Prețul celui de-al doilea șans
Rareș stătea față în față cu Daciana, aplecat puțin înspre ea, și o ruga insistent să-i povestească totul. Vorbea încet, aproape șoptit, ca și cum s-ar fi temut să nu-și sperie soția cu un cuvânt nepotrivit.
Spune-mi, te rog! Promit că nu mă supăr, i-a spus el, vocea lui liniștită nu se potrivea însă cu privirea plină de presiune. Daciana tresări involuntar: în ochii lui a recunoscut acea umbră veche o bănuială care întotdeauna îi dădea fiori reci pe șira spinării. Oricum, pe atunci eram deja în divorț, a adăugat, abia auzit.
Daciana oftează din greu și-și mușcă buzele. În ea clocotea iritarea cât mai poate dura circul ăsta? Aceleași întrebări, aceleași suspiciuni, aceeași neliniște… S-a forțat să-și păstreze calmul, însă emoțiile i-au scăpat printre degete.
Nimic. Nimic nu s-a întâmplat! Ajunge cu aceleași întrebări în fiecare zi! i-a răspuns ea, cu un ton mai ridicat decât intenționa. În gând și-a făcut reproșuri: de ce a acceptat, totuși, să-i acorde un nou început? Toată lumea îi spusese că oameni ca Rareș nu se schimbă. Dar pe atunci voia atât de mult să creadă că dragostea lor va învinge totul, încât a ignorat vorbele altora.
Brusc, tonul lui Rareș s-a schimbat radical. Orice urmă de blândețe a dispărut, lăsând locul unui iritant reproș, de care nici măcar nu încerca să scape.
Dacă nu vrei să-mi spui tu, o întreb pe Luiza, a zis el hotărât. Fetița asta sigur nu va minți.
Vorbele îi zgâriară sufletul Dacianei. Sângele îi urcă în obraji, vocea i-a tremurat de furie:
Poți să întrebi! Dar nu uita că are doar cinci ani și tot anul trecut a stat cu cine s-a nimerit, s-a ridicat brusc și a strâns pumnii. Gândul că soțul vrea să o amestece în scandaluri pe fetiță îi ridica un nod în gât. Eu a trebuit să muncesc să-i pot cumpăra tot ce-i trebuie! Ce, ai vreo problemă că m-am văzut cu cineva? Oricum nu te privește, Rareș! M-ai obosit am plecat o dată de lângă tine, crezi că n-aș mai putea pleca a doua oară?
Rareș a amuțit o clipă, surprins de reacție, dar după o secundă i-a aruncat o replică ironică:
Ai bani de bilet?
Observând cât de mult s-a albit Daciana la față, a rămas pe gânduri și s-a corectat rapid:
Scuză-mă, nu voiam să spun asta. Ești încăpățânată, mă uimești! Ți-am spus sincer că nu o să fiu gelos, gândește-te te rog la asta…
Fără alt gând, Daciana a pus mâna pe o pernă și a aruncat-o spre soțul ce se îndepărta. Evident, nu l-a rănit, i-a zgâriat doar orgoliul. Rareș era gata să-i spună ceva răutăcios, când în prag a apărut Luiza.
Fetița, îmbrăcată într-o rochiță roz cu volănașe, a fugit la Rareș. Ochii îi străluceau de bucurie, zâmbetul i se întindea cât casa. S-a agățat de piciorul tatei și a început să turuie:
Tati, tati, ai venit! Mi-a fost tare dor de tine!
Rareș s-a uitat spre Daciana cu superioritate, de parcă ar fi spus: Vezi cui îi simte lipsa copilul?. Privea spre Daciana cu o privire în care se citea ironie, siguranță, și apoi s-a aplecat spre Luiza. Chipul i s-a luminat brusc, vocea i s-a domolit, redevenind plină de căldură, de parcă scandalul de mai devreme nici n-ar fi existat.
Hai, suflețel, mergem să ne jucăm, i-a zis duios, ridicând-o ușor în brațe. I-a smuls un hohot de râs, aruncând-o puțin în sus. Lasă pe mama să se odihnească, e tare obosită…
Daciana stătea lângă chiuvetă, strângând de prosop până ce i-au albit degetele. Simțea în piept doar amărăciune: Perfect! Acum și copilul îl va iubi mai mult…. Aproape i-au dat lacrimile, dar le-a alungat. Gata, nu mai rezistă! E timpul să plece.
O hotărâse deja. Peste o săptămână urma să ridice certificatul de absolvire al cursurilor de perfecționare terminase cu brio, nu mai lipsea decât diploma. Imediat ce o va primi, va cumpăra bilete de avion. Unde-o fi, numai să fie departe. Rareș greșea amarnic crezând că dacă n-are bani, n-are unde să fugă. Suntem în secolul XXI, un job remote se găsește ușor: deschizi calculatorul, te uiți la câteva site-uri cu locuri de muncă, și poți alege după bunul plac.
S-a îndepărtat de chiuvetă și s-a apropiat de fereastră, lăsând prosopul. A privit pe strada aglomerată: oameni grăbiți pe trotuare, mașini care veneau și plecau, vitrinele se luminau una câte una.
Un singur avantaj să fi schimbat orașul ăsta, a șoptit ea privind afară. Cu diplomele de aici, sigur găsesc serviciu rapid. Oriunde.
A simțit pentru prima dată de mult curaj, nu disperare. Planul era făcut, decizia luată. Mai rămânea puțin să ia actele, să facă bagajele și să pornească la drum, spre un nou început…
*********************
De ce a acceptat să-i dea fostului soț o a doua șansă? Nici Daciana nu știa bine. Poate… pentru că părea sincer, promitea cu lacrimi și speranță că s-a schimbat. Ochii îi sclipeau de dorința de a începe o viață mai bună, iar vocea îi tremura. Atât sperase Daciana să fie adevărat! Vedea cu ochii minții cum vor ieși cu micuța Luiza în parc, vor petrece sarbătorile împreună, vor construi planuri de viitor.
Numai că promisiunile au rămas la stadiul de vorbe. Prima lună a fost ca-n povești o ajuta cu fetița, gătea, o aștepta cu un zâmbet larg. Dar apoi totul a revenit la vechiul obicei. Iar și iar a început cu bănuielile, interogatoriile: Unde ai fost?, De ce atât de mult?, Cu cine ai vorbit la telefon?.
De ce divorțaseră prima dată? Nu din cauze de infidelitate! Nici din partea lui, nici din partea ei. Dar gelozia… Gelozia lui Rareș ținea loc de infidelitate, era cât toate zilele. O suspecta de orice, chiar și dacă vorbea cu un vecin. Daciana nici nu putea să-și caute de lucru: era destul să existe un singur bărbat prin birou, și gata scandalurile se țineau lanț. Nici la părinți nu putea merge fără el Vecinul tău e burlac, caută să te vrăjească. Ia uite ce grijuliu e, ți-a ținut ușa de două ori! își aducea aminte ironic de argumentele lui.
Ieșitul cu prietenele imposibil! La început, doar se încrunta, apoi a trecut la reproșuri:
Fetelor tale numai una le duce capul, bombănea el mereu când Daciana voia să iasă. Dau târcoale bărbaților, numai la flirt se pricep…
Sunt femei independente și au dreptul să-și vadă de viața lor! sărea Daciana în apărarea lor, cu sufletul la gură. Se simțea ofensată pentru ele, care nu voiau decât să socializeze și să se relaxeze. Și ele vor să fie fericite!
Să-și vadă de drum atunci! Să nu dea exemplu prost altora care-s deja măritate! tăia Rareș discuția.
Încet, prietenele au sunat mai rar, apoi deloc. Daciana a încercat să le explice; nu voiau să înțeleagă: Cum să nu poți ieși două ore la cafea? Cum adică nu-ți permite soțul?!. A rămas singură, fără niciun sprijin. În brațe un copil mic, toată viața se învârtea doar în jurul Luizei.
Într-o seară, la cină, Rareș a spus brusc:
Cred că ar fi timpul să mai facem unul.
Daciana a înghețat cu lingura în mână. Tocmai ce-și pierduse jumătate de oră convingând-o pe Luiza să mai mănânce două linguri de griș se strâmba, refuza, până la urmă vărsase porția pe față de masă și izbucnise în râs. Daciana a oftat și s-a uitat la soț. Deși văzuse cât e de obosită, cât de greu face față, tot a insistat tonul lui era ca și cum ar fi cerut apă. Sufletul Dacianei s-a strâns: cum poate să ceară un al doilea copil, când de unul abia are grijă?
Văd că ai prea mult timp liber, a continuat el, lăsând furculița. S-a lăsat pe spate în scaun, pregătit de o predică lungă. Și văd că ai început să vorbești cu sora ta despre cursuri de perfecționare. Pentru ce? Oricum n-o să lași copilul la nimeni ca să te duci să muncești.
Un nod i s-a strâns în gât. A strâns fața de masă sub masă, încercând să se controleze. Dorea să evolueze, să învețe ceva nou era singura speranță pentru viitorul ei.
Vreau să cresc, să învăț… a șoptit, înăbușindu-și lacrimile, ridicând privirea spre el.
Vezi, ai timp de pierdut! Dar dacă facem un băiat, n-ai mai avea vreme de prostii, a anunțat Rareș, sigur pe el, fără să o consulte măcar.
O descurajare totală. Cum să faci alt copil, când abia poți cu primul? Zilele ei erau un maraton: să hrănească Luiza, să o adoarmă, să o calmeze, iar să o hrănească…
În sufletul ei răsuna deja alarma: trebuie să se protejeze, să câștige timp, să se organizeze ca să le fie bine ei și fetiței. Un lucru era clar: așa nu se mai poate.
Picătura care a umplut paharul a fost interdicția de a merge la aniversarea fratelui. Rareș i-a zis clar că nu va merge prea mulți bărbați necunoscuți (cum spunea el), pericol peste tot. Daciana a încercat să-i explice că sunt rude, că nu e nicio amenințare, dar nu a mai vrut să audă.
Nu a mai suportat.
Cât Rareș era la muncă, Daciana a strâns rapid toate lucrurile și ale ei, și ale Luizei. Mâinile îi tremurau, dar s-a mișcat repede. L-a sunat pe fratele său care a înțeles imediat și a ajutat-o fără multe discuții, chiar a închiriat o dubiță ca să-i transporte bagajele.
Au plecat discret, aproape nevăzuți. Pe masa din bucătărie a lăsat un bilet: Iartă-mă, dar nu se mai poate. Vreau ca Luiza să crească în liniște.
În aceeași zi, Daciana a început procesul de divorț.
Totul s-a petrecut la tribunal. Rareș a cerut termen de împăcare, a ridicat tonul, a acuzat-o de toate păcatele: că e mamă rea, că nu-i apreciază grija, că se gândește doar la sine. În ședință întrerupea tot timpul discursul Dacianei.
Judecătoarea, o doamnă trecută de vârstă, a ascultat cu răbdare ambele părți. L-a oprit de câteva ori pe Rareș, i-a cerut să fie civilizat, a dat cuvântul și Dacianei. Văzând situația, a refuzat să acorde termen de împăcare și a pronunțat divorțul în aceeași zi.
Nu văd șanse de a salva această familie, i-a spus judecătoarea Dacianei. Și vă compătimesc. Să trăiești cinci ani astfel nu-i ușor.
Daciana a plecat din sală liniștită pentru prima dată în mulți ani simțea că a făcut ce trebuie.
După divorț, a mers la părinți, și-a găsit de muncă și a început, încet-încet, să-și găsească fericirea. Mutarea a fost grea: bagaje, drum cu Luiza, explicații către rude… Dar când a intrat în casa părinților, a simțit cum i s-a luat povara de pe umeri.
S-a înscris la cursuri de design grafic visul ei de demult, pe care Rareș îl considera pierdere de vreme. Acum Daciana lucra cu pasiune la proiecte, învăța, experimenta cu culori și fonturi. Studiul îi dădea energie și senzația că merge înainte.
Au apărut prieteni noi: două femei de la cursuri, colegi de la job, o mamă de pe locul de joacă din parc… Daciana a început să iasă la întâlniri doar o cafea într-o ceainărie cochetă și s-a simțit, pentru prima oară după mulți ani, cu adevărat liberă. Fără suspiciuni, fără interdicții.
Seara, adora să stea pe pridvorul casei părintești, cu un ceai de mentă în cana cu flori și să privească dincolo, în curte, cum Luiza se juca cu verii ei: alergau, construiau căsuțe din scânduri, hrăneau porumbeii cu firimituri de pâine. Scotea un zâmbet larg când o vedea zburdând fericită.
Așa trebuie să fie își spunea Daciana, sorbind din ceai. Fără țipete, fără suspiciuni, fără teamă… Doar viață și bucurii mărunte. Să văd copilul crescând fericit.
Viața începea să se așeze. Își făcea planuri: să termine cursul, să ia proiecte ca freelancer, eventual să închirieze o mică garsonieră aproape de părinți… Dar, după un an, viața avea să-i rezerve o nouă surpriză: Rareș a reapărut.
Daciana era la piață, nu se grăbea, alegea mere frumoase pentru plăcintă. Le pipăia, le întorcea pe toate părțile, le băga cu grijă în coș, urmărind să fie tari și sănătoase. Voia să-și răsfețe familia. Atmosfera era liniștită, familiară îi plăcea agitația, glasurile vânzătorilor, zumzetul.
Deodată a simțit că cineva o privește cu insistență. Un fior i-a trecut pe șira spinării. S-a întors și inima i s-a oprit. Rareș stătea la doar câțiva metri, ușor retras. Era schimbat: mai slab, obrajii i se adânciseră, hainele îi veneau largi. Doar privirea aceea, iscoditoare, a rămas neschimbată.
Daciana… a rostit el încet, făcând un pas. Vocea lui era blândă, nesigură. Te-am căutat.
Ea a făcut un pas înapoi, strângând coșul la piept, ca pe un scut. Mâinile i s-au strâns pe toartă, unghiile îi apăsau în carne.
De ce? i-a spus, încercând să fie calmă, dar în suflet totul îi lua foc de spaimă și neliniște.
M-am schimbat, a venit Rareș puțin mai aproape, cu grijă, aproape ca s-o protejeze, nu să o amenințe. Chiar am înțeles ce am pierdut. Nu pot trăi fără voi…
Daciana a înghițit cu greu nodul din gât. Și-a amintit zilele când dansau în ploaie râzând, când Luiza descoperea pentru prima dată curcubeul, când Rareș citea povești la gura sobei. Acum, amintirile păreau și dulci și îndepărtate…
Mai dă-mi o șansă, i-a zis Rareș. Ochii lui erau plini de speranță adevărată. Una singură… Îți jur că pot fi alt om. Nu mai sunt ca înainte. Sincer.
Cu multă iscusință a convins-o să-i acorde noua șansă. Și Luiza suferea vizibil după tatăl ei: întreba zilnic Când vine tati?, N-a uitat de noi?, Nu vrei să-l suni?. Fetița se retrăgea în camera ei, desena familia toți trei de mână. Daciana oftează de fiecare dată când o vede așa…
Până la urmă a acceptat să reîncerce dar cu o condiție fermă: niciun certificat, nicio reluare a căsătoriei măcar doi ani. A privit direct în ochii lui Rareș:
Fără acte! Până nu văd schimbări concrete. Și fără interdicții vreau să pot vorbi cu ai mei, să ies cu prietenele, să lucrez. Ai înțeles?
Sigur, sigur! și-a dat el acordul rapid, atât de rapid încât Daciana a ezitat o clipă. Așa va fi!
Au plecat împreună în alt oraș. La început, Daciana a fost chiar mulțumită: oraș nou, decor nou, totul de la zero Dar în scurt timp a început să deslușească scopul mutării: era izolată, fără prieteni, fără familie, fără colegi. Și diferența de fus orar îi limita discuțiile la telefon cu ai săi, de multe ori sub controlul lui Rareș.
Acesta venea cu sugestii:
Să vorbim cu ai tăi seara, e tocmai dimineață la ei. Sau poate la sfârșit de săptămână?
Mereu era prin preajmă, chipurile întâmplător când vorbea ea la telefon, punea întrebări: Ce-a zis mama? Dar tata ce-a mai spus de noi?.
Cel mai rău era că Rareș era convins că, cât au fost divorțați, Daciana s-a întâlnit cu altul. Ideea îi stătea pe creier, nu-i dădea pace. Mereu voia detalii:
Recunoaște, a fost cineva, nu? Nu mă supăr! Spune-mi drept…
Oricât încerca să-i explice că a fost ocupată doar cu munca și fetița, Rareș clătina numai din cap:
Te-ai schimbat… sigur a fost cineva.
Îi verifica telefonul, îi număra apelurile, o suspecta la orice discuție cu curierul sau vecina:
Ce-ați vorbit? De ce a durat atât? Ce ți-a spus de fapt?
Ea îi spunea calm că vecina a cerut să-i supravegheze poșta, sau că a comandat ceva online, dar Rareș murmură nemulțumit:
Mult prea multe coincidențe.
Într-o seară, când Luiza dormea deja, s-a ajuns la paroxism.
Iar scrii mesaje cu cineva! Rareș i-a smuls telefonul din mână, pe când răspundea la o prietenă. Cine e? Amantul?
Dă-mi înapoi telefonul! a sărit Daciana, sângele i-a urcat în obraji, mâinile îi tremurau de ciudă. E Cătălina, prietena mea! Mergem la plimbare cu copiii în parc! Ți-am povestit de ea!
Normal, prietena a rostit ironic Rareș, privind ecranul. Și atâtea emoticoane, de ce? Flirtezi?
Ce-ai cu mine?! a țipat, apoi și-a pus mâna la gură să nu trezească fetița. Pe ton scăzut a continuat: De ce nu poți pur și simplu să ai încredere? Ți-am dat o șansă, am crezut că te-ai schimbat! Ești exact ca înainte! Iar și iar suspiciuni, iar și iar control…
Rareș a rămas nemișcat, cu telefonul în mână. În ochi i-a apărut pentru o clipă regretul, ca și cum ar fi realizat cum arată din afară. Dar apoi s-a înăsprit din nou.
Dacă n-ai nimic de ascuns, arată-mi mesajele, a spus ferm. Să văd!
Nu, Daciana și-a smuls telefonul și s-a dat în spate. Ajunge! Te-am avertizat: fără interogatorii, fără să-mi umbli printre lucruri! Promisesem altceva și tu tot nu te poți abține!
Și unde ai să te duci? vocea lui a sunat amenințător, apropiindu-se. N-ai bani, n-ai serviciu, nici chirie nu-ți permiți!
Te înșeli, a spus Daciana drept, cu glas hotărât și calm. În ea a simțit că se trezește o putere pe care o uitase demult. Am absolvit cursul de design, am portofoliu, Cătălina deja mi-a găsit proiecte pe bani buni. Sunt puține, dar e doar începutul. Și știi ce? Nu-mi mai e teamă. Pot s-o iau de la început și fără tine. Și voi reuși.
Din camera copilului s-a auzit glasul somnoros al fetiței:
Mami? De ce țipi?
Daciana a alergat la ea, i-a deschis ușa, s-a așezat lângă pătuț. A cuprins-o pe Luiza în brațe, mirosindu-i părul, mângâindu-i spatele.
E totul bine, iubito, a șoptit ea calm și blând. Mami s-a hotărât să te ducă într-o aventură. Mergem unde e soare, unde tu o să alergi cât vrei pe iarbă și o să te dai în leagăne. Vrei?
Luiza i-a zâmbit somnoros și s-a cuibărit lângă ea.
Rareș stătea în ușă, cu figura pierdută. Pentru prima dată părea cu adevărat uimit. A înțeles că Daciana chiar poate pleca și de data aceasta nimic nu o va opri.
Chiar ai să pleci? a întrebat el încet, fără amenințare, doar cu mirare.
Da, a spus Daciana hotărât, mângâindu-și fata și privindu-l drept. Și de data asta pentru totdeauna. Avem nevoie de liniște, să fim în siguranță. Iar cu tine… nu se poate. Iartă-mă.
***********************
Rareș a încercat să o recâștige cu tot dinadinsul. S-a enervat, a încercat să fie calm, a rugat, a amenințat dar Daciana nu a mai cedat. La fiecare apel sau mesaj, i-a răspuns simplu: Între noi totul s-a terminat. E definitiv.
La început, pentru Luiza a fost greu întreba zilnic de tatăl ei. A plâns, ascunsă în poala mamei. Dar Daciana i-a oferit toată dragostea, a mutat-o într-un apartament aproape de un parc cu multă lumină, un loc plin de căldură și cu geamuri mari spre copaci. Chiria și organizarea au ținut-o ocupată, iar camera cu jucării, perdele noi și culori vii i-au ridicat copilului moralul.
Curând a convins-o să meargă la un cerc de pictură din apropiere. Fetița a spus da cu bucurie mereu îi plăcuse să deseneze. Deja din a treia zi avea două prietene râdeau împreună, își împărțeau creioane, discutau ce vor picta data viitoare. Ușor-ușor, Luiza a lăsat în urmă certurile părinților și și-a regăsit veselia.
La început, Rareș a sunat-o zilnic. Îi vorbea jovial, o întreba ce a desenat, ce-a făcut cu mama ei, unde s-au plimbat. Luiza povestea cu drag, dar cu timpul telefonurile s-au rărit, apoi au devenit scurte, doar câteva mesaje: Bună, scumpa mea, ce faci?, Zi frumoasă, prințesa mea! și niște alimente în sumă modică, cam cât să-i poată cumpăra două pachete de creioane colorate.
Era clar că nu mai putea manevra situația în favoarea lui. Manipulările lui cu copilul nu mai funcționau. Daciana nu a mai acceptat discuții, Luiza s-a obișnuit cu viața nouă.
În sfârșit, Daciana a început să respire liber. Pentru prima oară după ani, simțea ce e libertatea. Serile, ieșea cu Luiza în parc: hrăneau rațele la lac, culegeau frunze galbene de toamnă, lansau zmei aleși de fată din magazinul de jucării. Luiza alerga pe alei râzând cu poftă, arăta cele mai frumoase frunze, iar Daciana realiza că nu și-a văzut copilul atât de fericit de mult timp.
De fiecare dată când îi vedea zâmbetul larg, Daciana știa că a făcut alegerea corectă. Da, a fost greu să-și găsească serviciu, să-și organizeze viața la început. Însă fiecare zi în libertate, fără teamă, fără reproșuri, fără suspiciuni, merita tot efortul. Acum, Daciana și Luiza își clădeau o lume doar a lor caldă, sigură, plină de bucurii și de speranțe. În acest colț de liniște și iubire, nu mai era loc pentru frică sau control.
Viața i-a arătat Dacianei că oricât ar fi de greu, libertatea și demnitatea nu se negociază. Niciodată nu trebuie să-ți vinzi liniștea de dragul unor promisiuni goale sau din teamă de necunoscut. E nevoie de curaj să pui punct și să alegi drumul tău dar anume așa îi deschizi copilului ușa către o copilărie adevărată. Și către o viață în care să fie mândru, nu temător.
