Pețitorul mi-a propus să ne plimbăm la minus douăzeci de grade, pentru că în cafenele stau doar întreținutele. Nu m-am pierdut cu firea… am venit îmbrăcată în costumul de schi și în lenjerie termică… Dar el nici măcar nu și-a imaginat ce surpriză îl aștepta acolo…
Numele lui era Călin. În fotografii părea un bărbat obișnuit, cam de treizeci și cinci de ani, îngrijit, fără nimic strident. În descrierea profilului spunea cu pretenție despre conștientizare, dezvoltare personală și căutarea unei suflete vii și autentice. Deja aici ar fi trebuit să mă pună pe gânduri: experiența m-a învățat demult că, cu cât un bărbat vorbește mai tare despre femeia adevărată, cu atât mai mult ascunde dorința de a găsi varianta convenabilă care nu cere nimic și nu așteaptă nimic.
Am conversat câteva zile, Călin era politicos, deși uneori izbucneau note ciudate în discuție. Îi plăcea să filozofeze că femeile moderne, în opinia sa, sunt stricate de bani.
Toate vor doar restaurante, Dubai și telefoane, scria el. Nimeni nu vrea să privească sufletul, doar să te plimbi și să discuți.
Eu, educată, îi dădeam aprobator din cap în minte, evident și orientam conversația spre alt subiect. Fiecare are cicatricile lui. Cine știe, poate fosta soție l-a lăsat fără casă ori fără iluzii? Încercam să nu trag concluzii pripite.
Și iată că-mi propune întâlnirea. Problema era una: afară era ger. Ger de adevărat, nu de poveste minus douăzeci pe termometru și simțeai minus douăzeci și cinci cu tot cu vântul. Meteorologii trimiteau avertizări roșii, oamenii primeau mesaje să nu iasă din casă dacă nu e nevoie.
Hai să ne vedem în parc, scrie Călin. Plimbăm, respirăm aer, ne cunoaștem fără mască.
Căline, răspund, afară sunt minus douăzeci, în zece minute devenim statui de gheață, mai bine bem o cafea la o cafenea?
Răspunsul a venit imediat.
Eu nu merg la cafenele, acolo stau doar femei întreținute, care vor să fie hrănite, eu caut o parteneră de viață, una care să fie cu mine și în foc, și în apă, și în ger. Dacă pentru tine e vital să cheltui pe tine două sute de lei, nu avem ce discuta.
Curiozitatea mea a învins. Voiam tare să văd luptătorul pentru puritatea relațiilor, pentru care o cafea era semnul sclaviei financiare.
Bine, am scris, ne vedem la parc, ora 19:00, la intrarea principală.
Am pregătit echipamentul ca pentru o expediție polară. Am scos lenjeria termică din dulap, puloverul gros și, la final, costumul de schi. La picioare, bocanci cu talpă groasă și șosete de lână, pe cap o căciulă ciobănească.
În oglindă mă privea o ființă pregătită de iernat pe gheață.
Hai Căline, ține-te bine îi fac cu ochiul reflecției și pășesc în întunericul înghețat.
La fix ora 19:00 eram la parc. Gerul mă mușca de obraji, singurele părți dezgolite. Zăpada scârțâia sub tălpi, și nu era nici picior de om: oamenii normali, inclusiv întreținutele, preferaseră căldura.
La intrare era Călin. Într-o haină subțire de toamnă. Sălta de pe un picior pe altul, făcea sărituri și își sufla cu disperare în palme. Nasul lui avea culoarea unei prune coapte, iar urechile erau roșii ca focul.
M-am apropiat.
Salut, am murmurat de sub fular.
M-a scanat cu privirea, cu speranța că va vedea o zână delicată legănată de vânt, care să-l facă să se simtă erou. În fața lui era însă un om care părea salvator la expediție în Carpați.
Salut, a spus printre dinți. Tu… te-ai pregătit serios.
Păi nu tu ai zis: și-n foc, și-n apă? Eu am început cu gerul. Mergem la plimbare și respirăm aer?
15 minute de glorie
Am pornit pe alee. Această plimbare a intrat direct în topul celor mai bizare întâlniri din viața mea.
Cum ți se pare vremea? l-am întrebat cu ton de salon.
Revigorantă, a mormăit el. Fața lui se mișca tot mai puțin, doar buzele deja albastre lucrau. Îmi place iarna, te verifică la tăria sufletului.
Sunt de acord, am dat din cap. Apropo de întreținute. Explică-mi mai clar teoria ta, de ce cafeaua e semn de vânzare?
Îi ardeau gâtul vorbele, gerul îl tăia, dar convingerile cereau sacrificii.
Pentru că… tremura vocea, relațiile trebuie să fie despre interesul pentru om, nu pentru portofel. Dacă fata nu poate doar să se plimbe, ci cere hrana, e doar consumatoare.
Și dacă fata nu vrea să ia pneumonie? am întrebat, ajustând gluga.
Scuze doar, a tăiat scurt și și-a șters nasul tare. Cine vrea găsește modalități. Trebuie să te îmbraci mai gros.
Păi m-am îmbrăcat, am spus arătându-i silueta voluminoasă. Dar tu, se pare, nu prea. Sigur nu-ți e frig?
E bine! a răspuns nervos, deși tremura vizibil chiar și pe semiîntuneric.
Au trecut vreo zece minute, am ajuns la piața centrală a parcului. Un chioșc cu cafea era închis. Călin îl privea ca un erou tragic.
Poate ne întoarcem, a propus. Parcă s-a întețit vântul.
Serios? am devenit vioaie. Abia am început! Voiam să afli sufletul. Hai să discutăm despre literatură. Îți place Mihail Sadoveanu? Are un roman unde protagonistul moare de frig, pentru că a subestimat iarna.
Privirea lui era departe de căutările spirituale.
Ascultă, eu trebuie să plec, m-a tăiat. Am… apărut niște treburi urgente.
Ce treburi? Aveam planuri de seară.
De serviciu, am uitat să trimit un raport.
La ora opt, vineri seară?
Da! aproape a strigat.
S-a întors brusc și aproape alergând a fugit spre ieșire. Eu am pășit încet după, savurând momentul: supraviețuitorul meu a rezistat fix cincisprezece minute.
La metrou nici nu s-a despărțit doar s-a evaporat în căldura salvatoare a subteranei. Sper că și-a încălzit nu doar mâinile, ci poate și convingerile. Deși mă îndoiesc.
Eu am revenit acasă, mi-am făcut un ceai fierbinte și am șters conversația cu Călin. Nu mi-a părut rău de timpul pierdut. Acele cincisprezece minute au fost un vaccin perfect contra vinovăției și mi-au amintit că grija de sine nu te transformă într-o întreținută.
