Hai, Lucian, te rog! Chiar nu știu ce să mai fac, curge apă peste tot, în cinci minute îmi inund vecinii, iar știi și tu ce scorpie am jos! Îmi tremură mâinile, nu găsesc vana, nimic! glasul de la celălalt capăt al firului era atât de pițigăiat și jalnic că l-am auzit perfect și eu, deși telefonul nu era pe speaker.
Ioana a lăsat furculița pe farfurie, lent, ca și cum cineva apăsa pe replay la un gest cunoscut și obosit. Zgomotul metalului pe porțelan a sunat ca un clopot care dă startul unui nou meci, bătălie dintr-una și aceeași istorie. Lucian era în fața ei, mesteca buzele vinovat, aruncând priviri ba spre tocana de vițel răcită, ba spre ecranul mobilului care pâlpâia nervos.
Anișoara, calmează-te, murmura el în telefon. Ce vană? Sub chiuvetă sau la baie? Închide apa principală de pe palier.
Nu știu unde e! Luci, vino, te rooog! Mi-e frică! Dacă e apă fierbinte? Sunt singură, ce mă fac?!
Lucian a ridicat ochii spre nevastă. Privirea aia de băiat bun, prins la mijloc, amestec de milă și resemnare, Ioana o recunoștea demult. Prea des, de ceva timp.
Ioana, ai auzit? O să inundă. Ani, săraca, nu se pricepe deloc la astea, e ca un copil. Trebuie să merg.
Trebuie, desigur, a răspuns Ioana cu o voce cât se poate de calmă, ascunzând vijelia din stomac. Nu e ca și cum avem aniversare azi. Sau ca și cum am planificat seara asta de două săptămâni și eu n-am stat trei ore în bucătărie. Du-te, Luci. Salvează-o pe Anișoara. Fără tine n-are nicio șansă.
Hai, nu începe iar, da? s-a ridicat Lucian, înșfăcând cheile și portofelul. Suntem prieteni din liceu. E la necaz, mă duc, remediez, mă întorc repede. Pune tocana la cuptor, să nu se răcească.
Ușa a trântit sec. Ioana a rămas singură într-un apartament unde mirosea a sărbătoare și a dezamăgire. S-a apropiat de fereastră și a văzut cum Dacia gri s-a pierdut în seara ploioasă.
Anișoara. Numele ăsta devenise ca o piesă străină într-un puzzle al căsniciei lor. Prietenă din generală, fosta lui colega de bancă, omul de nădejde cum o menționa Lucian printre glume și amintiri. Apăruse în peisaj brusc, după divorț, și de atunci gravita, inevitabil, în jurul lor. La început, cerea ajutor ca din întâmplare: să mute niște cutii, să-i repare calculatorul. Lucian, bun la toate, mereu săritor, se simțea dator să o ajute.
Dar îi prinsese gustul și, încet-încet, crizele deveniseră regulate: roata la mașină s-a desumflat la ieșirea spre Ungheni, i s-a rupt polica în baie, îi stau hainele în mijlocul sufrageriei că n-are dulap. Interesant că toate se întâmplau când Ioana și Lucian aveau planuri.
Ioana nu era vreun monstru de gelozie. Înțelegea ce înseamnă o prietenie veche. Dar bunul simț feminin o punea serios pe gânduri. Anișoara știa cum să cucerească: aranjată mereu, ochi de căprioară, ton alintat și aerul ăla de fetiță neajutorată. Lucian se umfla în pene, simțindu-se salvator.
A băgat tocana la frigider. Nu mai avea poftă. Lucian s-a întors după trei ore, prăfuit, obosit, dar vizibil satisfăcut.
Pfiu, era să iasă urât. S-a spart sifonul. Am alergat până la non-stop după garnituri, am pus la loc. Anișoara săraca tremura, a băut valeriană.
Măcar te-a servit cu un ceai, să nu cazi de oboseală? Ioana făcea pe dezinteresata, răsfoind o carte.
Da, și cu prăjitură. Făcuse un pandișpan, să știi… Ți-a transmis salutări și scuze că ți-a stricat seara.
Prăjitură?, a remarcat Ioana în gând. Cât timp-i curgea apa în casă, i se făcea pandișpanul în cuptor? Hm… ce piesă!
N-a spus nimic cu voce tare. Cu Lucian nu reușea cu certuri trecea în ofensivă și-i spunea că e lipsită de inimă și iracional de geloasă. Trebuia să joace altfel. Data viitoare nu avea să-l lase să plece singur. Avea să salveze împreună cu el pe toată lumea.
Și “data viitoare” a venit suspect de repede. Sâmbăta următoare, planificau să meargă la casa de la țară. Soare de mai, bagajul pregătit, carnea pentru mici și grătar deja marinată, visau la un pahar de vin pe prispa casei.
Telefonul a sunat când Lucian căra un sac de cărbuni la portbagaj. Ioana a recunoscut tonul un ton special, setat doar pentru Anișoara.
Da, Ani? Ce? Cum adică scânteiază? fața i s-a înmuiat ca la copii mici. Da cât de rău? Pune mâna și scoate siguranțele din panou. Bun, ajung imediat.
A închis telefonul, privind-o cu jumătate de gând pe Ioana care stătea la poartă, cu un platou de mușcate în mâini.
Ioana… s-a întâmplat ceva grav.
O priză? l-a tăiat ea scurt.
Mai rău. Scânteiază siguranța din hol. A tras un miros de ars în apartament, se teme să nu ia foc cablurile. Electricianul de la bloc nu lucrează sâmbăta, particularii cer o avere și vin târziu…
La revedere, a pus ghiveciul jos pe trotuar. Deci nu mai mergem la țară?
Nu chiar, ziceam și eu… Facem un mic ocol, o rezolv repede, apoi mergem.
Vin și eu a zis Ioana, fără drept de apel.
Lucian a amuțit.
De ce? N-ai ce face acolo, nu te pricepi…
Ba da. Plecăm împreună, ne vedem cu Anișoara, salvezi tu ce-o fi, și ne continuăm drumul. M-am săturat să stau aici până nu te mai întorci.
A încercat Lucian să tragă de timp, dar n-a avut cu cine. S-au urcat amândoi în mașină. Pe drum, el era gata să-și mănânce unghiile, bătând ritmic în volan. Ioana, de parcă ar fi mers la vreo zi de naștere, liniștită pe exterior, deși înăuntru îi clocotea sângele.
Anișoara i-a întâmpinat într-un halat de mătase, cu picioarele perfect epilate la vedere, machiată la dungă. Când a văzut-o pe Ioana coborând din mașină, i-a înghețat un pic zâmbetul. Dar și l-a remontat rapid.
Ioana, vai, ce surpriză! M-ai prins… așa, nemachiată, terrorizată! Haideți, intrați, Lucic, vină repede, scânteiază de-mi sare inima!
Într-adevăr mirosea un pic a plastic încins. Lucian s-a apucat imediat cu șurubelnița de panoul electric.
Ioana, de ce nu vii la bucătărie? Să stăm la o cafea cât băieții se ocupă? a încercat Anișoara să o tragă la depărtare.
Nu, stau aici, în caz că Lucian are nevoie de ajutor, să-i țin lanterna sau ceva, s-a poziționat ferm Ioana.
Hei, lanterna? Lucian e expert, nici nu-i trebuie! a ciripit Anișoara și s-a uitat la Lucian ca la o statuie grecească.
Anișoara, de ce n-ai sunat la uzina blocului? Au serviciu non-stop pentru urgențe. Totuși, e curent, nu-i glumă.
Vai, Doamne ferește! Ăia sunt niște neciopliți! Încalță noroiul și-ți lasă în urmă numai mizerie. Pe când Luci al nostru… nu-i așa că ești suflet bun? Doar ție-ți încredințez eu așa ceva…
Mâinile de aur ale soțului meu azi trebuia să țină frigărui, nu șurubelniță, a spus Ioana apăsat.
O, îmi pare rău, stric mereu tot! s-a văicărit Anișoara, înclinându-se ca la slujbă. Nu e ușor să fii singură, crede-mă, Ioana. Tu ai noroc, trăiești după zid de piatră.
Lucian a terminat în vreo cincisprezece minute.
A fost un contact slăbit. Am refăcut, am strâns firul și am curățat. Dar ar trebui să schimbi siguranța, Ani, e prea veche.
Lucică, dar nu poți tu să o schimbi? O cumperi, mă plătesc, dar cine altcineva s-o pună dacă nu tu? a încercat Anișoara să-i facă cu ochiul.
Nu poate, a tăiat Ioana scurt. Plecăm la țară. Sâmbăta viitoare avem spectacol la teatru. Apelează la electrician. Lucian îți poate scrie pe o bucățică de hârtie ce model să iei.
Anișoara a privit-o urât, apoi s-a întors cu zâmbetul la Lucian:
Nu vă servesc măcar cu o cafea? Am eclere, favoritele tale!
Mulțumim, am mâncat, a răspuns sec Ioana, luându-l de braț pe Lucian. La drum, că-i târziu.
Doar după ce au ieșit, Lucian a răsuflat ușurat, dar tot încerca să-i ia apărarea:
Ioana, ce-a fost cu răceala asta? Ea chiar nu s-a descurcat, nu face nimic cu răutate.
Nu, Luci. Ea nu caută ajutor, ci atenție. Și doar tu i-o oferi.
Aiurea… Suntem ca frații!
Frații care repară și prize, și egouri, și pofta de viață fetelor singure.
Au plecat la țară, dar sentimentul amar i-a rămas Ioanei pe limbă. Știa că nu a pus punct. Anișoara nu se va lăsa, îi place senzația că are un fir nevăzut prin care cheamă ce și când vrea din viața altora.
Și așa a fost. Peste două săptămâni, Lucian era plecat cu serviciul la București. Vineri urma să se întoarcă acasă. Ioana pregătea o cină, așteptându-l. La șase, a sunat Lucian.
Ioana, puțin o să întârzii. Tocmai am intrat în oraș, dar a sunat Anișoara. I s-a întâmplat ceva…
Ce, a aterizat un OZN pe balcon? vocea Ioanei era tăioasă.
Nu, și-a cumpărat o galerie nouă pentru draperii, din aia din fier forjat. A încercat să o monteze și și-a lăsat-o pe deget. Zice că nu poate umbla, că galeria zace în mijlocul sufrageriei și n-are cine s-o ridice. Plus să-i ia cineva un unguent de la farmacie. Mă duc rapid.
Ioana a inspirat adânc.
Ascultă-mă, Lucian. Mergi acasă. Eu mă duc la ea.
Tu? De ce?
Sunt femeie, știu exact ce trebuie cumpărat pentru picior. Te odihnești, mănânci liniștit. Sosesc eu la Anișoara.
Dacă așa vrei, bine… Dar nu te certa cu ea, te rog.
Ioana a închis. Nu avea de gând nici să ia unguente, nici să-i bandajeze degetul. Avea de gând să trateze cu totul altceva.
A căutat pe net Bărbat la oră, a ales un meșter cu multe recenzii și figură feroce, apoi a comandat online medicamente pe adresa Anișoarei. Și-a luat cheile, a urcat la volan și a pornit.
În fața scării era deja curierul cu punga de farmacie. Ioana a ridicat-o și a urcat. Ușa deschisă, semn că Anișoara îl aștepta numai pe Lucian-salvatorul.
A intrat fără să bată. În living, semiîntuneric, lumânări, o sticlă de vin și două pahare. Anișoara zăcea artistic în halatul de catifea, pumnul la vedere. Galeria chiar era pusă în mijlocul sufrageriei, dar nu părea căderată, ci așezată.
Când a auzit pași, a miorlăit:
Lucian? Ai adus unguentul?
Ioana a apăsat pe întrerupător lumină. Decorul s-a dezumflat.
Cu un hop s-a ridicat Anișoara, uitând de piciorul rupt.
Ioana?! Ce cauți aici? Unde-i Lucian?
Lucian e acasă și mănâncă. Eu am venit cu medicamentele. Și cu ajutor.
Ajutor? Eu pe Lucian îl doream, el pune galeria!
Un specialist montator. Chiar vine acum, vezi?
În momentul ăla se aud bătăi la ușă. Ioana deschide. Un bărbat pepenele, cu salopetă, sculele la el.
Bună ziua. M-ați chemat pentru o galerie?
Da, intrați! a indicat Ioana.
Meșterul se uită la perete, scoate bormașina:
Perete de beton. Doamnă, unde e scara?
Anișoara a înroșit ca sfecla. I-a șuierat spre Ioana:
Ce vrei, de ce faci asta?
Te ajut. Cum ai cerut. Poftim tratament, poftim meșter, totul plătit. Lucian e ocupat să fie soțul MEU azi. Tu ai nevoie doar de galerie, nu de el, nu?
Anișoara s-a ridicat furioasă, uitând să mai șchiopăteze.
Pleacă! a urlat.
Desigur. Lucrarea e plătită, în douăzeci de minute e gata. O seară bună, Anișoara. Și ai grijă de picior, n-ai arătat prea imobilă până acum…
Ioana a plecat, simțindu-se ușoară ca un fulg. Nu făcuse scandal acasă, nu se luase de păr cu rivala. Doar arătase adevărul, fix și clar.
Lucian a primit-o acasă cu ochii mari:
E grav cu piciorul? Am tot sunat la Anișoara, nu răspunde.
Ioana și-a turnat o cană cu ceai, s-a uitat la el și i-a spus:
Stătea pe picioare perfect. Montatul galeriei îl face un meșter, am aranjat totul.
Meșter? Dar puteam eu…
Lucian, stai jos, vreau scurt să discutăm ceva.
El s-a conformat.
Sincer… chiar n-ai văzut ce se întâmpla? Luminile, vinul, halatul, mereu te chema când nu eram acasă…
Lucian s-a făcut roșu și a început să rupă pâine-n palmă.
Cred că am bănuit, dar n-am vrut să admit. Ne știm de-o viață, nu voiam s-o rănesc… E și ea atât de singură…
“Singură”? Lucian, te-a manipulat ca pe un copil. Tu, încercând s-o ajuți pe ea, ai fost nedrept cu mine. Îți amintești că stăteau două pahare pe masă? Pe tine te aștepta, nu pe un instalator.
Lucian a tăcut, rușinat. I-au trecut prin minte momentele când Anișoara se lipea de el “din greșeală”, când îi oferea complimente, ocolind-o pe Ioana.
Iartă-mă, a spus încet. Am fost prost.
Un pic, dar bun, a zâmbit Ioana. Dar de azi, gata. Lasă-i cartea de vizită a meșterului, ai terminat voluntariatul la Anișoara. Când are probleme, cheamă pe altcineva. Ești soțul meu, nu soțul de serviciu. Înțeles?
Înțeles, răspunse Lucian. Mulțumesc că te-ai dus tu, dacă mă duceam și vedeam alea…
Anișoara nu a mai dat niciun semn. Săptămâni, luni. Pride a ieșit cât de cât intact.
După jumătate de an, Ioana a văzut-o întâmplător într-un mall. Anișoara era la braț cu un domn respectabil, cu sacoșe de la magazine scumpe, zâmbet larg, evident mulțumită cu viața. Când s-au privit, Anișoara a ridicat bărbia, a oftat teatral și s-a dus mai departe, ca între necunoscuți.
Ioana a zâmbit. Era bine să știe că și-a găsit cineva să-i monteze galerii legal, cu voie bună. Iar în casa lor, cu Lucian, s-a așternut liniștea, fără telefoane cu urgențe.
Serile își beau ceaiul liniștiți, își făceau planuri de vacanță și știau: dacă au hotărât să meargă la țară, nu-i mai oprește nimeni. Căci porțile familiei trebuie păzite, oricine s-ar da drept cea mai neajutorată făptură din lume.
Dacă ai avut răbdare până aici și ți-a plăcut povestea, dă-mi un semn sau o inimioară. Și zi-mi sincer, tu ce ai fi făcut în locul Ioanei?
