Dragă jurnal,
Astăzi am urmărit cu ochii curioși pe fetița mea, Sorina, o fetiță de patru ani, cum se uita cu fascinație la noul vecin ce apăsase recent în curtea noastră. Era un pensionar cu păr cărunt, așezat pe o bancă de lemn. În mâna lui ținea un baston pe care se sprijinea, asemenea unui vrăjitor din poveștile de odinioară.
Sorina, fără să stea pe gânduri, la întrebat:
Bunicule, ești un vrăjitor?
După ce a primit un refuz politicos, a început să se lase puțin dezamăgită.
Atunci de ce ai piciorul cu bastonul? a continuat curioasă fetița.
E pentru a mă ajuta să umblu, să fac pașii mai ușori a completat Ionel Popescu, și sa prezentat ei.
Deci ești foarte bătrân? a întrebat din nou Sorina, cu ochii mari și strălucitori.
Pe măsura ta, poate e bătrân, dar eu încă nu mă simt așa. Doar piciorul îmi doare, sa rupt recent. Am căzut nefericit. Așa că, deocamdată, mă sprijin pe baston a răspuns el, cu un zâmbet blând.
În acel moment a apărut bunica Sorinei, Maria Vasile, care a luat-o de mână și ne-a condus spre parc. Maria a salut noul vecin, iar el i-a răspuns cu un zâmbet cald. Totuși, prietenia dintre omul de 62 de ani și Sorina a prins repede. Fata, așteptânduși bunica, își ieșea dimineața mai devreme în curte și îi povestea noului prieten toate noutățile: vremea, ce a pregătit bunica la prânz și cu ce se lupta prietena ei de săptămâna trecută.
Ionel Popescu nu rata să-i ofere micii mele vecine o bomboană de ciocolată. Mereu rămânea uimit de felul în care Sorina mânca: despărțea jumătatea din bucată și ascundea cealaltă în buzunarul hăii.
De ce nu mănânci totul? Nuți place? o întrebam eu.
E delicioasă, dar trebuie să o dau și bunicii răspundea ea.
Mâna mea sa emoționat și data următoare iam adus două bomboane. Sorina a mușcat din nou doar jumătate și a pus restul în buzunar.
Și acum, cui îi oferi jumătatea? am întrebat, admirând economia micii mele.
Poate o dă și părinților. Deși și ei șiar putea să-și cumpere singuri, le face plăcere să fie răsfățați mia explicat Sorina, cu ochii strălucind de planuri.
Înțeleg. Aveți o familie foarte unită, am presupus eu, ai noroc, fetiță, și ai o inimă bună.
Și bunica mea la fel. Ea iubește pe toți a început să spună Sorina, dar bunica a ieșit deja din hol și ia întins mâna.
Mulțumim, domnule Ionel, pentru deliciile oferite, dar nici mie, nici nevestei nu ne mai convine să mâncăm dulciuri. Scuzaţi…
Ce ar trebui sămi fac, atunci? Sunt în impas Ce pot săvă ofer? am întrebat.
Avem tot ce ne trebuie acasă Mulțumim, nu e nevoie de altceva, a zâmbit bunica.
Nu pot să refuz. Vreau să vă răsplătesc pentru prietenia noastră am spus, încă zâmbind.
Atunci haideţi să trecem la nuci. Le vom mânca doar acasă, cu mâinile curate. E bine? a propus Maria, adresânduse și mie și fetiței.
Sorina și eu am încuviințat, iar la următoarea vizită Maria a găsit în buzunarele fetiței câteva nuci de Brazilia și alune.
Bine, micuță mea, aduci nuci în fiecare zi. Știu că astăzi este un lux, iar bunicul are nevoie de medicamente pentru piciorul său, nu-i așa?
Bunicul nu e bătrân și nici șchiop, piciorul îi revine treptat a intervenit Sorina, apărândul pe vecin. Își dorește să se întoarcă la schi până iarna asta.
La schi? a ezitat bunica, apoi a încuviințat. În regulă, ești ambițios.
Îmi cumpărați și eu schiurile, bunico? a întrebat Sorina, cu speranța în glas.
În timp ce ne plimbam prin parc, am observat pe Ionel cum mergea deja fără baston, făcând pași siguri pe aleea umbrită.
Bunicule, eu te însoțesc! a strigat Sorina, alergând alături de el cu energie debordantă.
Așteaptă puțin și pe mine, a zis Maria, grabinduse să nu rămână în urmă.
Așa am început să mergem în trei, iar curând Maria a găsit plăcere în această plimbare comună, iar Sorina sa transformat întrun mic sportiv: alerga, dansa pe potecă, se cățără pe bancă, întâlnea bunica cu vecinul și apoi repunea comanda:
Unu, doi, trei, patru! Pași hotărâţi, uită de tot!
După plimbare, ne așezăm pe o bancă din curte, în timp ce fetița se juca cu prietenele și primi în mod firește câteva nuci de la Ionel, înainte de a pleca.
Îi tratați prea mult, spunea cu rușine Maria, păstrăm această tradiție doar la sărbători, vă rog.
Ionel a început să-mi povestească că a rămas văduv și de cinci ani trăiește singur, că acum ia vândut apartamentul cu trei camere și a cumpărat unul mic, în care sa mutat, și încă caută un apartament cu două camere pentru familia fiului său.
Nu caut să fiu în mijlocul lumeĭ, dar prietenii sunt de neînlocuit, mai ales când lucrezi la vecinătăți a spus el, cu o licărire în ochi.
Două zile mai târziu, la ușa lui Ionel au bătut cu un platou de plăcinte. Era Sorina și Maria Vasile, cu un zâmbet larg și cu ceaiul pregătit să-l împartă.
Ai ceainic? a întrebat Sorina.
Desigur, iată-l! a deschis Ionel ușa larg.
Faptul că toți erau la masă, cu ceaiul și plăcintele, a creat o atmosferă călduroasă. Sorina a privit cu admirație biblioteca și colecția de tablouri a vecinului, iar Maria a urmărit bucuria nepoatei și răbdarea cu care Ionel explică fiecare tablou.
Copiii mei sunt departe, la studii. Mi le este dor, a mărturisit el, iar tine, bunico, ești încă tânără de suflet!
Mia oferit fetiței un creion și o foaie, iar Maria a arătat spre nepoată:
Decurcăte în două luni de pensie, nu am timp de plictiseală, iar fiica mea așteaptă al doilea copil. Suntem norocoși că locuim în blocuri vecine. Așa neam susținut.
Toată vara am stat în vizită, iar iarna, așa cum promisese, Maria ia cumpărat Sorinei o pereche de schiuri. Triplul nostru a început antrenamente pe pista de schi din parc, bine pregătită pentru zăpadă proaspătă.
Ionel și Maria au devenit atât de apropiați încât ne plimbam întotdeauna împreună. Sorina nu frecventa grădinița și petrecea majoritatea timpului la bunica, așa că ne întâlneam zilnic. Dar întro zi, Ionel a plecat în capitală să viziteze rudele.
Sorina îl căuta în fiecare clipă și îl întreba pe Maria când se va întoarce.
A plecat să stea o lună, a spus el, că nuși poate lipsi de treabă. Între timp noi avem grijă de apartamentul lui, pentru că e prieten, mia explicat Maria. Maria și eu ne obișnuisem cu prezența lui și ne bucuram de glumele și zâmbetele pe care le aducea.
După o săptămână, ne lipsea tot mai mult. Uitam asupra băncii goale, unde el ne aștepta obișnuit.
A opta zi, Maria a ieșit din bloc și, spre surprinderea ei, la zărit pe Ionel pe locul său obișnuit.
Salut, dragă vecine! a exclamat Maria, uimită, nu ne așteptam să revii așa de repede! Nu spuneai că vei sta mai mult?
Ah, am obosit de agitația capitalei, toată lumea e ocupată. Ce să aștept să stau singur până se întunecă? V-am căutat și am revenit, ca și cum aș fi fost acasă la voi a răspuns el, cu ochii plini de recunoștință.
Bunicule, ce ai dăruit nepoților tăi? Bomboane? a întrebat Sorina.
Toți au izbucnit în râs.
Nu, draga mea Bomboanele nu sunt bune pentru ei, și deja au crescut. Le-am dat bani în schimb, ca să învețe și să-și construiască un viitor a mărturisit Ionel.
Mă bucur că teai întors repede, parcă ai revigorat sufletul. Suntem toți acasă a zâmbit Maria.
Sorina la îmbrățișat, iar lacrimile iau inundat chipul vecinului. Apoi am vorbit despre clătite cu diverse umpluturi, despre ceai și despre poveștile din Moscova dar noi am înlocuit Moscova cu Bucureștiul. În curând, un pârâu de ploaie de primăvară a început să bată, semn că vremea se încălzește.
De ce e atât de cald azi? a întrebat Ionel, privind spre Maria.
Pentru că primăvara se apropie! a răspuns Sorina, cu voce de sărbătoare. Ziua Mamei se apropie și bunica va pregăti masa, invitând și pe tine, bunicule.
O, cum vă iubesc, dragi vecine a declarat Ionel, urcând scările.
După clătite, am primit suveniruri: Sorinei iam dăruit o matrioska de lemn pictată manual, iar Mariei o broșă de argint. Triplul a pornit din nou pe calea bătătorită din parc, așa cum bunicul obișnuia să spună. Zăpada se topise, iar pietrele ude străluceau ca niște bureți. Sorina sălta pe plăcile uscate și se bucura de aerul blând:
Bunico, bunico, prinde-mă! Unu, doi, trei, patru! Pași hotărâţi, uită de tot!
Privind la toate momentele petrecute, am realizat că prietenia nu ține de vârstă, ci de dorința de ași oferi unul altuia sprijin și bucurie. Lecția mea este simplă: chiar și cel mai simplu gestun baston, o nucă, o glumăpoate lega suflete și poate transforma o curte obișnuită întrun loc plin de căldură și înțelegere.
