Prețul aroganței
Cătălina, poți să-mi împrumuți câteva lucruri? i-am spus surorii mele cu o rugăminte în glas, intrând în apartamentul ei parcă desprins din revistele de design.
Privirea mi-a fugit involuntar prin holul spațios, cu mobilă modernă, oglinzi cu rame elegante și un taburet mic lângă ușă. Totul era ordonat, strălucitor, parfumat cu mirosul proaspăt al cafelei. Nu m-am putut abține să nu simt acel vechi nod al invidiei. Soră-mea Cătălina, ca de fiecare dată, avea totul perfect.
A apărut în tocul ușii dinspre living, îmbrăcată într-un trening de cașmir și emanând acea lejeritate și eleganță pe care eu, Ana, nu reușisem să o ating, oricât m-aș fi străduit.
Hai, zi, ce taină ai pe suflet? a întrebat calm, sprijinindu-se de ușă.
Mi-am aranjat compulsiv mâneca mantoului, vechi dar încă bun, și am încercat să nu mă holbez prea tare la tabloul mare agățat pe perete și la ordinea perfectă din casă.
N-ar fi chiar așa grav… am bâiguit, căutând cuvintele.
Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că n-o să scap fără să spun adevărul, așa că am oftat adânc:
Sâmbătă avem întâlnirea de zece ani de la liceu, trebuie să fiu acolo! Și… trebuie să arăt impecabil, mă înțelegi? Vreau să creadă toți că viața mea e ca o poveste, să nu-și imagineze că nu mi-a ieșit nimic!
Dar de ce ține atâta să-i impresionezi pe ăia cu care n-ai mai vorbit de ani buni și nici nu cred c-o să te mai vezi? Nici măcar nu mai stai în același oraș cu ei, Ana, ești în alt județ! și-a rotit ochii Cătălina.
Mi-am trecut o mână prin păr. Mi-ar fi plăcut să am și eu o bucătărie ca a ei, cu bar, aparatură modernă și lămpi elegante. Să am și eu dimineți liniștite, nu să mă grăbesc mereu cu cafeaua băută pe fugă.
Tu nu înțelegi! mi-a scăpat. Pentru mine contează. Să vadă toți că mi-a reușit, că am ajuns cineva! Să nu creadă nimeni că m-am pierdut pe drum…
Priveam la Cătălina și simțeam invidia crescând în mine. Ea părea că nu observă, ori pur și simplu nu-i păsa.
Chiar vrei să joci un rol care nu e al tău? a întrebat cu blândețe, așezându-se la masă. Pe cine crezi că impresionezi?
Nu-i vorba de asta, am dat din cap. Vreau doar ca foștii colegi să creadă că mi s-au împlinit toate visurile!
Bine… a oftat ea până la urmă. Hai să vedem ce haine am. Dar să promiți că nu mai pui la cale asemenea minciuni, Ana. Nu-i frumos să păcălești oamenii.
N-ai tu de unde să înțelegi!
Și am început să-i povestesc…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~
În liceu eram regina clasei, oricine poate confirma. Băieții roiau mereu în jurul meu, profesoarele îmi zâmbeau fără să-și dea seama și părinții nu știau cum să mă refuze. Trebuia doar să ridic din sprânceană și primeam orice.
Eram obișnuită să obțin ce vreau. Dacă apăreau pantofi sport noi în oraș, mama mi-i aducea a doua zi. Dacă venea vreun băiat interesant în clasă, în scurt timp mă conducea acasă de parcă era firesc. Pentru mine era o provocare doar să văd până unde pot duce jocul, câte dorințe mi se vor împlini.
Pentru că pot, îmi repetam mereu. Și asta era scutul meu. Dacă vreo colegă prindea pe lângă mine vreun băiat care îmi plăcea, n-aveam rușine: intram în joc și aproape mereu ieșeam învingătoare.
Treptat, prietenele au început să se îndepărteze una câte una. Nu m-a deranjat, apareau mereu alte fete în jur sau băieți care voiau să mă impresioneze.
La banchetul de sfârșit de liceu, m-am simțit ca o adevărată regină. Sala decorată cu baloane și ghirlande părea să-mi aparțină. Toți stăteau cu ochii pe mine, absorbând orice gest, orice zâmbet.
Amețită de admirație și de sentimentul că lumea e la picioarele mele, am lăsat limba liberă. Când discuția a ajuns la amintiri din liceu, am început să critic colegii fără milă: amintiri răscolite, remarce despre fizic, glume despre viitorul fiecăruia. Era o joacă pentru mine: să testez cât de departe pot merge, să-i văd cum reacționează.
Viața mea va fi extraordinară! am anunțat cu mândrie, ridicând bărbia. O să am soț bogat, casă cu servitori, poate chiar o afacere, dacă o să am chef! Nici nu cred că voi munci vreodată, toate o să mi se așeze la picioare. Bani, atenție, lux totul doar pentru mine.
Pe fiecare fată din fața mea aruncam profeții răutăcioase: una va ajunge educatoare la țară, alta vânzătoare la magazin, alta va locui într-o garsonieră înghesuită, iar bărbatul îi va veni beat acasă. Fiecare cuvânt era mai tăios decât altul. Coaptele reușeau cu greu să-și ascundă rănirea, dar eu continuam parada cu o veselie sfidătoare.
După liceu am ales o facultate din alt județ nu fiindcă îmi plăcea specializarea, ci pentru că suna mai bine, orașul era mai mare, erau șanse mai bune. Mi-a rămas și apartamentul bunicii, deci nici chirie nu trebuia să plătesc, alt avantaj pentru mine.
Primele săptămâni au mers ca uns. M-am acomodat, am făcut cunoștință cu mulți, mergeam des la cluburi și petreceri. Încă primeam atenție, dar, cum au început cursurile pe bune, munca de la facultate m-a pus la pământ. Nu știam cum să fac față, miza-m pe farmec și vorbe, sperând să iasă ca la liceu.
Dar la sesiune am căzut la aproape toate examenele. Profesorii, care la început mai închideau ochii, au devenit severi: Ori bagi carte, ori pleci!. Încet, mi-am dat seama că lumea reală nu e ca la liceu. Fetele din jur erau și frumoase și deștepte; ele munceau, învățau, aveau planuri. Eu rămăsesem prinsă în trecutul meu strălucitor.
Așa că mi-am pus toate speranțele pe ideea că trebuie să mă mărit repede, cât încă mai arătam bine. Am început să ies la întâlniri, să caut bărbați cu bani și poziție. Conversațiile deveniseră aproape de rutină: să aduc vorba de familie, căsătorie, stabilitate.
Unul chiar părea că vrea ceva serios. Vlad îl chema, părinți cu cabinete medicale, casă mare în centrul Iașului, anturaj de avocați și doctori. Nu era vreo frumusețe, însă mie nu-mi păsa: Oricum, cu el am tot ce vreau! îmi ziceam, visând la viața doamnei de lux.
Mi-am făcut un plan: să-i devin cât mai prezentă prin locurile frecventate, să-l impresionez cu naturalețea mea aranjată, să-i arăt doar partea mea bună.
Într-un final, am ajuns să ieșim împreună, să vorbim, să ia cina în orașe, să-i fac cunoștință cu valorile mele.
Dar familia lui Vlad n-a văzut cu ochi buni trecutul meu, faptul că nu sunt din lumea lor, nu am un tată important ori rude la București. Când le-a pomenit de mine, tatăl l-a întrebat direct cine sunt ai mei, cu ce se ocupă familia. Mama lui a făcut un gest plictisit: Noi avem reputație, nu ne permitem compromisuri cu oricine!. Vlad a încercat să-i convingă, dar, la o cină, mi-a spus apăsat: Ai mei nu te vor, Ana. Spun că nu avem aceleași valori. Nu pot merge împotriva lor, îmi pare rău…
Am rămas la masă, privind în gol. Eșuasem deși jucasem corect după regulile mele.
Mai rău, în scurt timp am aflat că și alți băieți auziseră vorbe urâte despre mine. Cică alerg după moștenitori, folosesc bărbații pentru bani. Am simțit că nu mai am nicio șansă în cercul ăsta.
La ai mei nu aveam curaj să revin, după câte le povestisem cât de minunat e totul la oraș. Ei le povesteau vecinilor ce fată deșteaptă și descurcăreață au. Doar Cătălina știa adevărul, după ce m-a prins plângând cu cartea de muncă necompletată.
Întoarce-te acasă. Spune-le cum stau lucrurile, mi-a zis ea. Minciuna o să doară și mai tare mai târziu.
Niciodată! am sărit. O să demonstrez că mă pot descurca singură!
Am continuat să caut prințul visat. Dar timpul trecea, banii din moștenirea bunicii se duceau pe întreținere și cheltuieli. A trebuit să strâng cureaua: fără cafele la terasă, fără haine noi, fără sală. Într-un final, când am văzut că nu-mi ajung banii nici de facturi, am acceptat ce nu credeam vreodată: m-am angajat casieră la un supermarket din Chișinău.
Primele zile au fost cumplite. Mă uitau lumea ciudat, auzeam șoapte: Ce fată frumușică, ce caută aici?. Am zâmbit forțat la fiecare client, deși inima mi se frângea.
~~~~~~~~~~~~
Ieri am primit invitația la întâlnirea de zece ani! i-am spus Cătălinei, cu fața căzută. Nu pot lipsi, altfel toți vor crede că am ajuns la fundul sacului!
Cătălina a lăsat jos lingurița cu care amesteca ceaiul și m-a privit lung.
Dar nu te-ai gândit că s-ar putea ca unii să știe deja ce s-a ales de tine și poate abia așteaptă să-ți facă poante? Să te răzbune pentru cât ai râs de ele la banchetul ăla? a zis.
M-am împuns în glumele ei, mi s-a urcat sângele la cap:
Prostii! Nimeni nu știe nimic! Dacă mă pregătesc bine, nici nu bănuiește cineva de viața mea adevărată!
Dacă ai nevoie de rochie sau să te coafez, mă găsești. Dar gândește-te bine cui și de ce vrei să demonstrezi, a zis liniștit.
Am răsuflat ușurată, doar să știu că mă ajută.
Mulțumesc… Trebuie să arăt perfect, să nu se prindă nimeni…
**********************
Am ieșit fugind din restaurant ștergându-mi lacrimile cu palma. Aerul rece de seară m-a izbit în față, dar nu l-am simțit. Mergeam în grabă, de parcă pământul se surpa sub mine. Cătălina a avut dreptate! Ce-a fost în capul meu să vin aici?
La început, toate păreau în favoarea mea. Am intrat liniștită, zâmbind vag, cu pași măsurați. Am inventat povești din ce în ce mai grozave: soț afacerist la București, vilă pe strada Mircea cel Bătrân, concedii la munte și tot tacâmul. Mă amuzam de minciunile mele, crezând că toți mă cred și mă invidiază.
Dar n-a durat mult. Un coleg, Rareș, a ridicat glasul:
Știți că am zărit-o pe Ana la supermarket, la casă! Nu prea seamănă cu ce povestește ea aici…
Liniște. Toți s-au întors spre mine. O colegă a scos cu un zâmbet telefonul:
Ia priviți ce am aici, am făcut niște poze când am trecut pe acolo…
Pe ecran, au început să ruleze fotografiile: eu la casa supermarketului cu uniforma standard, eu uitându-mă la rafturi și la reduceri, eu cu plasele grele intrând în blocul ponosit unde locuiam. Cineva a râs, apoi au început glumele, și încă una, și încă una. Ia uite și la vila de pe Mircea cel Bătrân!, a zis cineva.
Am simțit că mă prăbușesc acolo, rușinată și cu obrajii în flăcări. N-am mai așteptat replici. Am ieșit fugind pe ușă, cu toți ochii aceia în spate, și am alergat spre prima bancă liberă, încercând să-mi trag sufletul.
M-am izbit de-un bărbat pe trotuar și aproape am căzut. El a prins sacoșa din mână și m-a întrebat blând:
Sunteți bine?
Atât de sincer mi-a părut glasul lui, încât mi-au dat lacrimile.
Nu… am șoptit, abia auzit. M-a lăsat logodnicul chiar înainte de nuntă…
Mă uit la tot ce am trăit și-mi dau seama, abia acum, cât de mult costă aroganța și minciuna. Poate că dacă, atunci, aș fi fost mai omenoasă, mai sinceră, astăzi m-aș fi ascuns mai puțin și aș fi avut mai mult de câștigat. Azi știu că nimic nu poate înlocui liniștea de a fi tu însuți.
