Prietena imaginară
Pe lângă Ilinca se învârteau de trei zile o groază de elevi. Fata ajunsese faimoasă în toată școala drept prezicătoare și adevărat psiholog. Toți voiau să primească o doză din înțelepciunea ei. O pândeau lângă toaletă, se așezau lângă ea la cantină, veneau cu bomboane, caiete cu teme și alte ofrande la care, în mod ciudat, ea tot refuza.
Mie îmi place Nicu din clasa a V-a B. Crezi că avem vreo șansă să ne facem o familie? întreba visătoare colega Catrina.
Nu-ți recomand, zise Ilinca, mestecând un covrig și sorbind din ceai. Nicu ăsta pare el băiat fain la întruniri, dar acasă își bagă degetul în nas și mănâncă ce găsește. De foame nu moare, dar de obraz tot nu i se lipește. Așa că depinde, vrei să-ți petreci toată viața uitându-te cum se scobește?
Uf! Ce scârbos! Dar Dănuț? E premiant, ia lecții de chitară, insistă Catrina cu un zâmbet visător.
Dănuț chinuie pisicile în cartier. Le leagă conserve de coadă și le aleargă prin curți. Va ajunge rău, și sigur se apucă de băutură.
De unde știi?
Ai văzut tu chitarist treaz săptămâna asta? Lasă prostiile, trăiește-ți copilăria, băieții nu pleacă nicăieri. Mai bine fă-ți probleme la mate și nu-ți mai roade unghiile, că faci viermi la stomac.
Eu n-am prieteni. Toți mă fac gras și nu mă cheamă nicăieri, oftă Păvăluță din clasa a IV-a C, îmbrâncind-o pe Catrina până la celălalt capăt al băncii.
Miercuri se deschid înscrierile la lupte. Poți depune cerere în cabinetul de sport. Poate n-o să slăbești, dar de strigat nu te mai strigă nimeni. Și, să nu mai arunci cu viitoarea soție așa!
Ilinca se ridică de la masă și duse tava la chiuvetă.
Ilinca, crezi că ar fi mai bine să încep școala de șoferi anul ăsta sau la anul? întrebă întâmplător profesoara de geografie la chiuvetă.
Doamna Elena, pentru carnet îți trebuie și o mașină, nu doar Dacia 1310 a tatălui. Înțelegeți, nu?
În-tze-leg… cred…
Ilinca ridică din sprânceană, se spală pe mâini și continuă:
Vindeți sictirita aia și luați o bicicletă și pantaloni scurți, că în două luni oricum vă ia cineva cu mașina la serviciu. Dar, zic eu, mai bine luați un credit ipotecar acum sunt dobânzile ca frișca și la 35 de ani nu mai stați la părinți. Vă spun ca un om care știe.
Cu priviri uluite după ea, Ilinca s-a târât spre ora de lucru manual.
Timp de patruzeci de minute, cât colegele ei studiau rigla croitorului și înfigeau ața în ac, Ilinca și-a cusut pantalonii aduși de acasă, a strâmtat o fustă și a croșetat o pereche de ciorapi pe care i-a făcut cadou profesoarei de lucru manual, spunându-i că femeile însărcinate trebuie să-și țină picioarele la cald. Profesoara s-a eliberat imediat de la ore și a fugit la farmacie după un test. A doua zi, toată clasa a mâncat un tort mare de ciocolată, cu care a răsplătit-o pe Ilinca.
Nici acasă Ilinca nu se comportă normal pentru vârsta ei. I-a făcut observație mamei că a cumpărat carne gata tocată, și s-a apucat ea să facă găluște moldovenești. Seara, în loc de YouTube, citea Cei trei muschetari și șoptea ceva cuiva, din când în când. Tata se uita la ea de la calculator, iar Ilinca i-a atras atenția că stă cocoșat și că ar face bine să bată covorul, nu să scormonească pe tot felul de site-uri dubioase.
Prin școală au început să iasă tot felul de bârfe, profesorii au intrat în panică și au cerut intervenția psihologului. A fost programată o ședință, cu toată crema directoratului prezentă.
Ilinca, draga mea, te necăjește cineva la școală? a început domnul psiholog, cu barbă aranjată și ochelari de firmă.
Mă necăjește că școlii i s-au dat milioane de lei, și nouă la sală ni s-a cumpărat doar un capră veche și doi metri de funie.
Toți au aruncat o privire acuzatoare spre director, care, deodată, a plecat la o ședință ieșind pe fereastra deschisă.
N-are cine să-ți fie prieten?
Prietenia-i noțiune abstractă, zise Ilinca plictisită, răsucindu-și codițele. Azi alergi la perdea cu colega, mâine ea spală vase în casa ta, cât timp tu umpli declarații fiscale.
Ce vase, ce taxe? Cine ți-a băgat ideile astea-n cap?
Prietena mea.
Aha, aici e problema! O poți aduce aici la noi?
Păi, e aici, răspunse Ilinca perfect calmă, lăsând sala mască.
Noi n-o vedem. Cum o cheamă?
Parasca Filofteia.
Cum?! Câți ani are domnișoara Parasca?
Șaptezeci.
Și ce-ți mai spune?
Să mă spăl pe dinți de la gingie, că maidaneza din față nu e rea, doar flămândă și speriată, să nu-mi uit rudele, și că la dvs. casa n-a fost evaluată corect pentru impozit de vreo cinci ani. Să cereți la primărie să recalculeze la prețul pieței, nu la ăla de pe hârtie.
Psihologul a notat tot, iar la ultimul a subliniat de două ori.
În final s-a dat apel la părinți, care erau la muncă.
Stați! țipa cu năduf tatăl la telefon. Așa o chema pe mama! A murit tocmai zece ani în urmă!
Cabinetul s-a umplut de oftaturi și Doamne-ajută șoptite.
Păi, exact, că au trecut zece ani și nimeni nu trece să o vadă. S-a umplut locul de iarbă, gardul e strâmb, mormăi Ilinca cu jignire.
Eh, am vrut să merg… dar, știi cum e… niciodată n-ai timp… bâigui tatăl în difuzor.
Ședința s-a încheiat.
A doua zi s-a dus toată familia la cimitir. Ilinca nu-și văzuse niciodată bunica, doar auzise frânturi despre ea de la tată. Au găsit greu mormântul, unde, odinioară, fusese o pădure de pini, iar acum era un câmp de marmură.
Fata a adus un buchet de lalele galbene, pe care l-a pus într-o sticlă tăiată. Tata a îndreptat gardul, mama a plivit iarba.
Tati, bunica zice că ești om de treabă, dar te-ai afundat prea tare în muncă și-n internet, de nu mai ai timp de nimic nici de mine.
Tatăl s-a înroșit și a dat din cap rușinat, semn că a înțeles.
Spune-i că ne îndreptăm, a mângâiat-o pe cap pe Ilinca, apoi și fotografia palidă de pe monument.
Acum bunica e liniștită și n-o să mai vină la mine. O să-mi fie tare dor, era veselă, deșteaptă, și bună tare!
Așa e. Bunica vedea prin oameni. Mai zice ceva?
Da. A zis că dieta ta cu castraveți e o prostie. Dacă vrei să slăbești, mergi la sală, și că n-are rost să-ți faci conturi în euro fără calcul la cap. Și legat de betonul ăla ieftin pe care l-ai comandat să torni fundația la foișorToți au râs, chiar și mama, chiar dacă ochii îi luciră ușor. Tata a privit lung spre pământul bătătorit și, ca într-o magie mică, a părut mai ușor și mai tânăr, măcar pentru câteva clipe. Ilinca a dat roată mormântului, a atins piatra rece și a zâmbit larg, parcă la cineva nevăzut. Și, pentru prima oară, nu a simțit deloc că e singură sau că are nevoie să pară mare și înțeleaptă pentru ceilalți.
Au stat toți patru sub soarele cald, ascultând liniștea și ciripitul timid al unei vrăbii. Pe jos, între iarba proaspăt smulsă, se ghiceau încă niște urme vechi de pași. Ilinca și-a închipuit pentru o secundă că bunica ei pășise cu adevărat printre flori tocmai atunci, lăsându-i tuturor ceva bun de dus acasă. Apoi s-a gândit că, de fapt, uneori, cele mai importante prietenii nu se văd, dar rămân cu tine și te fac să fii, încet-încet, mai cu picioarele pe pământ, mai bun și puțin, doar puțin, mai fericit.
Când au plecat spre casă, Ilinca mergea la mijloc, cu mâinile prinse de ai ei. În spate, pe alee, s-au auzit câteva râsete și vorba caldă a cuiva drag, dus, dar nicicând pierdut.
