Timp de mai bine de un an, am fost cu Andreea.
Era genul de femeie care atrăgea privirile oriunde mergea – elegantă, sigură pe ea, mereu cu un plan bine stabilit. Relația noastră părea solidă, previzibilă într-un mod reconfortant. Nu îmi puneam întrebări, credeam că lucrurile merg în direcția potrivită.
Apoi, încetul cu încetul, lucrurile au început să se schimbe.
La început, au fost doar detalii mici – mesaje la care răspundea cu întârziere, întâlniri anulate, scuze care păreau prea bine alese. Odată era o durere de cap, altădată trebuia să meargă urgent la părinții ei, apoi o prietenă din copilărie apăruse din senin și trebuia să o vadă. Scuze peste scuze, dar ceva în vocea ei se schimbase.
Încă nu ne despărțisem oficial, dar simțeam că sfârșitul era inevitabil.
Apoi, am aflat adevărul.
Studiam la universități diferite, dar orașul era mic, iar zvonurile circulau repede. N-a durat mult până am aflat că Andreea nu era doar cu mine.
Nu am făcut scandal. Nu am cerut explicații. Am invitat-o pur și simplu la o cafea.
Când s-a așezat în fața mea, am văzut clar în ochii ei – știa de ce eram acolo.
– Cred că ar trebui să încetăm să ne mai mințim, – am spus calm.
A tras aer adânc în piept și a dat din cap.
– Da… probabil ai dreptate.
Și atât. Fără lacrimi, fără certuri. Un sărut scurt pe obraz și fiecare și-a văzut de drumul său.
Am fost singur o perioadă. Apoi, a apărut Bianca.
Era total diferită de Andreea – caldă, imprevizibilă, un om care te făcea să râzi chiar și în cele mai grele zile. Din prima clipă am simțit că e ceva special. Și, când în sfârșit am prins curaj să o invit în oraș, am știut că și ea simte la fel.
Lucrurile s-au întâmplat repede. Poate prea repede. După doar câteva săptămâni, rămânea peste noapte la mine, iar eu dormeam la ea. Familiile noastre nu au pus întrebări, totul părea natural.
Pentru prima dată după mult timp, eram cu adevărat fericit.
Și apoi a sunat telefonul.
Era dimineață devreme. Orașul încă dormea, iar eu mă pregăteam să plec, când am văzut numele ei pe ecran.
Andreea.
Am fost tentat să ignor apelul. Dar ceva din mine m-a făcut să răspund.
Vocea ei era diferită. Slabă. Aproape șoptită.
– Am nevoie de ajutor, – a spus încet.
Era în spital. Însărcinată. În luna a patra.
M-am blocat. Nu am pus întrebări, nu am ezitat. Am luat cheile și am plecat imediat.
Când am ajuns, părea altă persoană. Obosită, fragilă, departe de imaginea sigură pe sine pe care o avusese mereu.
I-am cumpărat tot ce avea nevoie, m-am asigurat că este bine. Dar în capul meu se învârtea o singură întrebare.
– Cine este tatăl?
A ridicat privirea spre mine, ochii ei căutând ceva în ai mei.
– Chiar nu ți-ai dat seama? – a șoptit. – Nu mai există nimeni altcineva, Alex. Copilul este al tău.
Mi s-a tăiat respirația.
A fost ca un pumn în stomac. Ca și cum întreaga lume se prăbușea în jurul meu.
– Dar Radu? – am întrebat în cele din urmă. Băiatul despre care se zvonea că era noul ei iubit.
A râs scurt. Fără urmă de bucurie.
– Radu? Am ieșit la plimbare de câteva ori. Atât.
Am vrut să o cred.
Dar puteam?
În seara aceea, i-am spus totul Biancăi.
M-a ascultat în liniște, fără să arate nicio emoție. Apoi, după un moment lung de tăcere, a spus:
– Ești sigur că copilul e al tău? – Vocea ei era calmă, dar în privire i se citea neîncrederea. – Au trecut luni. Și tu chiar crezi că între ea și Radu nu s-a întâmplat nimic? Alex, trebuie să fii sigur. Există teste. Se poate face un test ADN chiar înainte de naștere. Costă mult, dar măcar vei ști adevărul.
Mi-am trecut mâna prin păr, cu mintea încă în haos.
– O să mă gândesc…
Și acum, trei zile mai târziu, încă mă gândesc.
Bianca are dreptate. Nu pot să mă bazez doar pe vorbele Andreei.
Dar dacă copilul chiar este al meu… ce fac atunci? Să plec? Să mă prefac că nu mă privește? Nu pot face asta.
Dar dacă aleg să îmi asum responsabilitatea… o voi pierde pe Bianca?
Singurul lucru pe care îl știu sigur este că, orice aș decide, cineva va fi rănit.
Și va trebui să trăiesc cu asta pentru totdeauna.
