Anul trecut, o veche prietenă de-a mea din liceu, Alexandra Vasilache, m-a sunat într-o seară, cu glas tremurat, rugându-mă să găzduiesc pentru o săptămână cei mai buni prieteni ai ei la casa mea din Constanța, chiar pe malul Mării Negre. Plănuiau să se bucure de soarele și briza mării în satul nostru liniștit. Mi-a fost rușine să refuz, deși inima îmi spunea să fiu precaută. Am acceptat, dar le-am explicat clar:
E sezon plin, nu pot să vă ofer o cameră gratis. Pe de altă parte, mi-e greu să îi taxezi pe prietenii tăi.
Alexandra m-a liniștit: Dragă, vor plăti în leu. Nu-i problemă cu banii, doar se tem de țepări, aceia care cer avans și apoi nu-i mai lasă să intre sau îi dau afară în mijlocul vacanței.
Am intrat, fără să vreau, într-un joc cu miza mult mai mare decât credeam. Dacă aș fi știut atunci cât va costa această vacanță, nu aș fi acceptat niciodată.
Încercând să fiu ospitalieră, le-am făcut o reducere bună. Au primit camera la jumătate de preț, chiar dacă nu eram sigură că era cea mai bună decizie.
Și a venit ziua sosirii! În locul familiei promise, a ajuns o adolescentă, Viorica, și un băiat de zece ani, Emil. Eram surprinsă: abia se cunoșteau, dar se declarau prieteni. Însă camera nu era tocmai potrivită pentru trei persoane!
Întâlnirea a fost civilizată. Am pregătit o cină cu sarmale și plăcintă, iar după masă le-am arătat centrul vechi al Constanței, cu străzile pline de istorie și miros de tei. Le-am urat ședere plăcută și m-am dus la cursurile mele de seară.
A doua zi, băiatul oaspeților, Emil, a tras cu un pistol cu apă chiar în televizorul care funcționa. Părinții erau în cameră, dar nu l-au oprit pe mucalit. Au cerut scuze și au promis că vor plăti pentru repararea televizorului, care s-a stricat. Am scos un televizor nou din camera de lângă și m-am întrebat ce vor face seara.
După câteva ore, adolescenta a uitat ceainicul pe aragaz. L-a ars, iar bucătăria mirosea a plastic încins. Îmi venea să plâng.
Mai târziu, au început să reamenajeze camera, să mute mobila e prea mică pentru ei. Au rupt două picioare: unul de la noptieră, altul de la masă. Au râs: Aveți destulă mobilă! Lipim picioarele cu bandă scotch, totul va fi bine! Și punem ceva sub noptieră, nu e mare lucru.
Punctul culminant a fost o petrecere zgomotoasă, terminată la două dimineața. Muzica tare, râsete, țipete și strigăte de oameni beți. La ora unsprezece, când am rugat să dea muzica mai încet, Emil mi-a spus: Lasă-ne să ne odihnim, am plătit!
Adevărul e că sunetul a fost dat mai încet, dar numai după o altă intervenție de-a mea. Nu avea rost să vorbesc cu oameni amețiți, am decis să aștept până dimineață.
A doua zi, am avut o discuție sinceră cu cuplul. Le-am spus direct că asemenea comportament nu se acceptă, nu sunt singuri aici, iar ceilalți turiști se simt deranjați. Am rugat să aibă grijă de electrocasnice.
Au ridicat din umeri, nemulțumiți: Am plătit! M-am supărat: Îți mulțumesc că ai venit la noi ca prieten al Alexandrei, altfel nu ai fi fost primit.
După conversația mea, s-au mai potolit. N-au mai stricat nimic, dar prietenia s-a sfârșit aici.
Când au plecat, am observat că au luat cadourile și suvenirurile pregătite pentru ei și pentru Alexandra niște magneți de frigider cu farul din Constanța și o cutie de bomboane Bucuria. Și pe lângă acestea, au dispărut două prosoape mari de baie și un cearșaf de teracotă din dulapul meu.
Trebuie să spun că aceștia erau cei mai buni prieteni ai prietenei mele. Noi două am fost apropiate tot liceul, până când s-a căsătorit și s-a mutat în Iași. Descria prietenii ca fiind oameni buni și educați. Dacă ar fi fost așa, ar fi putut veni la noi în fiecare vară.
Dar așa a fost să fie. Alexandra nu mi-a mai spus nimic multă vreme, însă într-o zi, la un pahar de vin, mi-a mărturisit: Le-a displăcut vacanța: au spus că te-ai luat mereu de ei și le-ai stricat atmosfera. Și că au plătit o grămadă de lei!
Mi-e greu să cred: cu banii plătiți nu acopăr nici măcar un televizor nou, nici ceainicul, masa, noptiera, lenjeria de pat și prosoapele. În plus, am rămas cu nervii întinși și cu nemulțumirea celorlalți turiști. Totul afectează reputația pensiunii, iar la anul oamenii vor alege alt loc.
Dar am învățat o lecție valoroasă, una care nu se uită: uneori, e mai bine să spui, pur și simplu, nu.
