Prinzătoarea de vise
– Iarăși?! Simo, Simo! Trezește-te! Altfel o să-i trezească și pe cei mici! Ține-o tu! Ileana s-a dat jos din pat și a zguduit-o pe soră-sa de umăr. Și când o să se liniștească…
Sonia se zbătea în vis și suspinul ei lung și dureros părea că umple încăperea, încât ai fi jurat că cineva neștiut stă în spatele tău.
– Parcă-i dintr-un coșmar moldovenesc! Simo și-a tras pătura de pe ea, s-a furișat, cu ochii încă închiși, către patul Soniei.
Și-a aruncat pătura peste Sonia, s-a băgat lângă ea, a strâns-o în brațe și a început să murmure încet:
– Nani, nani, puiul mamii, să nu dormi pe margini, că te fură…
– Of! Ileana! Ce nani-nani, dacă arde toată! Trezește-o pe mama!
Ileana oftă, făcu doi pași pe loc, apoi cedă și se duse grăbită în odaia părinților. Ce altceva putea face? Și pentru Sonia era copil cum toți ceilalți, iar mama ar fi certat-o rău dacă afla că i-au ascuns ceva.
În dormitor domnea liniștea. Ileana și-a dus mâna peste leagănul mic al lui Sergiu, tras aproape de patul matrimonial, și a pus palma pe umărul Otiliei.
– Mămico…
Ochii căprui, ca ai Ilenei, s-au deschis numaidecât, de parcă Otilia nici nu dormea de fapt. Palma caldă i-a acoperit degetele fetei.
– Ce-i, scumpa mea?
– Soniei îi e rău, mami… Sigur are febră, arde ca fierul de călcat!
Sergiu mormăi ușor, și Otilia începu să cânte încet, ca Simo adineauri:
– Nani, nani, puiul mamii…
I-a luat blânda mână și a așezat palma Ilenei pe spatele frățiorului.
– Hai, leagănă-l ușor, să nu se trezească. Vin îndată
Cu mers legănat, doar ușor amintindu-și de durerea de spate de ieri, de la căderea de pe scară, Otilia a pornit la fetele sale, ascultând liniștea caldă a casei.
Casa era mândria Otiliei. De câte ori nu auzise că nu o să poată termina niciodată construcția împreună cu Lucian… Că, mai bine s-ar fi mulțumit cu un apartament, ca toată lumea…
Neamurile ridicau din umeri, fără jenă să arunce vorbe grele:
– Dar ce vă trebuie atâta palat? Mai aveți copii, de umpleți atâtea camere?
Inima Otiliei se strângea de amar, capul i se pleca; simțea cum o forță străină, nemiloasă, o țintuie la pământ. Cum să nu poți fi mamă? Ce folos de casa mare fără râs de copil? Ți-e dat, ți-e dat. Nu ți-e dat, duci capul în pământ, nu ai voie să vrei mai mult…
Multe dăți, când Lucian o găsea cu ochii plecați, supărată după câte-o vorbă cu mama sau cu mătușile, o cuprindea strâns, minunându-se de cum obrazul ei găsea mereu același adăpost în încheietura gâtului său. De parcă erau făcuți să se contopească, să știe unul ce gândește și simte celălalt, fără vorbă, doar cu o privire.
– Nu-i asculta, Otilia! Ce știu ei? Ei nu știu nimic!
– Ce să știe, Lucică? Adevăru-i că nu-s copii… nu-s și gata.
– Vom vedea noi de asta! Lucian își încleșta dinții de ciudă, jurându-și că va face orice să-i împlinească visul.
Părea că, dacă ai ceva bani și ești aproape de Chișinău, Aiud sau Iași, totul e posibil. Dar una, două, trei clinici… peste tot răspunsul era nu. Doctorii ridicau din umeri:
– Nu suntem zei!
Iar Otilia iarăși își ferea ochii, de data asta și de Lucian, temându-se să îi spună că hotărârea ei e luată. Doar când Lucian a adus vorba de ridicat casa, a avut curaj să îi spună:
– Nu cu mine, Lucian… Te iubesc, știi asta. Dar tu meriți familie, și dacă eu nu pot să-ți dau un copil, atunci vreau să divorțăm.
– Să visezi! Lucian trânti cana cu ceai fiert pe masă, sărindu-și degetele, dar râdea din ochi. Otilio! Lasă astea! Soră-ta zice că-s cam necioplit, dar una știu: nu te las nikăieri! Zău că așa femeie bună nu dau eu din casă!
– Eu?! Otiliei îi veni să râdă, deși era pe cale să plângă.
– Da cine altu?! Cine mai scoate așa vorbă? Tu-mi trebuie! Copiii dacă vin, bine, dacă nu… asta e soarta noastră.
Otilia nu s-a liniștit după discuția asta. Ce știe omul când e tânăr? Poate mai târziu îl apasă în singurătate lipsa copiilor.
Dar Lucian era neînduplecat. Pe Otilia a așteptat-o o viață, nu dădea pe nimic acel dar.
Căsnicia cu Lucian era a doua, și la prima fugise la 19 ani de-acasă de atâta control și mustrare.
Cu mama, Lidia, niciodată nu s-a înțeles prea bine. Lidia, când mângâia, când tăia din vorbe.
– Cum m-a blestemat pe mine Dumnezeu cu așa eșec? Uneori parcă vii din humă bună, Otilio, alteori… cine știe ce gândești tu acolo?!
Dacă ar fi putut răspunde, ar fi făcut-o. Dar tăcea, se strângea sub privirile reci ale mamei. Întrebați-o dacă și-a iubit vreodată mama. Da, ar fi zis, cum nu? Dar cu vremea a înțeles că nici înțelepciunea, nici cartea, nici prietenii nu încălzesc inima cuiva. Mama ei era om cu har, cu vorbă care ajunge la toți numai la fiica sa nu.
– Mamă, oare chiar nu mă iubești…? într-o săptămână înaintea nunții, când Lidia strâmbă din nas la rochia de mireasă simplă.
Otilia, ce căuta rochie de o lună, o găsise pe cea perfectă – simplă, ordonată, și spera să n-audă vorbe rele. Dar n-a fost să fie.
– Mamă! Spune-mi, am și eu loc în inima ta? Doar eu ți-s copil, tatăl nu s-a certat cu tine, ce-i cu mine? De ce ești așa de aspră?
– Fii seriosă, copila mea! Să faci tu “cum trebuie” și o să fie bine. Nu aștepta să te bat pe umăr pentru deciziile tale. Mamă nu-i doar sărut pe creștet. Uneori și dojenire.
– Și când “doar” dojenire?
– Otilio, dacă o să ai copii, o să vezi cât de greu e să iubești. Cât de greu e să le arăți că-ți pasă de ei! Ți-am făcut eu puțin rău?
– Nu despre asta vorbim…
– Ba asta! Tata cu ale lui, eu cu ale mele. Dacă era băiat…
Doar atunci a priceput Otilia: fetelor li se cerea răbdare, băieților li se promitea tot. Că viața ta nu-i destul doar să fii tu.
– Doamne, ce bizară lume moldovenească… Băiatul e băiat, fata e altceva. Ai mei au așteptat tot băiat, și eu, fetița, doar să fie, nu o bucurie.
– Doamne, câtă minte… Când oi avea copii, mă jur să nu-i împart. Ce-or fi, or fi! Doamne, învață-mă cum să nu devin ca mama…
Nunta a fost mare, gălăgioasă, cu rochie strâmtă și zâmbete forțate. Mama o lăuda, îi țesea lauri, dar Otilia nu simțea decât neputință și presiunea corsetului.
Căsnicia a ținut puțin. O graviditate pierdută a adus atâta durere, încât soțul a strâns lucrurile și dus a fost, lăsând-o singură în apartament. Lidia, când a scos-o din spital, nu a dat semn de empatie:
– O să-l dăm chirie și tu vii la noi. S-a terminat! Gata cu bizareriile. Vei vedea că noi vom alege un bărbat potrivit pentru tine. Te-ai înșelat, o să plătești.
Otilia a tăcut. Noaptea, s-a dus la tata:
– Tată, lasă-mă să trăiesc aparte, nu pot acum.
El a înțeles. I-a dat bani pe ascuns, mamă-sa a tăcut. I-a pus pe masă leafa- nu voia să o știe lipsită.
Cu timpul, Otilia a terminat universitatea, a urcat pe treptele muncii, dar viața personală era slabă. Nu era urâtă, dar ceva-i lipsea: scânteia, acea energie ce încălzește. Era ca jarul stins.
Cauza era clară.
După avortul spontan, medicii au diagnosticat-o: cel mai probabil, nu va avea vreodată copii.
Vestea i-a frânt inima. Era ca o plantă pe care n-o mai stropește nimeni.
– Ce are fata ta, Lidia? – întreba mătușa Olga.
– Ce să aibă? Uite-te și tu! Parcă e statuie…
Nu știa Otilia toate astea, dar parcă la un moment dat rudele ei au început a o duce la tot felul de sărbători de familie, unde tot apăreau “tineri” potriviți. Chiar de acolo l-a cunoscut pe Lucian.
Nu era invitat special conducea taxiul, adusese o mătușă cu nepoți la petrecere, și tare s-a mirat când o fată frumoasă, ca o zână din poveste, brusc deschide portiera și spune:
– La oraș!
Poate că răbdarea i-a ajuns atunci. N-a mai suportat să vadă copii urcați pe scaun spunând poezii părinților ce voiau să arate ce copii buni au.
Lucian fără întrebări. A dus-o pe Otilia unde a vrut și a chicotit când ea, rușinată, și-a amintit că nu are portofelul.
– Of…
– Ce e? Nu ai bani?
– N-am… Am lăsat poșeta la rude…
– Lasă, zâmbește-mi, și suntem chit.
Otilia a fugit după bani, dar când s-a întors, Lucian dispăruse. Seara a stat cu ochii la ușă, gândind ce sens avea întâmplarea.
Mama i-a făcut scandal pentru lipsa de respect, tatăl doar i-a spus să dea de știre dacă mai pleacă.
Lucian a apărut a doua zi. Otilia nu s-a mirat. În fața blocului, cu zâmbet larg:
– Urcă!
Ochi în ochi, el era calm, sigur pe sine, amuzant. Deși Otilia, cu tocuri, era aproape cât el de înaltă.
– Așteaptă, vin!
Ceva cald, ca o liniște din copilărie, o trăgea spre el. Era simplu, deschis ceea ce la ea, în familie, se cam pierduse printre reguli.
Familia ei nu i-a dat nicio șansă.
– Te reneg, Otilia! Te las fără niciun leu! Of, la ce mi-ai trebuit cu ăsta?!
Lidia a țipat mult, dar Otilia a știut ce vrea, pentru prima dată.
I-a spus dinainte de cununie:
– Poate n-o să avem niciodată copii… Ții la mine, chiar și-așa?
– Oamenii nu se iau doar ca să facă copii, draga mea. Eu te iubesc, și gata!
S-au luat la starea civilă, iar petrecerea a fost la sat, la părinții lui Lucian. Ai ei nu au venit. Numai tatăl a apărut, i-a strâns mâna și a plecat.
Cu socrii s-a împăcat Otilia, în cele din urmă.
– Vai, ce slabă ești soacra, tanti Natalia, o învăța tot felul de rețete. Lăsă că Luci al meu te satură, dacă nu, te-nvăț eu!
Îi plăcea să fie pe acea bucătărie, totul era altfel, cald, simplu, direct.
Și soacrei i-a spus adevărul despre copil. Natalia a strâns-o la piept:
– Vai de steaua ta, fetiță Dar să știi niciodată nu știi ce ți-e scris! O să fie și la tine bucurie în casă!
– Și cu casa ce facem…?
– O construim! Copilul meu știe să muncească, și-așa bărbat ca el… Să nu te plângi!
Soacra nici nu era de neam, nici de sânge bun; chiar ea a fost crescută de părinți adoptivi.
– Părinții mei nu m-au născut, dar au fost cei mai buni. Mamele nu-s doar cele ce ne coc…
Vorba Nataliei a prins. În cele din urmă, Otilia a început să se rupă din așteptările mamei și să trăiască viața ei.
Casa a crescut cu ajutorul lui Lucian și al tatălui, iar Otilia a devenit avocat de imobiliare, fără a uita însă că lipsește ceva.
Școala pentru părinți adoptivi au terminat-o, și nu a trecut mult până când Natalia a sunat agitată:
– Fetelor, copilași orfani, trei la număr! Smirnovii, vecinii noștri, mama lor a renunțat la ei. Ați putea să îi vedeți? Măcar să nu ajungă în orfelinat!
Lucian și Otilia n-au stat pe gânduri.
Așa a devenit Otilia mamă pentru trei copii: Simona, de șapte ani, Ileana, de șase, și Ștefan, cel mic, de doi.
Fetele nu s-au ferealit mult. Cuminți, îi spuneau Otiliei:
– Nu te speria, doamnă. Ești bună.
Iar Ștefan s-a cuibărit la ea din prima, i s-a lipit de fustă cu toată inima.
Familia Otiliei nu a înțeles nici atunci.
– Trei copii adoptați, cu cine știe ce părinți?! Ce faci, Otilia?!
– Mamă, sunt avocat… Știu ce fac!
Altădată, Otilia a ridicat vocea la mama. Pentru prima oară în viață:
– Ajunge! Toată viața am trăit după indicațiile tale. E timpul meu să hotărăsc!
A închis telefonul hotărâtă și s-a simțit, poate, adultă cu-adevărat abia atunci.
A trecut timpul. Copiii au crescut, Otilia lucra de acasă, cât să nu piardă din meserie, dar și să fie lângă ei.
Când a rămas însărcinată nu a priceput imediat. Lucian a dus-o la medic:
– Mergem la doctor, nu-i normal!
– Dar…
– Ascultă de soț, fată! a zâmbit soacra, de la tigaia cu clătite.
La ecografie, Otilia a lăcrimat văzând micul bob pe ecran miracolul dorit ani.
Sergiu s-a născut iarna, aducând bucurie și agitație. Fetele l-au primit cu calm; cât să fie, să fie sănătos! Doar Ștefan a fost supărat, gelozia făcându-l să nu se desprindă de Otilia. Dar răbdarea și dragostea l-au liniștit.
Apoi a venit Sonia fiica verișoarei Otiliei, Anastasia, care a murit de mâna bărbatului ei, lăsând fata orfană. Dureros a fost, dar n-au șovăit s-o ia.
Sonia era rănită adânc și mult timp a urlat în vis, trezind casa noaptea.
– Bunico, de ce n-o trece frica Soniei? Noi nu am plâns așa…
– Dragele mele, fiecare copil poartă propria rană. Sonia nu a fost învățată să fie tare. Lăsați să simtă că-i iubiți, să prindă la suflet casă cu oameni buni. O să treacă toate…
Au încercat Simo și Ileana să-i facă daruri; nici plușul, nici bluza, nu o înseninau. Sonia revenea la Otilia noaptea, cu lacrimi și brațe întinse.
Ștefan a adus salvarea, cu o carte despre indieni și prindători de vise citită la bunica:
– Trebuie să facem un prinzător de vise, ca la indieni! Să-ți prindă visele rele în pânză, Sonia!
Au lucrat toți trei două cu pânza și ață, Ștefan cu mărgeluțe colorate: Albastră ca ochii tăi, roșie ca preferata mea, galbenă ca la Simo….
N-au spus Soniei, așteptau să fie gata.
Într-o noapte, Sonia s-a trezit plângând și, pentru prima dată, s-a agățat de Otilia:
– Nu mă da!
– Nu, scumpa mea… De nimeni nu te dau!
– Nici de tata…?
Doar acum Otilia a înțeles cât a văzut micuța și cât de grav era.
Au chemat salvarea pentru febra mare, iar Otilia, cu fata în brațe, a trecut și ea de frica de-a fi mamă pentru încă un copil de-acum știa, în inima ei, că Sonia era deja a ei.
Dimineața, Otilia a deschis ochii și a văzut pe perete lucrarea copiilor:
– Ce e acolo?
– Prinzător de vise, mami, noi cu Ștefan am meșterit după rețeta bunicii. Dar mie mi se pare că Sonia deja are unul pe tine. Azi-noapte te ținea de mână și nu a mai țipat…
Ștefan venise deja să anunțe masa oale cu borș și pilaf, bunicile sosiseră, fiecare cu daruri și animale. Acum casa era plină!
– Poate ar trebui să luăm și noi un cățel sau o pisică, mami? Casa e mare, toți au animale pe la țară… se mira Ileana.
Ștefan trece tiptil și anunță pe șoptite că-i gata masa. Apoi se cuibărește lângă mama lui și închide ochii de fericire la mângâierea ei.
Bunica Natalia apare cu Sergiu în brațe, întreabă din prag:
– Cum e fata? Nu mai are febră?
– Nu… S-a liniștit.
– Vezi? Dragostea, casa caldă… nu psihologul, alea-s bazaconii de oraș. Și vezi ce minune au făcut copiii: un prinzător de vise!
Otilia zâmbește și o privește pe Sonia adormită.
– Șșș… Gata cu grijile. Ești a mea, ești a noastră…
Glasuri de copii se aud din bucătărie, Natalia râde, și până și mama Lidia râde. Din drum se aude mașina lui Lucian venind la masă. Otilia surâde mulțumită, legănând-o pe Sonia.
Acum e cum trebuie. Totul la locul lui. Poate n-o fi destul cine știe ce aduce viitorul? Vom vedea…
©O rază de soare se strecură pe furiș prin perdeaua subțire, dansând peste chipul Soniei și peste ochii obosiți ai Otiliei. Se făcu liniște, ca atunci când zăpada proaspătă se așterne peste sat și fiecare casă adoarme, știind că dimineața va găsi totul curat și nou.
Otilia se ridică încet, cu Sonia în brațe mică, ușoară, fierbinte încă, dar cu respirație liniștită. Trecu în pragul bucătăriei, unde fetele se certau pe o felie de pâine prăjită, bunica turna lapte peste griș, iar Lucian tocmai dădea bună dimineața.
Pentru o clipă, viața Otiliei i se arătă pe de-a-ntregul cu toate golurile, liniile frânte, anii grei, încercările, dragostea, copiii ei adunați, toți atât de diferiți și totuși la fel de ai ei. Casa nu era palat, nici măcar perfectă; dar părea zidită nu din cărămizi, ci din visul ei, țesut cu răbdare și din bucăți de suflet primite și dăruite mai departe.
În prag, Otilia i-a privit pe toți și a simțit cum în piept i se desfac aripi. Niciun cuvânt nu încăpea acolo era doar plin.
– Mami… Sonia și-a ridicat fața și a zâmbit, strângând în pumn firul de ață de la prinzătorul de vise. Am visat fluturi în noaptea asta. Mulți fluturi. Se roteau ca și cum ar fi spus: aici e acasă.
Ștefan a bătut din palme. Simo și Ileana au chiuit, alergând în jurul mesei. Lucian, cu privirea lui blajină de vânt bun, a venit și i-a șoptit la ureche Otiliei:
– Vezi? Ăsta e norocul nostru. De-acum, visele toate rămân cu noi.
Iar Otilia, cu inima plină și mâinile întinse spre toți ai casei, și-a promis:
Oricât de grea ar fi noaptea, niciun vis rău nu va mai sta aici. Locul lui e prins, uitat într-o pânză mică, crescută cu mâini de copii, sub acoperișul lor cald.
Fiindcă povestea lor nu era despre spaime, nici despre ce lipsește ci despre ce se adună atunci când iubești fără teamă.
Iar peste toate, doar vântul curat al dimineții, șoapte de râs și tropote de pași mici, s-a așezat, ca o binecuvântare:
În casa aceea, visele rele nu mai găseau niciodată loc.
