Ilinca, o fetiță de patru ani cu ochi mari ca două bucăţi de cer, privea cu curiozitate noua prezenţă ce aparusese în curtea blocului lor. Era un pensionar cu părul cărunt, așezat pe o bancă de beton. În mâna lui strângea un baston pe care îl sprijinea ca un vrăjitor din poveşti.
Bunicel, ești vrăjitor? întrebă Ilinca, sperând un răspuns magic.
Bunicul, cu vocea tremurândă, îi răspunse că nu. Fata se încruntă puţin.
Atunci de ce ai toiagul? continuă ea, nerăbdătoare.
E pentru că nu mai pot să merg uşor fără el, se prezentă bătrânul cu un zâmbet stânjenit. Mă numesc Ionel Petrovici.
Aşa că eşti foarte bătrân? întrebă din nou curioasa Ilinca.
După măsura ta poate că e așa, dar eu încă nu m-am dat bătut. Am rupt piciorul recent, am căzut pe-un scaun de lemn. De aceea mă sprijin de baston, răspunse el, în timp ce Ilinca îşi ridica sprâncenele în semn de îngrijorare.
Atunci a ieșit bunica Ilincăi, Vasilica, și, luând-o de mână, a îndreptat spre parc. Vasilica l-a salutat pe noul vecin, iar el a zâmbit politicos. Prietenia însă s-a înfiripat mai repede cu Ilinca decât cu Vasilica, căci fetiţa, așteptând bunica, adesea ieșea devreme în curte și îi povestea celui mai în vârstă toate noutățile: vremea, ce a gătit bunica la prânz, și cu ce s-a străduit să se vindece prietena ei cu o stare de somn de săptămâna trecută.
Ionel Petrovici îi offră în mod constant Ilincăi câte o bomboană de ciocolată fină. Fata, cu delicateţe, rupea jumătate, înfăşurând cealaltă cu grijă în hârtia strălucitoare și o ascundea în buzunarul hainei.
De ce nu o mănânci pe tot? Ți-a fost prea amară? întrebă Ionel, uimit de economia micuței.
E delicioasă, dar vreau să o dau și bunicii, răspunse Ilinca, ochii strălucind.
Bătrânul, emoţionat, a venit cu două bomboane data viitoare. Ilinca, tot, a tăiat jumătate și a pus restul în buzunar.
Și acum pe cine vei păstra? întrebă el, amuzat de generozitatea fetiței.
Poate o să o dau și părinţilor chiar dacă pot să-și cumpere singuri, le place să le dăruiesc, explică Ilinca, în timp ce Vasilica se apropia cu paşi domoli.
Înţeleg. Familia voastră e cu adevărat unită, spuse Ionel, privind cu căldură la fetiță. Ești norocoasă, Ilinca, ai o inimă bună.
Şi bunica mea are, pentru că iubeşte pe toţi, începu fetiţa, dar Vasilica o întrerupse, întinzându-i mâna.
Mulţumim, Ionel, pentru bomboane, dar nici mie, nici Ilincăi nu ne este bine să mâncăm dulciuri. Scuzaţi-mă, spuse Vasilica, zâmbind.
Ce să fac, atunci? Încă aș vrea să vă răsplătesc. Ce altceva aţi dori? întrebă el, neştiind ce să facă.
Acasă avem tot ce ne trebuie, mulţumim, răspunse bunica cu un zâmbet. Însă Ionel nu se dăduse bătut.
Îmi place să cultiv prietenia cu vecinii, nu pot să refuz, spuse el, în timp ce Vasilica adăugă: Hai să trecem la nuci. Le mâncăm doar acasă, cu mâinile curate. E în regulă?
Ilinca şi Ionel încuviinţară, iar în ziua următoare Vasilica găsi în buzunarul nepoatei câteva nuci de pădure și alune.
Ce pădure de alune! Astăzi mă simt ca o veveriţă. Știi că nucile sunt o mică comoară în felul ăsta, iar bunicul are nevoie de medicamente, vezi că e cam şchiop, glumi Vasilica.
Bunicul nu e nici bătrân, nici şchiop. Piciorul îi revine, iar până iarna vrea să meargă din nou la schi, interveni Ilinca, apăraţi pe bătrânul vechi.
La schi? Dar nu poţi să cobori cu săniuţa, nu? întrebă Vasilica, surprinsă.
Mai repede, bunică, cumpără-mi o pereche de schiuri, da? imploră Ilinca veselă. Voi merge cu Ionel la traseul de pe deal și el îmi va arăta cum se alunecă.
În parc, Vasilica observă pe Ionel cum păşeşte fără baston, cu paşi viguroşi pe aleea dintre pomii de plop.
Bunicel, şi eu vreau să merg cu tine!, strigă Ilinca, alergând lângă el cu un elan nou.
Aşteaptă-mă, şi eu vin! strigă Vasilica, urmându-le cu paşi grăbiţi.
Cei trei începură să parcurgă aleea împreună, iar Vasilica descoperi că e o plimbare plină de voie bună. Ilinca, cu energia ei inepuizabilă, alerga, dansa pe potecă, se căţăra pe bancă, şi, la fiecare oprire, striga:
Unudoitreipatru! Fără grabă, dar cu piciorul ferm înainte!.
După plimbare, Vasilica şi Ionel se aşezară pe o bancă în curtea blocului, în timp ce Ilinca se juca cu prietenele, primind în continuare din buzunarul vecinului câte o nucă.
Îl supăraţi, nu?, murmură Vasilica, jenată. Haideţi să lăsăm acest obicei doar de sărbători.
Ionel începu să povestească Vasilicăi cum a rămas văduv de cinci ani şi că tocmai acum a decis să-şi schimbe apartamentul cu trei camere în două: un studio în care sa mutat şi un apartament cu două camere pentru fiul său şi familia lui.
Îmi place să fiu singur, dar prietenii de vecinătate sunt necesari, murmură el, privind spre curtea luminoasă.
Două zile mai târziu, la ușa lui Ionel bubuie Ilinca şi Vasilica cu un platou de plăcinte cu brânză şi mere.
Vrem să te răsfăţăm, salută Vasilica.
Aveţi ceai? întrebă Ilinca.
Desigur, poftă bună!, exclamă Ionel, deschizând larg ușa.
În timp ce ceaiul aburind stârnea căldura înăuntru, Ilinca se uită fascinată la biblioteca plină de cărţi şi la colecţia de picturi ale vecinului, iar Vasilica privea cum bunicul îi arată cu răbdare fiecare tablou.
Copiii mei sunt departe, studenţi în străinătate. Îmi este dor, spuse Ionel, zâmbind. Bunica ta e încă tânără!
El îi aşeză pe Ilinca o hârtie şi un creion.
Sunt doar doi ani la pensie, nu am timp de plictiseală, spune Vasilica, privind spre nepoată. Fiica mea aşteaptă al doilea copil. Suntem norocoşi să locuim în blocuri alăturate.
Tot vara vecinii se cunoşteau, iar iarna Vasilica, așa cum promisese, io cumpără Ilincăi schiuri din lemn de brad. Cei trei începură să exerseze pe pista de schi din parcul din apropiere, unde zăpada strălucea ca un covor alb.
Ionel şi Vasilica deveniseră atât de apropiaţi încât ieşeşteau împreună, iar Ilinca, fără grija grădiniţei, petrecea aproape tot timpul la bunica. Aşa că triplă familie se întâlnea zilnic. Dar întro zi, Ionel plecă spre Chișinău să viziteze rudele, pe capitală.
Ilinca se gândi în fiecare moment la el şi întreba pe bunica când se întoarce.
A plecat pentru o lună să viziteze pe cei dragi. Noi veghem la apartamentul lui, căci e prietenul nostru, răspunse Vasilica. Vasilica se obișnuise cu prezența lui și se bucura de energia lui, de glumele și de zâmbetul său molcom.
Întro săptămână, însă, Vasilica şi Ilinca simţeau lipsa lui. Se uitau la banca goală, aşteptând să îl vadă.
A opta zi, Vasilica ieşi din bloc cu grabă, spre nepoată, şi îl găsi pe Ionel pe locul său obișnuit.
Bună, dragă vecine! exclama Vasilica, surprinsă Nu ştiai că vei veni așa repede?
Am fost sărat de zgomotul marelui oraş. Toţi sunt ocupaţi la muncă. Ce să aştept să se întindă noaptea? Mă întorc, căci miaţi lipsit, ca fraţi, răspunse el, privind spre ele cu căldură.
Bunicule, ce leai dăruit nepoţilor? Bomboane? întrebă Ilinca, curioasă.
Nu, draga mea Bomboanele nu sunt bune pentru ei. Ei sunt mari, așa că le-am dat bani, ca să poată să înveţe şi să se descurce, recunoscu Ionel.
Mă bucur că teai întors, că eşti încă cu noi. Suntem toţi acasă, zâmbi Vasilica.
Ilinca îl îmbrăţi în braţe, făcândul să se simtă cu adevărat iubit.
Azi facem clătite cu diverse umpluturi. Nu sunt diferite de plăcinte, sunt puţin mai pufoase. Hai să bem ceai şi să-mi spui cum e viaţa în capitală, spuse Vasilica.
Capitala? Chișinăul e frumos, totul e la locul lui. Am adus şi câteva suveniruri, răspunse Ionel, luând-o de mână pe Vasilica, pe Ilinca, şi plecând spre apartament, pe când prima ploaie de primăvară începu să tremure afară, o tranziţie neaşteptată şi timpurie.
De ce sa încălzit azi atât de mult? întrebă Ionel, privind spre Vasilica.
Pentru că primăvara bate la ușă! Aproape e Ziua Mamei, bunica pregăteşte masa și te va chema și pe tine, răspunse fetiţa, sărind cu bucurie.
Iubesc să vă am ca vecine dragi, murmură Ionel, urcând scările.
După clătite, sau înmânat suveniruri: Ilincăi o matrioshkă pictată manual, iar Vasilicăi un pandantiv de argint. Cei trei ieşiră din nou pe aleea familiară a parcului. Zăpada căzuse gri, absorbinduse ca o bureţi, iar trotuarele erau încă ude. Ilinca sări pe plăci care se uscase, strigând:
Bunico, bunicule, prindeţi-mă! Unudoitreipatru! Pasul ferm, privim înainte!.
