Luminița coborî din autocar, trăgând după ea două sacoșe mari, simțindu-le greutatea atât în mâini, cât și în suflet. Am ajuns acasă! strigă ea, deschizând larg ușa casei părintești din satul Florești. Luminița, draga mamii! se auzi dinspre bucătărie. Toți ieșiră în întâmpinarea ei, cu îmbrățișări calde. Simțeam că azi te întorci!
Seara, pe când întreaga familie se strânsese la masa mare, o bătaie se auzi la ușă. Probabil vecinii vor să ne ureze ceva de sărbători, zise mama, ridicând din umeri. Se duse să deschidă și nu se întoarse singură, ci însoțită de musafiri. Luminița privi oamenii care intraseră și rămase ca împietrită, incapabilă să creadă ce vede.
***
În urmă cu câteva săptămâni, lumina tremurândă a autobuzului o ducea departe de satul natal spre Chișinău. Privea pe geam, cu ochii plini de nostalgie. Pe genunchi ținea o geantă din pânză, cu model alb-albastru, îmbrățișând-o strâns. Nu luase decât strictul necesar, însă bunica nu se lăsase: pusese deasupra o sacoșă de plăcinte cu brânză proaspete, iar mirosul de aluat copt umplea tot autocarul.
Luminița nu mai rezistă, desfăcu fermoarul și scoase două plăcinte rumene. Vrei una? îl întrebă pe băiatul care îi cedase locul la fereastră, fără să i-o ceară. Gestul lui îi stârnise un val de simpatie. Cu drag! răspunse el, în timp ce îi străluceau ochii de poftă.
Eu sunt Luminița, se prezentă ea.
Eu sunt Pavel! Te duci să dai admiterea?
Da! La noi n-avem facultate, doar școală de profesii; și acolo tot tractoristă să fiu, dar nu-i de mine.
Și eu tot la admitere! Dar mie îmi place viața la țară!
Drumul până în oraș dura patru ore. Timp suficient ca băiatul și fata să-și spună destule, să râdă, să schimbe telefoanele și, când au ajuns, să meargă fiecare spre destinul lui.
***
Emoțiile examenelor au trecut repede; Luminița și Pavel au intrat la universitate, fericiți peste măsură. Îngrijorările de ieri erau de domeniul trecutului. În față le stăteau planurile mari și speranțele.
Luminița, ce faci? îi telefonă într-o zi Pavel. Hai să sărbătorim la o cofetărie?
Fata se bucura; îi plăcea de Pavel era simplu, sincer și mereu cu umorul la el, fără fițe cum au alții. Se întâlniră la cofetăria din centru, Hipopotamul. Ședeau lângă geam, privind cum vaporul de pe Bâc tăia apa cu turiști gălăgioși.
Oare de ce se numește cofetăria Hipopotamul? întrebă ea deodată.
Pavel râse: Probabil pentru că cine vine aici devine hipopotam de la atâtea prăjituri!
Chiar așa! chicoti Luminița, mușcând cu poftă din eclera ei.
Au venit mereu aici, spunându-și: Ne vedem la locul nostru. În seara aceea, s-au sărutat prima oară. Luminița nu uită niciodată acel sărut, cald și blând.
Timpul trecea. Iubirea lor creștea; Luminița simțea că Pavel îi este mai scump decât oricine altcineva, în afară de părinți, firește dar era altceva!
Auzi, Luminiță, vrei să te muți la mine? Vara ne căsătorim! îi propuse Pavel, când erau deja pe la anul trei.
Asta-i cerere, Pavel?
Cam așa!
Atunci, după regulile filmului, Nu te temi că o să mă vezi mereu în fața ochilor tăi?
Să te văd cât vrei! râse el în hohote, învârtind-o pe trotuar, sub ochii trecătorilor.
În chiria unde locuia cu încă două fete, Luminița ajunse plină de entuziasm.
Ce-ai pățit, de radiezi așa? o întrebă Viorica, colega de apartament.
Fetelor, cred că mă mut zilele astea la Pavel!
Ne inviți la nuntă? sări și Mariana, încântată.
Nunta va fi vara! Deocamdată stăm împreună.
Nu te grăbi, Luminiță! Vara-i după decembrie! Totul se poate schimba… Merită să riști acum? îi zise Viorica.
Luminița râse: Parcă ești babă! Toți fac așa!
Nu-s babă, nu cred în căsnicii de probă! Mama e juristă; știu cum se termină…
Bine, nu te supăra! Am glumit, îi răspunse Luminița, împăciuitoare.
***
Luminița credea că actul s-ar putea să nu conteze atât, că dragostea adevărată e rară, dar vorbele fetelor i s-au lipit de suflet, și a tot amânat mutarea la Pavel.
Pavel încetase să mai insiste.
Odată, pe la mijlocul lui decembrie, prietenele cutreierau Chișinăul, printre fulgi de nea și beculețe aprinse. Era frig, dar se simțeau bine. Ajunseră în fața Hipopotamului.
Hai să intrăm! Eu și Pavel adorăm locul! propuse Luminița.
Ia uite, cred că e și el acolo, zise Mariana, cu fața împietrită, arătând spre fereastră.
Luminița se întoarse: chiar la masa lor, Pavel râdea cu o fată tânără, cu vreo trei ani mai mică. Glume, priviri dulci, chicote.
Luminița nu mai spuse nimic.
Mă duc acasă, rosti ea, abia auzită.
Mergem cu tine! i-au răspuns Viorica și Mariana.
Ajunsă acasă, fetele încercară să o liniștească: Nu-ți face gânduri, poate e o rudă, poate e colegă. Dar Luminița, prea rănită, știa bine cum privea Pavel fată aceea, chiar la masa lor, în cofetăria lor.
E ca o trădare… simțea ea.
Nu mai răspunse la telefon; când Pavel veni la apartament, prietenele îi spuneau că nu e acasă.
După ce o așteptă la universitate, Pavel o luă de mână: Luminiță, ce se întâmplă? Ai pe altcineva?
Luminița se încruntă și-i răspunse tăios:
Tu ai tupeu să întrebi? Bine că știi cum să întorci vorba! Lasă-mă! Întârzii la examen!
Își smulse mâna și dispăru prin ușile universității. Pavel rămase confuz.
***
Luminița, după ce termină sesiunea mai devreme, merse acasă de sărbători, la Florești. Sub acoperișul părintesc credea că tot e mai ușor.
La coborârea din autocar, lângă stația satului, simți aerul rece de iarnă. Zăpada scârțâia sub pași. Pomi, case, garduri scăldate în soare o sărbătoare de gheață. Fumul ieșea în rotocoale drepte din hornuri.
Luminița zâmbi și își potrivi geanta cu daruri alese pentru mama, tata și bunica. Ajunsă la poartă, văzu bradul de lângă gard, crescut falnic, împodobit simplu, ca odinioară.
Cu sărbătorile! zise, intrând pragul casei.
Luminița, draga mamii! toți îi ieșiră în întâmpinare. Aveam presimțirea că vii chiar azi!
Ziua fu plină de bucuria revederii. Păcat că iarna aduce noapte devreme, dar tata nu se lăsă: Aprindem luminițele la brad, să fie veselie!
Seara, stând la masa mare, cineva bătu la ușă.
Mama ridică din umeri: O fi vecinii vin să ureze!. Merse să deschidă, dar se întoarse cu Moș Crăciun și ajutoarea lui.
Pavel? rămase mută Luminița, recunoscând sub costumul roșu pe Pavel și, alături de el, chiar fata văzută la cofetărie. Cum m-ai găsit? Și ce-i cu toate astea?
Pavel râse, cu un hohot sănătos. Fata se apropie, zâmbind:
Prietenele tale mi-au spus unde ești. Vreau să îți prezint pe sora mea mai mică, Ioana!
Sora? întrebă Luminița, nevenindu-i să creadă.
Chiar așa, răspunse Ioana. Dacă te uiți cu atenție, semănăm!
Luminița simți cum i se ridică o piatră de pe suflet. De ce-am stat să mă frământ? Trebuia să întreb direct! se mustra în gând.
Pavel continuă: Și, de față cu toți ai tăi și cu Ioana, te rog, Luminița, vrei să fii soția mea? Scoase din buzunar o cutie cu inel, întinzând-o spre ea.
Sigur că da! îi sări Luminița în brațe. Cel mai frumos An Nou din viața mea!
Vor fi multe Anuri Noi la fel de frumoase, doar să discutăm orice, fără să ascundem! spuse Pavel cu un zâmbet larg.
Promit! răspunse Luminița, cu sufletul plin de lumină.
