Prețul mândriei
Doinița, poți să-mi împrumuți câteva lucruri? a rostit Maria cu voce stinsă, trecând pragul apartamentului cochet al surorii sale.
Privirea i s-a oprit fără voie asupra holului larg, cu mobilă de designer, oglinzi în rame elegante, taburetul ordonat lângă ușă totul arăta ca desprins dintr-o revistă de amenajări interioare. În piept i-a înflorit acea invidie cunoscută, dar mereu amară: la sora ei, totul fusese mereu impecabil.
Doinița, apărută în cadrul ușii de la sufragerie, o măsură cu ochi ageri. Pe ea, chiar și într-un simplu trening de cașmir, se citea o eleganță firească, pe care Maria încercase în zadar s-o dobândească de-a lungul anilor.
Spune-mi, ce mister ascunzi? i-a zis Doinița liniștită, sprijinindu-se de toc.
Maria și-a îndreptat cu gest stânjenit mâneca paltonului nu era unul nou, dar era arătos totuși. Evita cu grijă să privească spre tabloul mare din față, spre ordinea ireproșabilă și aroma de cafea proaspătă ce cuprindea încăperea.
Nu-i chiar așa mare lucru… a murmurat Maria, străduindu-se să-și adune gândurile.
Dar Doinița nu și-a dezlipit ochii de la ea, și Maria a priceput că nu avea scăpare. Trăgând aer adânc, a spus pe nerăsuflate:
Sâmbătă e întâlnirea de zece ani de la liceu. Trebuie să merg! Și să arăt perfect, pricepi? Vreau să creadă toți că viața mea e un basm!
De ce ți-e așa de important? a întrebat Doinița, întorcându-se ușor spre ea. Chiar merită să te consumi pentru niște oameni cu care nu mai ții legătura și poate nici n-o să mai vorbești vreodată? Plus că nici nu mai stai prin partea locului…
Maria și-a trecut nervos mâna prin păr. Și-a dorit, pentru o clipă, să aibă și ea o bucătărie identică: cu bar, cuptor încorporat și acele lustre moderne. Să nu-și înceapă diminețile în goană și stres, ci cu o cafea tihnită, într-un decor ca de revistă.
Nu înțelegi! a izbucnit ea. Pentru mine contează. Vreau să vadă toți că am reușit, că am ajuns unde mi-am dorit. Să nu creadă careva că… că m-am ratat.
Pentru o clipă, și-a dat seama că se uită la Doinița cu acea veche invidie, greu de mascat. Dar sora parcă nici nu observa, sau nu-i dădea importanță.
Chiar ai de gând să te prefaci că ești altcineva? a întrebat blând Doinița, așezându-se pe un scaun. Crezi că o să impresionezi pe cineva astfel?
Nu-i vorba despre ei. Vreau doar să creadă că mi s-au împlinit toate visurile!
Ei, hai, oftă până la urmă Doinița. Hai, să vedem ce am. Dar promite-mi că e singura dată când minți lumea fără rost! Nu-i frumos deloc…
Tu nu pricepi!
Și Maria a început să-și spună povestea…
~~~~~~
Anii de liceu au transformat-o pe Maria în regina clasei toți recunoșteau asta. Prin coridoare, un alai de băieți îi căutau mereu privirea, fiecare sperând la o clipă de atenție. Profesorii, fără să-și dea seama, se îmblânzeau doar la chipul ei visător, în privirea ei cu umbră tristă fascinantă pentru adulți. Iar părinții nici nu mai comentau: ajungea un zâmbet, o sprânceană ridicată sau un oftat, și orice dorință devenea realitate.
Maria s-a obișnuit să obțină tot ce-și punea în minte. Dacă apăreau adidașii noi despre care auzise în oraș, mama îi aducea a doua zi, frumos ambalați. Iar dacă sosea vreun băiat nou și atrăgător în clasă, după o săptămână devenise deja prietenul Mariei. Era un soi de joc să-și forțeze norocul, să vadă până unde poate întinde coarda.
Pentru că pot, își repeta ea triumfător. Aceasta îi era deviza, scut pentru orice. Dacă vreo colegă începea să iasă cu băiatul care-i plăcea, Maria intra în joc fără ezitare și câștiga aproape de fiecare dată. Nu simțea iubire pentru acei băieți mai curând o trezea dorința de a stăpâni atenția.
Vechile prietene, una câte una, au început să se îndepărteze: ba nu o mai chemau la plimbări, ba și-au găsit alte cunoștințe. Maria nu le-a dus lipsa se găseau mereu altele, dornice s-o caute și s-o flateze. Era firesc: cine nu se adapta regulilor ei nu merita să i se alăture.
La banchetul de final se simțea cu adevărat regină. Sala, împodobită cu ghirlande și baloane, părea un mic regat. Colegii și colegele se roteau pe lângă ea, așteptându-i fiecare cuvânt, fiecare zâmbet. De aici încolo, drumul trebuia să-i fie deschis.
Amețită de admirație și propria putere, Maria a depășit măsura. La un moment dat, discuția a ajuns la amintiri din liceu, și ea a început să lanseze vorbe acide spre colege a scos la iveală vechi supărări, a dat replici usturătoare despre aspectul sau neîndemânarea lor. Cuvintele îi veneau ușor, iar privirea îi sclipea de satisfacție o plăcea să vadă cum reacționează, cum se apără.
Viața mea va fi minunată! a declarat Maria semeață, ridicând bărbia. Avea voce sigură, și cu fiecare cuvânt părea deja cu un picior dincolo, într-o poveste strălucitoare.
Și-a continuat discursul cu și mai mult avânt:
Îmi văd deja viitorul: mă mărit cu un om bogat, care să-mi îndeplinească orice dorință, o vilă cu slujitori Poate-mi deschid o afacere sau nici măcar, că nici nu-mi propun să muncesc! Toate o să vină de la sine bani, lux, atenție totul să fie al meu!
Avea un zâmbet plin de mulțumire de sine. În minte îi apăreau candelabre strălucitoare, mașini elegante, cine în localurile de lux.
Pe voi, însă, vă așteaptă soarta cealaltă! a schimbat tonul, uitându-se la o colegă o fată cuminte, mereu la prima bancă, cu notițele complete.
Aceea s-a închis în ea, iar Maria și-a continuat tirada fără oprire:
Tu o să ajungi profesoară într-un sat uitat de lume. Sau o să vinzi la magazin. Pentru că n-ai să știi niciodată să ai grijă de tine! și-a trecut privirea peste ea cu dispreț. O să ai un soț muncitor la fabrică, care vine acasă beat și te bate.
Cuvintele ei usturau ca tăișurile. Nu mai era o simplă luare peste picior, ci o sărbătoare a propriei exclusivități.
Fără să aștepte replică, Maria s-a întors spre alta:
Iar tu? Tu o să numeri leii la birou și o să-ți dorești o rochiță nouă la fiecare salariu. Nu vei ajunge nicicând să îți permiți ce am eu!
A tot continuat, trecând de la una la alta, împărțind profeții tot mai sumbre despre viitorul unora ba că vor sta în apartamente mizere, ba cu griji fără capăt, fără speranță de carieră. Nu uita nici o aluzie acidă la aspect, comportament sau chiar la noroc.
Fetele plecau ochii, schimbau priviri cu teamă; unele mai că forțau un zâmbet, ca și cum ar fi fost doar o glumă. Dar în aer plutea jena Maria îi rănea chiar dacă încerca să pară nepăsătoare.
Băieții o priveau amuzați, și când a început să râdă în hohote pe seama chipurilor lor stingherite, s-au luat și ei după ea din solidaritate ori doar să nu cadă în dizgrație.
Maria a surâs cu satisfacție, ca și cum râsetele acelea ar fi validat totul. Pentru o clipă s-a crezut atotputernică ca și cum chiar ar fi decis soarta celor din jur.
Pentru facultate, a ales Clujul nu pentru că o interesa specializarea, ci pentru că i se părea firesc. Oraș mare, oportunități multe, băieți după plac era sigură că acolo va găsi alesul norocos. Iar garsoniera rămasă de la bunica îi asigura avantajul de a nu sta nici la cămin, nici cu chirie.
La început, totul a mers ca gândit: și-a amenajat apartamentul după gust, s-a împrietenit repede cu lume nouă, mergea la petreceri, atrăgea priviri, primea complimente. Maria era convinsă că, foarte curând, cineva va observa cu adevărat valoarea ei.
Când însă a început semestrul, realitatea s-a dovedit alta. Cursurile erau grele, examenele și mai grele, iar Maria nu era obișnuită cu efortul. Își neglija temele, întârzia, sperând că farmecul o va scoate încă o dată din impas.
La prima sesiune, totul s-a dărâmat: a picat aproape tot. Profesorii, care la început îi zâmbeau îngăduitor, acum îi vorbeau cu asprime: Ori pui mâna pe carte, ori te duci acasă. Pentru prima dată, încrederea i s-a subțiat.
A înțeles atunci că vremea copilăriei s-a dus. În jur erau fete frumoase, deștepte, muncitoare pe lângă ele, nu mai ieșea cu nimic în evidență. Altele reușeau să lucreze, să învețe și să urzească planuri. Ea tot cu imaginea ei trăia.
În loc să-și schimbe viața, a ales un nou plan: să-și găsească un soț bogat cât încă era frumoasă. Nu-i timp de pierdut!, își zicea la fiecare oglindire.
A început să meargă la întâlniri, să accepte propuneri de la bărbați mai în vârstă, tot mai insistentă pe ceea ce își dorea. Din ce în ce mai des arunca vorbe despre familie, despre stabilitate, despre cât de important e să găsească bărbatul potrivit. Dar, cu cât insista, cu atât părea mai nesigură și respingea pe cei care, poate, ar fi iubit-o.
Într-o zi, l-a întâlnit pe Andrei fiu de doctori cunoscuți din Cluj, frașii cu averi, proprietari de clinici, cu imagine, cu tot tacâmul. Era singur la părinți, educat la Viena, lucra la firma familiei, iar Maria visa deja la propria ei vilă pe Feleac, la serate elegante.
Andrei nu era la prima vedere cine știe ce: mai scund, față rotundă, ușor adus de spate. Dar Maria a alungat orice ezitare: Pentru ce mi-ar trebui un Adonis cu buzunarul gol? Cu el aș avea totul: casă, statut, siguranță financiară!
Zis și făcut: s-a dus accidental la cafeneaua de lângă cabinetul lui, la sala de sport unde știa că mergea, i-a arătat tot ce avea mai bun: șarm, glume, discuții relaxate. A fost atentă la ținută, la cuvinte, la gesturi, până când Andrei a început s-o observe și el.
Au început să se vadă. Făceau plimbări, mergeau la restaurant, poveștile curgeau firesc. Maria simțea că e aproape de reușită. A început subtil să sugereze relații solide, a vorbit despre valorile ei, familie, viitor.
Dar a omis un detaliu pentru familia lui Andrei, originea conta enorm. Părinții voiau să-i aleagă o mireasă din același cerc, cu nume potrivit și familie la nivelul lor.
Când el i-a pomenit pe scurt de Maria, mama a ridicat din sprânceană:
Dar cine e fata asta? Ce-i cu părinții ei?
O studentă, părinți din provincie, normali, a răspuns Andrei.
Normali?! Dacă spune lumea că fiul doctorilor a luat de nevastă o fată fără viță? Reputația, cunoștințele, tradiția contează, să nu ai griji mai ales pe viitor!
Andrei a încercat să protesteze, dar mama a fost categorică:
De fete deștepte e plin orașul. Nouă ne trebuie una pe statut.
Maria, între timp, visa la prezentări oficiale, la apartamente, la familie. Dar într-o zi, Andrei i-a telefonat, rugând-o să se vadă.
La cafenea era vizibil tulburat. Cu greutate, i-a spus:
Părinții mei se opun. Zic că suntem din lumi diferite. Mi-au găsit deja altă posibilă mireasă și n-am puterea să mă împotrivesc. Îmi pare rău.
Maria a rămas la masa pustie, uitându-se în ceașca goală. N-a plâns. Mai mult, a simțit o iritare oarbă.
De ce? Am făcut totul ca la carte! Ce dacă nu a mers cu copilul… și așa scapă numai așa! Dar ce naiba, cu proasta reputație nici atât nu ajută
Curând a aflat că-n cercul bărbaților cu stare circulau déjà zvonuri despre ea: unii spuneau c-ar fi fost după avere, că-l folosea pe Andrei doar pentru bani. Știrile au circulat rapid lumea bună nu iartă.
La evenimente, la terase, simțea priviri piezișe și șoapte. Unii domni ce-o curtau anterior acum se depărtau. Unul, întâlnind-o la masă, n-a avut măcar chef să deschidă un subiect.
S-a prefăcut că nu-i pasă, dar înăuntru îi era clar șansele la mariaj avantajos scăzuseră dramatic.
Nici acasă nu voia să se întoarcă: ar fi însemnat să recunoască înfrângerea. În ultimii ani le spusese atâtea părinților, cum să explice adevărul? În fiecare convorbire continua farsa: descria succese la facultate, proiecte interesante, și un viitor ginere cu poziție.
Părinții ascultau cu bucurie și mândrie. Maria îi vedea, în gând, povestind vecinilor, și nu voia să le răpească iluziile. Din tot ce știa doar Doinița; ea deslușise adevărul venind pe neanunțate.
Întoarce-te acasă, în orașul nostru nu ai ce spera, i-a spus, cu seriozitate. Recunoaște, spune-le adevărul.
Maria s-a îndreptat brusc și, ștergându-și lacrimile, a replicat tare:
Să recunosc minciuna? Niciodată! O să lupt până la capăt și-o să-mi fac singură soarta!
Chiar credea asta atunci. Își repeta mereu că, dacă va insista, totul se va repara. Dar timpul trecea, și niciun bogătaș nu apărea. Cei ce arătau inițial interes, se răceau rapid, deranjați de pretenții fără compromis.
Iar moștenirea de la bunica banii de lângă casă a început să dispară. La început o luase mai încet, apoi renunța la mici plăceri: nu mai mergea la cafenele, nu mai cumpăra haine, nu mai avea abonament la fitness. Iar facturile veneau în continuare.
Într-o dimineață, numărând ultimii bani, Maria a priceput că nu mai poate evita un serviciu. A tot căutat ceva pe măsura ei, dar fără facultate terminată și cu zero experiență nu prea voia nimeni s-o ia.
Și așa, fosta regină a liceului a ajuns casieriță la un supermarket. La început era teribil. Îi simțea clienților privirile evaluatoare, auzea comentarii despre cât de aristocrată arată pentru meseria ei. Zâmbea mecanic, scanând produsele, spunând zi frumoasă, amintindu-și mereu că e doar provizoriu.
~~~~
Ieri am primit invitația la întâlnirea de zece ani de la liceu! a încheiat Maria povestirea, cu o față apăsată. Nu pot să lipsesc, au să creadă toți că am dat-o în bară și mi-a fost teamă să vin!
Doinița a așezat lingurița pe masă, uitându-se atent la sora ei. Ochii îi trădau o urmă de îndoială, dar nu s-a grăbit cu judecăți.
Nu crezi că știu deja cum stau lucrurile cu tine, și vor doar să se răzbune pentru toate vorbele pe care le-ai turnat la banchet? Ți-ai imaginat că au uitat?
Maria a sărit ca arsă, fața i s-a aprins.
Prostii! a pufnit, făcând un gest ca și cum alunga o muscă enervantă. N-au de unde să știe! Eu m-ascund bine! Dacă mă duc și arăt impecabil, am câștigat!
Doinița s-a rezemat de spătar, bătând absent cu degetul în ceașcă. I se părea straniu totul. De ce ai chema pe cineva care te-a umilit odinioară? Puțin probabil să dorească iar să lege prietenia cu ea.
Dar nu a zis asta cu voce tare. O lăsase să-și urmeze drumul, așa cum făcea mereu, lăsând-o să suporte consecințele.
Bine, a dat din cap Doinița neutră. Dacă vrei să mergi, mergi. Doar să te gândești, poate poți fi pusă în fața unor situații neplăcute…
Ce poate fi atât de grav? s-a încruntat Maria. O să fiu aranjată, cu cea mai bună rochie, coafată… nimeni nu va bănui că am trecut prin greu!
Dacă ai nevoie de ajutor cu ținuta, te sprijin. Știi că mă pricep…
Maria s-a destins vizibil, de parcă doar asta aștepta.
Mulțumesc, chiar am nevoie de părerea ta. Vreau să arăt perfect. Să nu aibă nimeni dubii.
*****************
Maria a ieșit în fugă din restaurant, lacrimile brăzdându-i fața. Aerul rece al serii i-a izbit obrajii, dar ea nici nu a simțit picioarele o purtau cât mai departe de locul în care, cu o jumătate de oră în urmă, încercase să pozeze în cine știe ce nu era. Ce dreptate a avut Doinița! Nu trebuia să vin
La început, totul părea perfect. Când a pășit în sala festivă, ochii au căzut toți pe ea. Maria își calculase gesturile: plutirea lejeră, surâsul cald, privirea pe sub gene la ceas totul să spună că e prea ocupată, dar și-a făcut timp special pentru foștii colegi.
S-a așezat între persoane ce nu o cunoșteau prea bine. A început să povestească: soț afacerist, plecat tocmai acum în Germania, casă mare cu grădină plină de trandafiri, vacanțe de patru ori pe an în străinătate… Atât de tare a prins avânt în minciuni, încât n-a observat cum interlocutorii își aruncau uneori priviri subtile, unii zâmbeau în colțul gurii, în timp ce alții abia se abțineau să nu râdă.
Se simțea iar regină până când, brusc, vocea unui coleg, abia reținută:
Știți, eu am văzut-o pe Maria recent N-arată deloc ca-n poveștile de aici.
S-a lăsat liniște. Toți s-au întors. Maria a încercat să surâdă, dar obrajii îi tremurau.
Chiar am poze! a adăugat o fată, scoțând telefonul. Ne-am intersectat luna trecută, cine știe dacă-și mai amintește.
Și a început calvarul. Pe ecranul uriaș s-au succedat instantanee din viața reală a Mariei:
Iată-o la casierie la supermarket, cu zâmbet chinuit către un client, îmbrăcată cu uniforma lucrătorului; apoi, aplecată peste un raft, calculând la reduceri cât își poate permite pe ziua respectivă. Sau urcându-se într-un autobuz, cu plasa lângă piept. Și, cea mai grea: intrând într-o scară scorojită de bloc muncitoresc, cu sacoșe grele în mână.
S-a auzit primul hohot de râs, apoi altul, apoi toată sala. O, ce vilă, ce afacerist! a exclamat cineva. Soțul probabil e portarul!
Maria a rămas încremenită, simțind că obrajii îi ard, genunchii îi tremură. Totuși, viața ei nu avea nimic rușinos așa trăiesc atâția… Dar de curând se lăudase cu lux și fete din povești, iar pozele dezvăluiau atâta realitate.
Nu a mai așteptat să fie întrebată ceva. S-a răsucit pe călcâie și a fugit. N-a auzit nici strigăte, nici cine o oprea. Doar aerul rece, și lacrimile ce tot încerca să le alunge, până a ajuns la un colț de stradă, să respire, să-și revină.
Nici nu a observat când s-a ciocnit de un bărbat cu o sacoșă și o geacă simplă. Aproape că a căzut.
Doamnă, sunteți bine? i-a zis, o voce caldă, blândă, cu adevărat îngrijorată. Pentru o clipă Maria a încremenit.
L-a privit: un om obișnuit, cu față bonomă. Dar în ochii lui era o compasiune atât de sinceră, încât scutul i s-a destrămat.
Nu… a șoptit ea. Logodnicul m-a lăsat chiar înainte de nuntă…
Nici viața asta n-avea cum s-o învețe minte…
