Scurta poveste a noastră are deja 15 ani. O voi spune acum, pentru că soțul deja știe, deci e permis.
Înainte de naștere, am petrecut 26 de zile în spital pentru susținere – a fost un mini-concediu înaintea nopților nedormite. Cât am stat acolo, am avut ca colegă de salon pe Oana – o tânără de 21 de ani, simpatică, dintr-o familie cu venituri medii, locuiește cu părinții, copilul nu a fost planificat, tatăl nu e încântat și nu are planuri de căsătorie – un scenariu frecvent, despre care nu ne-am împotmolit prea mult. Ne-a spus o singură dată că mama ei își dorește o nepoată, iar tatălui ei îi era indiferent pe cine va învăța să meargă pe bicicletă. Ne-am legat o prietenie, discutam mult și împărțeam gustările.
Într-o dimineață, în cadrul unei consultații, medicul a întrebat-o:
– Te-ai răzgândit?
– Nu, a răspuns ea ferm.
– Asistenta îți va aduce formularul. Conform legii, ai la dispoziție șase luni să te răzgândești.
M-am gândit la ceva, dar mi-a fost teamă să întreb. După prânz, asistenta a adus documentele, iar Oana le-a completat. Gândurile nu-mi dădeau pace și am întrebat-o:
– Despre ce este vorba?
– Despre o renunțare.
– De ce!? Tu o să crești, părinții te vor ajuta, ești tânără și puternică. Cum poți să spui asta?
– O să mai fac copii! Nu e momentul acum, nu am nevoie!
Și, știți, răspunsul ei a fost rece. Nu am simțit durere, nici milă pentru copil, nu au fost lacrimi, nici măcar nu și-a întors privirea de la mine și am tot așteptat să plângă, căci atunci aș fi putut să o conving să se răzgândească! Dar ea nu plângea.
De atunci, nu am mai ieșit împreună, abia am mai vorbit.
Am început să visez cum aș putea să iau acel copil. După o noapte de insomnie, neștiind unde ajunge cererea ei, dimineață am mers la medicul meu. I-am povestit cum stă treaba și am mers amândouă la șeful secției. Am povestit și acolo. Mai apoi, am mers la directorul spitalului. Acolo am spus totul:
– Se poate face astfel încât să pară că l-am născut eu, iar ea să nu fie pomenită deloc? Nu știu cum, dar să fie al meu cu totul? Pentru a nu avea discuții cu soțul și familia, să spun simplu – am născut doi copii și atât! – mai ales că am avut o sarcină complicată cu polihidramnios, și ideea mi se părea grozavă.
Doctorii și-au deschis ochii de uimire. Directorul a dat ochii peste cap.
– Ce spui, draga mea! Asta ar încălca legea! Ar trebui să mă duc la judecată?
– Dar ce contează pentru dumneavoastră?! Găsiți o soluție, vă rog! Chiar dacă naștem la date diferite, nu poate fi trecut cumva cu al meu? Sau ați planificat să îl dați altcuiva? – cuvinte spuse în van, iar medicii ofensați m-au dat afară din birou.
Noaptea aceea, Oana a născut. M-am întristat, dar în suflet speram că Dumnezeu a rezervat o soartă bună acelui copil. Nu mi-am permis să mă gândesc mult la asta, pentru a nu mă face să plâng, așa că am mângâiat cu tandrețe burtica mare.
În seara următoare, am început să am contracții. Nașterea a fost dificilă. La ora 6:55 am devenit mamă pentru Ilinca.
Imediat după naștere, directorul spitalului a venit la mine, încă sleită de puteri:
– Te-ai răzgândit?
Nu am înțeles imediat despre ce vorbește. Când mi-am dat seama, am clătinat puternic din cap:
– Nu! Nu! Nu m-am răzgândit!
Așa am devenit mamă de gemeni – David și Ilinca. David era vioi și voinic, iar Ilinca era tare leneșă, dar totul decurgea bine.
L-am întrebat pe director cum aș putea ajuta spitalul. Mi-a scris o listă și a spus:
– Cu cât mai mult, cu atât mai bine, acestea lipsesc mereu.
Nu i-am spus soțului meu la telefon despre gemeni. L-am rugat să vină la noi. Când i-a văzut, a fost perplex… s-a așezat pe un scaun și a cerut apă, a băut și a întrebat:
– Dar ecografia… Hm, acum ecografia… cum le-ai numit?
– Cum ai vrea tu?
– Ne-am gândit la Ilinca, dar cu al doilea… – s-a ridicat brusc și a zâmbit, parcă amintindu-și ceva, – Hai să-l numim ca pe bunicul meu – David?
Bineînțeles, de ce nu. Plângeam, iar el credea că de fericire. Da, plângeam și de fericire, dar și de groaza că mint pe toată lumea, că voi continua să mint timp de două zile.
Nu știu cum au rezolvat totul pe acte, dar toate ni s-au dat corect chiar de la început – de la brățările de la mâini până la ieșirea din maternitate.
Pe 21 aprilie, copiii noștri au împlinit 15 ani. Am mers la pescuit să sărbătorim. Lui Dan i-am dăruit o undiță nouă, iar Ilincăi o bicicletă montană. Acolo m-am decis să-i spun soțului, dar știam că nu pot face asta trează, de frica reacției sale, așa că mi-am luat curaj cu puțin vin. La întoarcere, am luat două sticle mai tari din magazin. La surpriza soțului am spus “Doar e sărbătoare”. Copiii s-au culcat târziu, iar eu am pregătit o masă în bucătărie pentru continuarea sărbătorii. Când mai rămăsese puțin în a doua sticlă, i-am povestit totul. Gheorghe asculta, apoi a spus:
– Nu cred.
– Jur! – un jurământ stângaci și amețit, vai mie!
În seara următoare m-a întrebat din nou:
– Este adevărat?
– Da, – acum nu mai eram așa curajoasă, capul îmi era adânc plecat.
Am discutat mult, iar eu am plâns. Am simțit cum mi s-a ridicat o greutate de pe suflet, iar soțul m-a înțeles.
– Uite ce ai făcut! David, Ilinca, veniți aici! – copiii au venit, iar eu am încremenit. – Mama voastră este o femeie puternică și înțeleaptă! Aveți grijă cu ea, și le-a zâmbit calm.
