scurs parcă pe nesimțite. Într-o dimineață de primăvară, razele soarelui au umplut sufrageria. Am coborât alergând scările, inima bubuind de emoții. Vlad, așezat la masă cu ziarul în față, a ridicat ochii fix când m-am prăbușit lângă el.
A, mi-a cerut să fim împreună! am izbucnit, cu ochii lucind, glasul vibrând ca un clopoțel. Mi-a adus o cutiuță gravată de ziua mea și a zis că, dacă tot am împlinit optsprezece ani, poate în sfârșit să-mi spună ce simte. Mihai mă iubește!
Fremătam de emoție, de parcă pluteam. Vlad s-a ridicat și m-a luat în brațe. A zâmbit larg nu doar pentru mine, ci și pentru prietenul lui.
Multă vreme Mihai tot aducea vorba despre mine când erau la o bere. E frumoasă, e isteață, e bună abia aștept să facă majoratul!, spunea mereu. Vlad era atent la toate și îl liniștea: Dacă ea e fericită și eu sunt.
Acum, cu gestul lui Mihai, totul s-a împlinit. Am simțit o bucurie copilărească, am râs și am plâns deodată. Chiar și motanul nostru, Motănel, a torcăt fericit la fereastră de parcă știa și el că soarele strălucea doar pentru mine.
***
Dar fericirea n-a ținut mult. Viața nu e două codițe și promisiuni de copil. E și bruscă, și nedreaptă.
M-am trezit într-un coridor de spital la Spitalul Republican. Scaunele tari, pereții bej și lumina cenușie de afară păreau că mă strivesc. Stăteam ca o păpușă stricată, golită de viață. Ieri, stăteam cu Mihai și aranjam schițe pentru sala noastră de nuntă. Azi Mihai nu mai era.
O mașină scăpată de sub control. Trei morți pe loc. O secundă și viața noastră s-a sfărâmat. Nu mai adunam flori, ci cioburi de amintire.
L-am simțit pe Vlad lângă mine, sprijinul meu de fiecare dată. M-a luat de umeri, cu palmele tremurânde:
Ileana, te rog, ia-mă de mână, vorbește cu mine
L-am privit, dar parcă priveam dincolo de el. Nu simțeam nimic. Nici lacrimi n-aveam.
Nu pot, am susurat. Nu pot nici plânge, nici trăi
Cuvintele mele au atârnat grele, Vlad s-a chinuit să nu izbucnească în plâns. Știa că trebuie să fie tare pentru mine. M-am adâncit în tăcere. Mă simțeam ruptă. Oricât încercau ai mei sau doctorii, n-aveam putere să reacționez. O asistentă mi-a făcut sedativ. Am adormit, plutind între vis și abis.
Când m-am trezit, eram din nou acasă. Mama venise din Bălți, unde era plecată cu serviciul. O priveam cum stă pe marginea patului, cum îmi mângâie mâna cu lacrimile în ochi, încercând să fie puternică.
Mă sperie, îi șoptea Vlad. Ileana nu mai vrea să vorbească cu nimeni De mică doar la Mihai se gândea. Ce facem?
Timpul vindecă, murmură mama, deși nici ea nu părea convinsă. Dar vom fi aici pentru ea.
Nu știu cât a trecut. Zilele curgeau încet, ca mierea, fără gust, fără sens. Nopți la rând stăteam lipită de geam, privind curtea înghețată, banca veche de sub arțar, locul unde mi-am pus DA cu ochii plini de fericire. Parcă tot orașul devenise un album cu poze în care nu mă mai regăseam.
Mama încerca să mă hrănească, dar nu simțeam nici foame, nici sete.
Trebuie să mănânci, mă ruga. Te stingi pe zi ce trece
Nu datorez nimănui nimic, oftează încăpățânarea din mine, uitându-mă pe fereastră.
Văd cât o doare pe mama și pe Vlad. Știu că suferă văzându-mă așa. Într-o zi, mama și Vlad au vorbit cu doctorița Petrescu psiholog. Mi-au propus ședințe. Au spus că nu pot singuri.
Noaptea, am visat cu Mihai. În vis, era serios, nu ca altădată. M-a privit aspru:
Ileana, nu vezi cum ai ajuns? Tu erai cea puternică. Trebuie să trăiești, pentru tine, pentru mine.
Am urlat din somn când l-am văzut dispărând, iar mama și Vlad au venit să mă liniștească. Nu am găsit cuvinte, doar am plâns. Dar în plânsul acela, am șoptit, cu greu: Promit.
Era puțin. Dar era un început.
***
Într-o după-amiază mohorâtă, la o cană de ceai rece, Vlad a spus, privind spre mine hotărât:
Cred că trebuie să ne mutăm. Fiecare loc aici e o rană pentru tine. În alt oraș, va fi mai ușor să începi de la capăt.
Am aprobat, privind la stropii ploii de pe fereastră. Mama a completat:
În Orhei are Vlad un loc de muncă la un birou, avem unde sta provizoriu. Te poți înscrie la facultate acolo.
M-a durut să accept. Dar am făcut-o.
Am împachetat amintiri: poze, scrisori, un breloc dăruit de Mihai. În ziua plecării, am privit de pe balconul vechi, pentru ultima oară, curtea casei noastre. Mi-am spus, în gând: O să reușesc. Pentru el, pentru voi.
Spre surprinderea noastră, Orheiul ne-a primit cu liniștea lui aparte. Apartamentul mic era luminos, cartierul aglomerat, dar străinătatea m-a liniștit puțin. Nu mai erau amintiri la tot pasul. Aici trebuia să mă reinventez.
Primele săptămâni au fost grele. Dimineața plângeam, seara mă agățam cu dinții de gândul lui Mihai. Dar treptat am început să văd detalii noi: un parc cu lalele, o librărie cochetă unde vânzătoarea m-a salutat pe nume după ce m-am dus a doua oară.
Mi-am făcut curaj să merg la cursuri de pregătire, să stau de vorbă cu ceilalți tineri, să ajut la curățenie și să ies la plimbare cu Vlad. Zi după zi, durerea s-a cernut încet, ca o pâine dospită cu răbdare.
Mihai rămâne în sufletul meu. Știu că n-am să-l uit niciodată. Dar am înțeles să trăiesc nu înseamnă să-l trădez. Înseamnă să-i onorez promisiunea.
Undeva, deasupra norilor, eu știu că mă vede. Și e mândru de mine. Pentru că rezist. Pentru că există zile când chiar pot să zâmbesc din nou.
Pentru el. Pentru mine. Pentru noi.
