Prieteni de-ai noștri plecau în concediu și ne-au lăsat cheile de la cabana lor. Așa, dacă ni s-ar face poftă de grătar în natură sau ar trebui să plivim straturile cu legume sănătoase. Cine știe la ce-ar mai putea fi utile cheile de la cabana altcuiva?
De data asta, cheile ne-au fost necesare exact pentru „plivit”. Cum totul era deja semănat și sădit, trebuia să ne ocupăm de plantele cultivate eliminând buruienile neprietenoase și sapând puțin pe lângă tufe.
Când au plecat, ne-au avertizat că există un „animăluț” care vine uneori în vizită, să nu-l supărăm. Să-i dăm de mâncare, dacă e cazul. Și, pe acest ton misterios, s-au dus departe, în insulele Canare.
La început, m-am uimit de astfel de relații ciudate cu un vecin. Dacă e un „șobolan”, de ce să-l hrănească? Dar, cunoașterea bunăvoinței prietenilor mei m-a făcut să înțeleg că pe vremurile astea poate nu-i chiar atât de rău să hrănești pe cineva. Poate el e un „șobolan”, dar un om bun?
Până la urmă, ce aveam de făcut dacă trebuia să plivim și să udăm? Dacă era nevoie, îl hrăneam și pe el. Poate era un fel de paznic?
În prima seară a venit „șobolanul”. După discuții și clarificări cu prietenii plecați în insule, am confirmat că acela era. Sau mai bine zis Șobolanul, căci asta era numele lui.
Șobolanul a apărut la opt fix, a inspectat locul și, așezându-se într-un colț, a început să fluiere o melodie tristă. Un cântec al unei vietăți dezamăgite de viață. După asta, am sunat să lămurim cine e.
Așa am aflat că „Șobolanul” era un hamster care venea regulat la ei și cerșea mâncare prin fluierat trist. La întrebarea de ce i-au dat un nume atât de tare, prietenii s-au uitat stânjeniți unul la altul și au spus că așa s-a prezentat el.
Oricum ar fi, Șobolanul venea zilnic și încerca să-și cânte hrana. Ca un menestrel rătăcitor care cântă pentru mâncare.
Văzusem hamsteri prin pădure și în desene animate, dar să vină un hamster pe nume Șobolan să-ți cânte în mod direct, așa ceva nu mai auzisem. Poate că, ca în bancul ăla, i s-au ordonat că „de vreme ce veverițele nu ajung tuturor, e rândul tău să mergi la oameni”.
Prima seară i-am lăsat cu generozitate o grămadă de semințe în fața ușii. Șobolanul, văzând maldărul, s-a aruncat asupra lor și a început să le adune în gură cu o viteză extraordinară, încercând să păstreze un minim de spațiu liber.
Pentru el nu exista noțiunea de „prea multe semințe”. Fiecare grămadă o făcea să dispară în maximum zece minute. Venea înapoi cu obrajii goi, dar în scurt timp, după mișcările rapide ale lăbuțelor, obrajii lui deveneau la fel de umflați.
Șobolanul nu se temea de nimic. Îi era frică doar că semințele se vor termina și atunci sensul vieții va dispărea. De aceea nu le lăsa mult timp să stea în fața ușii.
…Ca să nu fim deranjați de telefoane le lăsam grămadă pe masă afară. Erau la îndemână dacă suna cineva.
… Seara, ca de obicei la ora stabilită, Șobolanul a apărut lângă verandă. Și-a lins lăbuțele și, concentrându-se asupra unui punct nevăzut, a început să-și cânte „Cântecul foamei”.
În acel moment a sunat telefonul lăsat afară. Eu eram în casă, mă uitam la televizor și nu auzisem cântecul lui Șobolan. În schimb, am auzit telefonul.
Între timp, soția, care auzise ambele lucruri, a hotărât că hamsterul era mai prioritar, iar eu puteam răspunde la telefon. A vărsat o grămadă de semințe în fața lui Șobolan. Acesta a tăcut brusc și s-a repezit să ia prima mână de semințe. Nici n-a avut timp să le bage în gură. Căci odată ce m-am ivit în ușă și am sărit direct de pe verandă, Șobolan a fost prins de efectul surpriză.
Cu o eficacitate nemaipomenită, Șobolan, cu gura plină și lăbuțele pregătite de luptă, a țâșnit spre cer ignorând gravitația și s-a făcut nevăzut în nori cu un fluierat trist.
M-am minunat un moment, ce chestie, hamsterii ăștia parcă zboară în ultima vreme!
… Pământul l-a primit cu fast câteva secunde mai târziu. Unde a fost și ce a văzut rămâne un mister. Dar judecând după ochii mari și coada zbârlită, a văzut mult și teribil. Revenind la sol, ca un agent special, s-a tras pe sub verandă și a dispărut.
În fața casei rămase o grămadă neatinsă de semințe, o poartă a efemerității artei.
– Nu va mai veni – am concluzionat toți la unison. Nimeni nu ar mai veni după o asemenea aventură în stratosferă!
M-a cuprins o tristețe inexplicabilă. M-am așezat lângă miciunea de semințe. Nu, nu va mai veni. Am prins cu ochiul o sămânță mare pe vârful grămezii, am prins-o cu degetele și am zdrobit-o cu zgomot.
Dintr-o dată sub verandă s-a auzit un fluierat revoltat. Acolo, cu lăbuțele răsfirate ca un luptător de sumo, stătea Șobolanul și mă privea cu ochi negri și furioși. “Ție nu-ți dau nimic!”, păreau să spună ochii lui.
Și mă întreb și-acum, de unde știu hamsterii astfel de vorbe?!
