Scuză-mă, dar mă enervează faptul că ai bani!
— Te enervează?!
— Da!
Adelina nu a răspuns, s-a întors tăcută pe tocuri și a plecat de acolo. Era extrem de revoltată, dar nu avea ce face. Și de ce ar face ceva?
Adelina era obișnuită să obțină totul singură în viață. În școală se străduia mereu să obțină doar note de zece, surprinzând uneori și profesorii, și colegii. Era dintre aceia care plângeau pentru un nouă. Colegii o priveau mirați și, în secret, îi invidiau notele. Ar fi fost bucuroși să aibă aceleași note. Iar profesorii oftează și îi spuneau că nu trebuie să fie atât de concentrată pe perfecțiune și că uneori mai sunt greșeli, dar nu e nimic grav, mai poate obține un 10 data viitoare. Dar Adelina voia să-l obțină acum. Imediat.
Cum venea de la școală se punea pe făcut teme. Mama și bunica o priveau uimit.
— Hai, du-te la plimbare, Adeluța! Ce vreme bună e afară, — îi spunea bunica.
— Mâine am teză. Trebuie să mă pregătesc, — răspundea fata.
Și își azvârlea peste umăr coada ei superbă și se apuca de învățat. Pe lângă asta, îi plăcea să citească extrem de mult.
— Îți distrugi ochii! Ți-am spus că nu ai voie să stai atât de mult cu nasul în cărți! — îl reproșa mama.
— Doar un pic, te rog! E așa interesant, — implora Adelina, strângând la piept cartea pe care tocmai o devorase.
Mama dădea din cap dezaprobator și pleca spre bucătărie, unde vorbea cu bunica despre viitorul strălucit al fetei lor.
— Doar să nu fie cu prețul sănătății, — adăuga mereu bunica. — Dumnezeu să o aibă în pază…
Desigur, Adelina a terminat liceul cu notă maximă și a intrat la o universitate bună după un examen competitiv. A obținut note excelente și acolo.
N-a trebuit să își caute de muncă. Imediat după ce a prezentat lucrarea de diplomă, i s-au oferit două posturi și a trebuit să aleagă. L-a ales pe cel mai aproape de casă.
Cu hărnicia și ambiția ei, lucrurile au mers excelent și la muncă. Eforturile ei erau observate, recompensate, iar salariul creștea. În scurt timp, Adelina și-a cumpărat un apartament și s-a mutat de la mama și bunica ei.
— Oh, draga mea nepoată, — oftă bunica, — ești deja adultă, vrei să trăiești singură, înțeleg… dar ne va fi dor de tine!
— Nu-ți face griji, bunico! O să vin des pe la voi, până la urmă locuim în același oraș, nu la sute de kilometri departe, — spunea Adelina zâmbind și o îmbrățișa pe bunica.
— Doar să aduci la vizită dacă apare vreun pretendent, — spunea bunica zâmbind în timp ce își ștergea lacrimile. — Ești o fată frumoasă, ai bani, vor încerca să te păcălească. Dar ochiul meu este ca al șoimului, simt hoții de la distanță.
— Ei, bunico, nici eu nu sunt naivă, îi voi identifica și eu,^ pentru că nu sunt proastă, — spunea Adelina.
— Ai grijă ce faci, vezi ce i s-a întâmplat uneia, — bunica se încruntă și o privi semnificativ pe Olga, mama Adelinei, care se supără:
— Mamă, dar cum poți? Toată viața îmi vei aminti de asta?!
Mama Adelinei nu-i plăcea să vorbească despre fostul ei iubit. Cel de care se îndrăgostise nebunește și cu care o avusese pe Adelina. Ținuse secretă cunoștința cu el de mama ei și el o trădase și nu era ceea ce părea. A ajuns într-un loc privativ de libertate și de acolo îi trimise un mesaj Olgăi. Credea că încă îl iubește și îl va ierta, dar ea nu l-a iertat. A decis să o nască pe Adelina și nu a regretat niciodată decizia. Fără tatăl ei, Adelina a avut tot ce avea nevoie, căci Olga și mama ei au avut grijă de ea.
Împotriva sfaturilor bunicii, Adelina nu s-a grăbit să îl prezinte familiei pe Sorin. Îi plăcea de el. Pur și simplu îi plăcea. N-avea nevoie de nimic de la el, ceea ce l-a cucerit pe Sorin. O fată frumoasă, deșteaptă, sigură pe ea, știe ce vrea și cum să obțină, își plătește tot și este complet independentă. În plus, Sorin tocmai ieșise dintr-o relație cu o fată total opusă Adelinei. Se potriveau de minune.
Sorin era un artist liber profesionist, unul dintre cei care încă nu „s-au găsit”. Adelina, practică și pragmatică, avea nevoie de puțină romantism în viața ei. Iar Sorin era foarte romantic. Îi dădea flori, făcea cadouri adesea din ultimii săi bani, căci nu avea niciodată suficienți. Comenzile, ori erau, ori nu. Dar un lucru era clar — Sorin era talentat. Adelina devenise muza lui. Îi picta portrete care se vindeau bine, și uneori își pierdea inspirația, cădea în depresie, și atunci nu picta deloc. Adelina îi spunea adesea să nu fie leneș. Pentru succes, îi lipsea doar hărnicia, căci talent avea. Dar el glumea mereu și spunea că pentru fericirea lui îi lipsește doar prezența Adelinei. Și mergeau în dormitor…
Sorin adesea rămânea peste noapte la Adelina. În garsoniera lui își amenajase un atelier. Totul era plin de pânze și culori, iar un mic divan vechi, pe care mai dormea Sorin, își găsise locul în bucătărie.
Adelina nu îi propusese să locuiască împreună și nici el nu insista. Adelina nu îl controla, nu îl forța să se căsătorească, nu visa la familie și copii, nu cerea cadouri scumpe, cum făcuse fosta lui prietenă, și de ce ar fi? Putea să își cumpere orice își dorea.
Adelina adesea plătea nu doar pentru ea, ci și pentru el: cine romantice la restaurant, excursii și alte distracții, iertându-i perioadele de „lipsă de bani”, dar mereu oferindu-i soluții. Încerca să-l ajute pe Sorin să își îmbunătățească vânzările de tablouri și să crească comenzile, uneori chiar îi sugera un loc de muncă unde ar putea câștiga fără a renunța la pictură. Dar Sorin nu agreea schimbările, iar în privința muncii, de obicei ceva nu îi convenea. Fie salariul, fie programul. Zâmbea trist și spunea că e un spirit liber și probabil așa trebuie să fie. Adelina nu era de acord și încerca să îl ajute pe cel pe care îl iubea.
Totuși, în ciuda acestui fapt, bărbatul o satisfăcea pe deplin, iar ea nu avea nicio obiecție. Se simțea bine cu el. Doar alături de el se relaxa cu spiritul și cu trupul.
Dar într-o zi, în timpul unei plimbări obișnuite după discuții fără sens despre vreme și evenimente culturale, care îl interesau de obicei pe Sorin, el a declarat brusc că trebuie să se despartă. Adelina era uluită. S-au oprit și au șezut pe o bancă. Adelina deja plănuise cina comună de astăzi, pregătise chiar și mâncarea și băuturile. După plimbare aveau de gând să meargă la ea. Nimic nu prevestea o astfel de întorsătură…
Sorin a început să explice confuz că ea este prea bună pentru el, iar el nu a realizat încă nimic semnificativ în viața, situația lui financiară nu este stabilă, nu are ce să îi ofere. Iar Adelina este atât de grozavă și independentă. Își rezolvă singură problemele, nu cere nimic de la nimeni, este sigură și independentă și are bani.
— Iar asta mă enervează! Înțelegi, mă enervează! — îi spuse Sorin. — Tu decizi singură cum și pe ce să îi cheltui, nu te refuzi nimic. Poți să îți cumperi tot ce vrei, iar eu număr bănuții. Văd pe fața ta expresia când primești cadourile mele. Ești o fată politicoasă, spui mulțumesc și alte tandrețuri, dar ceea ce economisesc eu două luni, tu poți cumpăra acum, dintr-o mișcare, doar scoțând cardul din poșetă. Și, da, toate lucrurile tale sunt excelente! Doar poșeta aceea a ta cât costă! Trebuie să muncesc trei luni să o pot cumpăra.
— Deci te enervează confortul meu financiar?! — Adelina era zguduită. — Cum poți să spui așa ceva? Cine știe mai bine decât tine cât de mult muncesc pentru acești bani! Lucrez mult pentru asta. Și mă acuzi de propriul meu confort financiar? Niciodată nu te-am acuzat cu o vorbă sau cu un gest. Nu te-am constrâns la nimic, nu te-am ridiculizat…
Sorin tăcea și stătea întors de la ea.
Adelina s-a ridicat pur și simplu și a plecat. De ce ar continua discuția, la ce bun? În loc să încerce să se ridice la nivelul ei, bărbatul doar s-a ascuns, a abandonat cursa. Putea să împărtășească îngrijorările ei, și ar fi găsit cu siguranță o soluție împreună. Dar nu. El a decis să se despartă. Banii îl enervează! Dar cine îl împiedică să câștige mai mulți? Are creier, talent, mâini de aur, să lucreze, să creeze! Nu! Ei bine, să trăiască singur. E un spirit liber…
Adelina era extraordinar de supărată pe Sorin. Bunica a avut dreptate atunci, sunt mulți în jur dornici să profite de alții. Și apoi, să mai facă și reproșuri.
***
— Tot nu ne-ai prezentat tânărul tău pretendent, — se interesă bunica la următoarea vizită a Adelinei.
— Nu mai există niciun pretendent, bunico… — îi răspunse nepoata tristă.
— Cum să nu fie, draga mea? Nu se poate.
— Ba se poate. Probabil va trebui să îmi trăiesc viața singură. Din câte se spune, cu patruzeci de pisici, — zâmbi Adelina.
— Nu te îngrijora, copila mea, ai toată viața înainte! — spuse mama, — Trebuie doar să îți cauți un bărbat pe măsura ta.
— Poate că trebuie. Doar că nu prea-mi vine să fac asta. Am înțeles că pot să fac totul singură, de ce mi-ar trebui o povară în plus? Să-mi consum nervii?
Cu toate că avea un moral mai scăzut, Adelina a reușit după un timp să-și întâlnească iubirea. Un tânăr, la fel de determinat, s-a îndrăgostit de ea, iar ea de el.
Se înțelegeau dintr-un cuvânt, fiindcă erau foarte asemănători. Prin muncă asiduă reușeau să-și atingă împreună obiectivele. Discutau planurile și își împărtășeau realizările.
Iar pe Sorin, Adelina l-a văzut într-o zi pe stradă. Desena o fată, stând în fața șevaletului pe un bulevard. Alte și alți pictori desenau modele în jurul lui. Adelina nu l-a recunoscut imediat. Sorin părea obosit și slăbit. El a recunoscut-o pe loc, dar și-a întors repede privirea, parcă n-o cunoștea.
Trecând pe lângă el cu pantofii săi noi, care, cum spunea Sorin odinioară, costau împreună două salarii de-al lui, Adelina a reflectat că fiecăruia îi este dat cum dorește. El se simțea bine la nivelul său și nu voia să treacă mai sus. Cum se zice, mai bine o vrabie în mână decât o cioară-n zare…
