Prețul celui de-al doilea șans
Gabriel stătea în fața Ilincăi, ușor aplecat spre ea, încercând să o convingă să îi spună adevărul. Vorbea aproape șoptit, de parcă se temea că va scufunda corabia visului lor dacă un cuvânt i-ar scăpa neglijent.
Doar povestește-mi! Jur că nu mă voi supăra, rosti el, însă privirea sa avea o tăiș care nu lăsa loc pentru îmblânziri. Ilinca tresări: aceeași umbră cunoscută, acel neliniștitor fior al bănuielii, îi alerga iar pe șira spinării. Oricum, atunci eram divorțați, adăugă el, aproape de parcă ar fi încercat să-și îmbuneze propriile regrete.
Ilinca oftă adânc, mușcându-și nervos buza. Simți cum iritarea i se scurgea în trup cu gust acru: i se aplecase deja de la atâtea întrebări, atâtea nedumeriri reluate ca un ceas stricat În zadar încerca să-și potolească nervii.
N- a f o s t n i m i c . Ajunge, parcă m-ai întreba același lucru în fiecare zi, răspunse ea, glasul ridicându-se fără voie. Îi trecu prin cap, ca un pumnal rece: pentru ce i-o fi trebuit să accepte încercarea asta din nou? Prietenele o avertizaseră: Bărbați ca Gabriel nu se prea schimbă, Ilinca! Dar atunci îi era cumplit de dor să creadă că dragostea e reparator și i-a ascultat pe toți, dar n-a ținut cont…
Vocea lui Gabriel își schimbă brusc nuanța dulceața dispăru, lăsând loc la ironie zgârietoare, nici măcar n-o mai ascundea.
O s-o întreb pe Catrina, oftă el, cu ton de judecător. Fata nu mă va minți, să știi.
Cuvintele i se lipiră Ilincăi direct în piept, sângele îi năvăli în obraji de furie:
Foarte bine! Să nu uiți, însă, că are abia cinci ani și anul trecut a stat și pe la soră-mea, și la grădiniță, se îndreptă brusc și își strânse pumnii. Faptul că Gabriel voia să atragă și copilul lor în mizeria lor de ceartă îi răscoli stomacul. Am muncit zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic! Ți se pare normal, întrebări peste întrebări… Nu-i treaba ta cu cine am ieșit, cu cine am vorbit! Gabriel, sincer, m-ai obosit! Dacă am avut curajul să plec odată, crezi că n-am să mai pot pleca și a doua oară?
Gabriel rămase o clipă năuc, de parcă n-ar fi preconizat explozia ei. Pe chip i se ivi o umbră de însoțire, dar care dispăru rapid sub un zâmbet ironic:
Și ai tu bani de bilet?
Dar văzând cum feței Ilincăi i se scurge tot sângele, adăugă repede, cu voce joasă:
Scuză-mă, nu la asta mă refeream. Doar că e uimitor cum insiști să nu răspunzi. Ți-am spus clar că nu te mai suspectez de nimic. Gândește-te, te rog.
Ilinca nici nu apucă să răspundă. Prima la îndemână, apucă o pernă de pe canapea și o aruncă spre bărbat. Gabriel o prinse cu vârful umerilor nu-l durea, doar își julise puțin orgoliul. Voia să răspundă cu o batjocură, dar tocmai atunci, pe ușă, apăru Catrina.
Fetița, cu rochița roz bombon și volănașe, sări iute pe tatăl ei și îl cuprinse de picior, strigând cu bucurie:
Tati, tati, ai venit! Mi-era atât de dor de tine!
Gabriel o privi pe Ilinca triumfător, ridicând sprânceana: Vezi cui îi pasă?, părea să spună mut. Însă, pe dată, chipul i se schimbă îi vorbi Catrinei cald, cu voce moale, cum n-o mai făcuse cu câteva clipe în urmă:
Hai, iepuraș, să ne jucăm, zise și o ridică în brațe, învârtind-o până hohotele și chicotelile colorară camera cu baloane de lumină. Las-o pe mami să se odihnească, e tare obosită.
Ilinca se ținea strâns de marginea prosopului din bucătărie, degetele albe de strânsoare. Înăuntru tremura de amărăciune: Acum și copila vrea să o întoarcă împotriva mea! gâfâi tăcut, gustând lacrima nevăzută. Nu, până aici! Nu mai suportă, e timpul să plece.
În minte, avea deja planul: peste o săptămână termină cursul pentru specializare, trebuie doar să ridice diploma, nimic mai mult. Pe urmă primul bilet de tren. Oriunde, numai să plece. Gabriel habar n-are că a strâns ceva bani, că poate lucra de la distanță suntem în secolul XXI, orice anunț de job e la un click distanță.
Se depărtă spre fereastră, lăsând jos prosopul. Strada clocotea: oameni grăbiți, mașini lucioase, felinare ridicând funii de lumină peste vitrinele cu pâine și tarabe cu cireșe.
Cel puțin atât, că am venit aici, șoptea, privind orașul. Diploma de aici chiar contează, se găsesc joburi bune oriunde aș merge.
Brusc, în piept, simți o liniște stranie, de parcă tot visul acesta absurd al șansei a doua se scălda într-o ceață albastră, care dădea un sens bizar hotărârii: va strânge lucrurile și va fugi, cu fiecare pas simțind că se întoarce spre ea însăși.
*********************
De ce a acceptat să-i mai dea șansa asta bizară lui Gabriel? Ilinca nici nu putea să spună clar. Parcă… spunea totul atât de sincer, atât de cald! Plângea, jurase că a înțeles și că va fi cel mai bun tată și soț! Avea ochii aceia cuprinzători, ca două oglinzi năclăite de ploaia primăverii, din care picura speranța cum să nu fi vrut atunci să creadă? Visa o familie întreagă: toți trei, ținându-se de mână în parc, povestind și râzând ca niște necunoscuți pe un drum de țară.
Dar promisiunile au rămas tot promisiuni. Prima lună a fost molatecă: o ajuta cu fata, gătea, o aștepta zâmbind. Apoi totul s-a întors la vechiul coșmar. Întrebări peste întrebări: Unde-ai fost?, Cât ai stat?, De ce ai vorbit la telefon cu cutare?.
De ce divorțaseră, de fapt? Nici vorbă de infidelitate, nici în glumă! La mijloc era doar gelozia. O gelozie neagră-corb, fără leac. Gabriel ar fi controlat-o și dacă ar fi vorbit cu stativele de drum. Nu putea lucra într-un birou există mereu bărbați, iar ăsta era deja scandal. Nu putea merge singură la părinți vecinul e burlac, și vedeai că te tot place, așa argumenta el.
Nici măcar cu prietenele nu mai ieșea. Prima dată doar bombănea, apoi urla:
Alea nu vor decât una și bună, scuipa el dispreț, dacă se vorbea de vreo întâlnire cu fetele. Se holbează la bărbați cât pot, mai-mai să-și piardă rușinea!
Sunt libere și pot să facă ce vor cu viața lor! apăra Ilinca dreptul prietenelor. Voia și ea să le vadă, să râdă, să respire aerul altui om.
Atunci să facă toate astea de unele singure! Nu trebuie să te molipsești și tu! zise, cu brațele încrucișate, Gabriel.
Încet, prietenele sunau tot mai rar apoi deloc. Ilinca încercase să le explice, dar Cum adică nu poți sta cu noi două ore? El nu te lasă?. Și de aici, singurătatea se dădu cu capul de ea: nimeni cu care să glumească, părinți departe, job nici atât… Iar micuța Catrina avea mereu nevoie de ceva. Fără pauză.
Într-o seară, la cină, Gabriel spuse, ca un vis straniu, apărut din altă realitate:
E timpul pentru un al doilea copil.
Ilinca rămase cu lingura suspendată. Se străduise să o convingă pe Catrina să mănânce măcar trei linguri de griș, fata se strâmba la farfurie și râdea, apoi ca dinadins vărsă tot pe fața de masă. Ilinca șterse masa încet, privind la Gabriel: el vedea că abia răsuflă, că e extenuată, și, totuși, vorbea de un alt prunc, cu liniștea cuiva care cere un pahar de apă. Iată un paradox de vis!
Ai, văd eu, prea mult timp liber, își așeză furculița, destinzându-se în scaun, ca și cum ar fi urmat un festin fără sfârșit. A, văzusem și ce-i scriai surorii tale, cu cursurile astea pe calculator. Dar pentru ce? Oricum nu ai să lucrezi.
Ilinca simți un nod în gât. Se strânse de marginile feței de masă sub tăcerea grea. Își dorea să evolueze, să învețe ceva nou era singurul far rămas pe mare.
Vreau să mă dezvolt. Nu e nimic rău în asta, nu? zise cu glas stins, totuși încercând să-l înfrunte cu ochii în ochi.
Tocmai, ai prea mult timp. Las să vină un băiat, să vezi atunci dacă-ți mai stă gândul la prostii aproape că decise pentru amândoi destinul, cu un surâs răsucit.
Un alt copil? Cu forța? În visul acesta de sticlă, Ilinca înțelese limpede: trebuie să se protejeze, cu orice chip. Să tărăgăneze, să găsească planuri de scăpare. Un circuvent vis, cu dragoni din frică și noroc…
Ultima picătură: i-a interzis să meargă la aniversarea fratelui. Prea mulți bărbați acolo, nu e în siguranță! Gabriel n-a vrut să audă nici măcar explicațiile că-s rudele ei, nimic.
N-a mai rezistat.
Cât Gabriel era la lucru, Ilinca și-a adunat rapid hainele și pe cele ale Catrinei, trimițându-i un mesaj codificat fratelui. El, înțelegător, a venit cu o dubă și le-a ajutat. Au plecat aproape nevăzute. Pe masa din bucătărie, Ilinca a lăsat un bilet: Iartă-mă, dar nu mai pot. Vreau ca fata noastră să crească liniștită.
În aceeași zi ceru divorțul, cu un aer parcă ireal.
Procesul se ținu în sala aceea veche de judecată, cu candelabre palide și geamuri în ceață. Gabriel cerea perioadă de împăcare, ridica vocea, se răstea, o acuza de toate relele o proastă mamă, o instabilă, un copil care nu știa ce vrea. Judecătoarea, o bătrână cu ochi obosiți, ascultă ambele părți, oprindu-l mereu pe Gabriel, cerând să vorbească civilizat, dându-i Ilincăi cuvântul.
Nu văd cum ați putea salva această familie, spuse judecătoarea, cu glas adânc, aproape ca o chemare de sub apă. Vă compătimesc sincer, Ilinca. Să rezistați cinci ani în asemenea tensiune nu-i puțin lucru.
Ilinca doar încuviință tăcut. În adâncul pieptului, o liniște caldă: a luat, în sfârșit, decizia potrivită.
După judecată, s-a mutat la părinți, și-a găsit de lucru, și ușor-ușor, a început să prindă gustul unei existențe cu sens. Nu a fost deloc ușor: drumuri cu Catrina, explicații în familie, adaptarea la noul trai Dar, de cum a trecut pragul vechii case de la țară, a simțit că o povară uriașă i s-a spart în cioburi sub picioare.
S-a înscris la cursuri de design grafic visul ei vechi, tăiat mereu de Gabriel: o prostie, pierdere de timp! Acum, pe lumină nouă, Ilinca exersa software-ul, desena, schița, amesteca culori și fonturi. Învățatul era energie, era renaștere.
Cu timpul s-au înfiripat prietenii: o colegă de la cursuri, vecine, o mamă de pe la grădiniță, cu care stătea la taclale în parc… A început chiar să iasă la întâlniri: un ceai cald la o cofetărie, o glumă lejeră, primul zâmbet și a simțit pentru prima dată după ani, libertatea. Adevărata libertate, fără secrete, fără ochi ce condamnă.
În serile de vară, stătea pe veranda vechii case, cu o cană de ceai de mentă în mâna, privind-o pe Catrina, care alerga în curte cu verișori, ridicând castele de scânduri, hrănind porumbeii cu firmituri. Vocea veselă a fetiței îi încălzea sufletul, ca pâinea proaspătă din cuptor. Se pierdea privind-o, și simțea că totul e, în sfârșit, așa cum ar trebui.
Așa să fie, medita ea, sorbind ceaiul, fără țipete, fără acuzații, doar cu tihnă… să-ți poți crește copilul în pace.
Ilinca a început să spere, timid, că viața chiar se reface. Finaliza cursurile, primea primele proiecte, visa la o garsonieră mică, aproape de părinți Dar la un an, Gabriel a apărut din nou, ca un personaj ciudat dintr-un vis de marmură.
Era pe piața centrală, printre mere Ionatan, căutând cele mai rumene pentru o plăcintă. Oamenii vindeau, râdeau, forfoteau totul părea o mișcare hipnotică, un balet de străini. A simțit însă că este privită insistent, ca și cum cineva își plimba degetele pe spatele ei.
S-a întors și l-a văzut. Gabriel, slăbit, tras la față, cu ochi tulburi de nesomn, hainele mai largi, dar aceași privire ascuțită, ca lama unui cuțit.
Ilinca vocea lui părea topită-n miere. Te-am căutat.
Ea s-a tras înapoi, strângând coșul la piept, de parcă ar fi fost un scut împotriva realității. Degetele i s-au albit pe bare.
Ce cauți? i-a sărit vocea, ca un pește prins în năvod. Încerca să-și păstreze calmul, deși totul în ea era de gheață și spaimă.
M-am schimbat, Gabriel se apropiase cu o nesiguranță rotundă, menținând o distanță ca pe un ritual. Am înțeles că am pierdut tot ce-am avut mai de preț. Fără voi nu pot.
Ilinca simți o avalanșă de amintiri: primul dans, amândoi goi de ploaie și plini de râs; chicotelile Catrinei în cărucior, când a văzut pentru prima oară curcubeul; focul din sobă, momentele când Gabriel citea povești și Ilinca tricota în cea mai obscură liniște… I-a înțepenit în piept o durere ascuțită.
Dă-mi o șansă, aproape i-a șoptit Gabriel. În ochi i se vedea, straniu, o speranță crudă, copilărească. Doar una. O să-ți arăt că pot fi altfel. Chiar pot, Ilinca.
Cumva, tot visul acesta de irealitate a făcut-o să accepte să încerce. Catrina îl plângea, era vizibil punea întrebări despre tată, desena mereu o familie cu trei oameni ținându-se de mâini. Ilinca a acceptat o încercare, însă cu o condiție: fără nicio hârtie legală, fără căsătorie câțiva ani, să vadă. Avea o privire fermă:
Fără acte. Fără restricții. Să-mi văd familia, să am libertatea mea, să muncesc.
Fără probleme, bărbatul a dat din cap atât de repede, încât Ilinca s-a speriat. Totul cum zici tu.
A luat-o și pe Catrina și s-au mutat la capătul țării, într-un oraș ciudat, ca rupt de lume. La început, totul părea promisiunea unui nou început, strălucitor și neliniștitor. Dar, încet-încet, Gabriel s-a arătat același: izolare, din ce în ce mai greu să se audă cu rudele sau prietenele, fiecare apel era cu el de față, fiecare discuție sub supraveghere.
Hai să-i sunăm pe ai tăi seara, când la ei e dimineață. Sau așteptăm până duminică?
Fiecare vorbă era control. Mai rău: Gabriel credea, fix ca într-un coșmar în buclă, că în perioada divorțului Ilinca avusese o aventură.
Zii, ai fost cu cineva? Nu mă supăr, doar spune adevărul.
Nici un argument nu-l convingea: Ești altfel; cineva a fost! doar atât, obsesiv.
Îi controla telefonul, îi monitoriza SMS-urile, o întreba după orice întâlnire cu vreo vecină sau curier:
De ce a durat așa mult? Ce v-ați spus?
Mi-a adus un colet…, explica Ilinca, aproape resemnată.
Odată, după ce Catrina adormise, Gabriel izbucni:
Iar scrii cu cineva! a smuls telefonul din mâna Ilincăi, când ea îi răspundea unei prietene. Cine e? Amantul tău?
Înapoi, Ilinca s-a ridicat brusc, fața în flăcări, mâinile tremurând. E Irina! Ieșim mâine în parc cu copiii, ți-am zis!
Da, sigur, ridică el din sprâncene, inspectând ecranul. De ce pui emoticoane? Flirtezi?
Ce-i cu tine? se aprinse Ilinca, dar imediat vorbi în șoaptă, să nu o trezească pe Catrina. Ți-am dat o șansă, m-ai rugat să cred că te-ai schimbat! În schimb… e la fel. Controlezi, bănuiești… Nimic nu s-a schimbat!
Gabriel a rămas o secundă cu telefonul în mână, parcă cuprins de regrete bizare, apoi chipul i s-a împietrit.
Atunci arată-mi conversațiile. Ce ai de ascuns? Deschide și arată.
Nu, Ilinca a apăsat telefonul la piept. Ajunge. Ți-am spus: niciodată n-o să accept să fiu controlată. Ne-am înțeles altfel, iar tu revii la vechiul tău eu!
Unde să te duci? glasul i s-a făcut tare, neliniștitor. N-ai niciun ban, n-ai serviciu, nici să-ți plătești o chirie nu poți!
Greșești, Ilinca s-a îndreptat, cu spatele drept, privind în ochi. Și în acea clipă, a simțit forța veche, la care visase atâta nădejdea. Am făcut cursuri de grafică, am portofoliu. Irina deja mi-a găsit câteva proiecte mici. Și știi ce? Nu-mi mai e teamă. Am să mă descurc și singură.
Dinspre camera copilului s-a auzit, stins, glasul Catrinei:
Mami? De ce strigi?
Ilinca a sărit spre ea, s-a lăsat în genunchi lângă pat și a strâns-o tare la piept, mirosindu-i părul moale.
Totul e bine, sufletul meu, i-a șoptit, blând. O să mergem într-un loc unde-i mult soare, unde o să poți să alergi și să te dai în leagăne cât vrei. O vrei?
Catrina a zâmbit cu ochii închiși, a aprobat și s-a lipit de mama ei.
Gabriel stătea în ușă, dezorientat, pentru prima dată cu adevărat pierdut. În sfârșit înțelegea, în felul viselor de gheață, că Ilinca chiar va pleca.
Chiar pleci? mârâi el încet, fără urmă de amenințare.
Da, răspunse Ilinca, mângâind fata și privindu-l drept. Acum de tot. Avem nevoie de liniște, de siguranță. Cu tine… nu se poate. Iartă-mă.
******************
Gabriel a încercat cu disperare să o aducă înapoi: când indignat, când plângăcios. Dar Ilinca a rămas de neclintit. Orice încercare de contact, orice apel, orice SMS răspunsul ei era invariabil: Între noi e definitiv. Decizia mea e luată.
Catrina a suferit la început: întreba zilnic Tati vine?, O să-l mai văd?. Plângea, ascunsă la pieptul mamei. Dar, Ilinca, cu răbdare, a strâns o mică locuință lângă parcul orașului luminoasă, veselă. Tapet nou, perne colorate, rafturi pline de jucării toate reparau, încet, sufletul.
Curând, Ilinca a înscris-o pe Catrina la un atelier de pictură. Fata a acceptat bucuroasă, a cunoscut două fete din grupă și s-au împrietenit pe loc: râdeau, făceau schimb de creioane, se visau pictori mari. Tot mai puțin își amintea cearta părinților. Noi începuturi.
La start, Gabriel suna zilnic. Însă, treptat, apelurile au devenit rare. La final, doar mesajele protocolare și câțiva lei moldovenești lunar pentru reduceri la atelier insuficient chiar și pentru culori. Se vedea clar: Gabriel înțelesese că nu mai poate manevra nicio întoarcere prin fată. Manipulările cu jalea, presiunile asupra întâlnirilor, nimic nu mai mergea Ilinca n-a cedat, iar Catrina s-a obișnuit cu noua viață.
Și Ilinca, abia acum, a respirat în voie. Seară de seară, plimbări cu Catrina prin parc, hrănind rațele pe iaz, adunând frunze ruginii, alergând după zmeul pe care l-au cumpărat împreună. Zâmbetele fetiței, veselia și ușurința, i-au confirmat mereu Ilincăi, în acea logică strâmbă de vis, că a ales strada bună.
Au fost luni grele, dar prețul libertății și al liniștii merită fiecare leu, fiecare teamă risipită. Acum, în casuța lor mică, la marginea parcului, spațiul era plin doar de lumină, joacă și viitor neted ca o câmpie proaspăt cosită. Și visul rău fugise, în sfârșit, din realitatea lor.
