10 aprilie
M-am așezat greoi pe scaun după ce am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută spre geamul bucătăriei. Gabriela, nu uita să faci faimosul tău drob de miel! Ce bun ți-a ieșit anul trecut… Ne vedem peste trei zile!, a răsunat încă în mintea mea vocea soacrei, Maria Stoian.
Dar atmosfera de sărbătoare era departe de starea mea. Paștele se apropia cu pași repezi, iar familia lui Doru urma să se adune cu mic cu mare la noi acasă. Pe vremuri, fiecare sărbătoare era petrecută în vechea lor casă modestă din Fălești, dar de când noi ne-am mutat la apartamentul cel mare din Chișinău, verdictul a fost dat: La voi în apartament e spațiu cât pentru toată familia noastră! E loc de voie bună. Așa că, de acum încolo, aici ne strângem la sărbători.
O uram deja, în sinea mea, pe această binecuvântare de a avea trei camere spațioase și o rată la bancă pe care abia dacă o mai ducem cu salariile noastre. Asta era motivul pentru care roata marelui clan Stoian se oprea la noi, transformând casa în furnicar și lăsând în urmă un dezastru.
Doru a intrat nederanjat în bucătărie și m-a sărutat ușor pe creștet:
Ai rezolvat tot cu mama? m-a iscodit.
Da, tot la noi se strâng. Doru, te rog, n-ai putea să vorbești tu cu ea? Să încerce să mai organizeze și altcineva, să nu fie tot povara pe umerii mei?
L-a străbătut o umbră pe chip.
Gabi, am stabilit să nu ne certăm pe teme de familie. Știi cât de mult te place mama, spune peste tot cât îi place cum gătești! Cum să-i spun să nu mai vină? Și apoi, tu vrei s-o pui să gătească pentru atâția oameni, la vârsta ei? Noi trebuie să-i răsplătim toată osteneala cu niște momente frumoase, acum când e la pensie.
De fiecare dată, mă lăsam înduplecată de argumentele astea și uitam să mă gândesc la mine: cine are grijă de mine? De ce doar eu trebuie, de fiecare dată, să transform sărbătoarea în zile de lucru voluntar?
Dar cui să mă plâng? Nici nu voiam să stric liniștea familiei. A doua zi m-am dus la piață cu o listă interminabilă. M-am apucat de gătit cu o seară înainte de Paște și-am stat la cratiță până târziu în noapte, de parcă bucătăria era o linie de producție.
Erau așteptați mai bine de zece oameni cu totul! Și m-am trezit spunând cu voce tare, frământând aluatul:
De ce numai eu trag? Chiar n-ar putea veni nimeni să mă ajute? Nicio noră, nicio soacră? Sau toate-s prea ocupate?
Doru s-a uitat ciudat la mine:
Știi doar că nici băieții, nici eu nu știm să gătim iar nurorile una are copiii mici, alta lucrează la bancă, alta la un salon de frumusețe. N-ar fi drept să le suni pentru asta.
Dar pe mine să mă smulgă de la muncă și să mă facă bucătăreasa casei e drept?
Hai, Gabi, nu te supăra. Va fi frumos, te laudă toată lumea, te vei simți mândră de ce-ai făcut!
Iarăși am cedat. Și când, în miez de noapte, în sfârșit m-am prăbușit în pat, oboseala nu m-a lăsat să dorm. În locul somnului, mi-au venit în cap gânduri:
Ce-mi folosește lauda lor? Și mie mi-ar fi plăcut să vin la o masă pusă, fără să mă coste timp, bani și nervi.
De dimineață, am apucat să strâng puțin ochii când m-a trezit telefonul. Maria era, desigur, voioasă, matinală, gata să sune fiecare copil la rând:
Gătește-te, Gabriela, peste o oră suntem cu toții la voi! Anunțasem aseară pe toată lumea, deci grăbește-te cu masa!
Nu-mi mai venea să mă dau jos din pat. Nu aveam nicio putere. Mă gândeam deja cum voi servi, voi aduce, voi strange, nimeni nu va mișca un deget.
Nu vreau…, am șoptit cu fața în pernă.
Doru m-a găsit tot în pat. Genul acela de privire care-ți spune că n-ai scăpare:
Gabi, ești încă în pat? Vine mama! Vin toți!
Mă ridic, am răspuns resemnată și m-am târât spre baie. Hai, Gabi, trebuie să reziști, n-ai încotro! Ești puternică! mă încurajam în gând, deși voiam doar să dispar.
Până la urmă, am reușit să pun totul la punct, să încălzesc mâncarea aproape ca o ospătăriță la cratiță.
A fost un balamuc la masă! Fiecare povestea, râdea, făcea planuri. Lângă mine, soacra nu prididea cu laudele:
Vai, Gabriela gătește grozav! Nimeni n-ar fi fost în stare să facă așa masă! Ești minunată, fata mea! spunea strălucind și strângându-mi mâna. Acceptam laudele cam silit, abia așteptând să evadez pe balcon, să nu mai aud discuțiile despre copii, viitor și când o să ne faceți și nouă nepoți
Gabriela! E timpul de desert! Unde ai dispărut?, auzeam glasul Mariei.
A venit peste mine pe balcon:
Fumezi?
Ce, nu! Doar am ieșit să respir puțin aer. Parcă mă sufocam în casă.
Bine, nu mă speria! Să nu faci din astea, că ai grijă de sănătate ai să-mi dai nepoți, da? a trântit ea o glumă clasică, amenințându-mă cu degetul.
Am îngăimat o jumătate de zâmbet și am intrat înapoi. Iar din momentul acela, am rămas singură la strâns masa, spălat vase, pus desert, adus furculițe, totul-tot.
Tortul tău e cel mai bun din oraș! a mai spus o dată soacra.
Am fugit în bucătărie am început să spăl vasele, doar să treacă timpul. Chiar regretam că încă nu-mi luasem mașină de spălat vase. Tot amân acest lucru!
Când în sfârșit au plecat cu toții, Maria l-a rugat pe Doru:
Du-mă acasă, puiule!
Imediat, mamă, doar iau cheile și vin.
Când am rămas singură în haos, am stat un minut pe canapea și am oftat: Degeaba strâng azi, mâine iar mă oftic dacă mă trezesc cu totul vraiște. Mai bine termin acum
Am început să spăl iar vase, am pus prosoapele și fețele de masă la spălat, am dat cu mopul, am strâns resturile de mâncare în caserole. Măcar atâta merit pentru efortul meu, mi-am zis în gând.
Am umplut cada, am pus sarea mea minerală preferată, am dat drumul la muzică și am lăsat apa caldă să-mi liniștească oasele. Am luat telefonul mesaj de la Doru: Mama mi-a propus să rămân la ea peste noapte. Vin mâine.
Nu m-am mirat. Parcă și așteptam. Știa bine că făceam curat în seara aceea, dar mai simplu era să mă lase singură.
Așa că mi-am zis: Cum se poartă cu mine așa mă port și eu. Gata, ajunge!
A trecut o lună repede. Se apropia onomastica fratelui mai mic al lui Doru. N-a întârziat nici telefonul Mariei:
Gabriela, pregătește masa! Venim vineri să-l sărbătorim pe Andrei.
Desigur, masa e aici, dar nu știu cine gătește! Eu am mult de lucru, trebuie să fiu la birou toată ziua și nu promit că ajung nici la sărbătoare am oftat teatral.
Cum adică?!
Serviciul știi și matale cum e
Ei, oi găsi eu o soluție ce păcat a oftează soacra.
La revedere, am spus zâmbind. Petrecerea am făcut-o la o prietenă. Dimineața, l-am pus pe Doru să strângă tot, să vadă și el cum e!
De aniversarea Mariei, mi-am luat concediu și am plecat acasă la Iași. Le-am dus cadoul din timp, i-am anunțat pe toți:
Vă primiți la Doru acasă, dar eu nu sunt. Vă descurcați!
De-atunci, la mesele de sărbătoare, modesta gustare și tortul din magazin au devenit regulă. Mereu găseam explicația: N-am avut timp să gătesc. Dacă vreți altceva, puteți comanda de la restaurant.
Nimeni n-a vrut să dea bani, însă. Și-au dat seama, încet-încet, că la confortul meu nu mai merge să-ți faci de cap pe munca mea. Și la Revelion, nici n-au mai avut chef să se adune cu întreaga familie.
În noaptea de Anul Nou, am ciocnit un pahar de spumant doar eu cu Doru și pentru prima dată m-am simțit liniștită. Bravo, Gabriela, chiar meriți un toast pentru tine!Mi-am lăsat capul pe umărul lui Doru și am privit luminile orașului scânteind pe fereastră. Încet, am început să râd, fără tristețe și fără apăsare. Doru m-a privit mirat, apoi, cu o vină amestecată în gest, mi-a cuprins mâna.
Ce-ai, Gabi? De ce râzi?
Pentru că e prima dată când simt că sărbătoarea asta e și a mea, nu doar a tuturor celorlalți. Pentru că, uite, pot să fiu fericită fără să dau socoteală nimănui. Și pentru că știu că, dacă vreodată îmi va lipsi gălăgia lor, pot să-i chem eu și nu pe mine.
A ciocnit paharul cu al meu, zâmbind ușurat:
Atunci, la mulți ani, Gabriela! Pentru curaj și pentru sărbătorile noastre cum vrem noi.
La mulți ani, Doru. Așa mă bucur că m-am regăsit pe mine însămi!
Muzica venea ușor din camera alăturată, se auzeau artificiile de afară, iar inima mi-a tresărit: chiar dacă n-ai familie perfectă sau masa plină, sărbătoarea e atunci când decizi tu și-atunci când e liniște în suflet.
Am stins telefonul, am tras pătura peste noi și-am șoptit, ca o promisiune:
De-acum, la fiecare masă voi aduce și fericirea mea nu doar mâncare.
Și, pentru prima dată, am crezut cu adevărat ce spuneam.
