De când nu-ți mai vorbește fiul? am întrebat-o șoptit pe tanti Anica din scara noastră… Și parcă visul acesta a început să se destrame între spațiile râncede ale blocului.
De peste șase ani nu mi-am mai văzut băiatul, zise ea, sprijinită de caloriferul prăfuit. Când s-a dus cu a lui Maria, la început mă mai suna, așa, din când în când, dar apoi, ca prin abur, s-a rupt firul. Îmi amintesc, de ziua lui, am copt o plăcintă cu mere, am încălțat papucii cu toc și m-am dus la ei… aici parcă s-a înfundat totul într-o ceață și ochii îi deveneau lac.
Și apoi?
Maria, nora, mi-a deschis ușa pe jumătate, mi-a spus pe un ton ciudat că nu am ce căuta la ei acasă. Andrei, băiatul meu, nici măcar n-a deschis gura s-a uitat la mine ca peste o baltă, parcă eram străină. M-am întors cu plăcinta în brațe. Asta a fost ultima dată când am dat cu ochii de el în lumea asta visată.
Nu v-a mai sunat? Nici o vorbă, nici o scrisoare?
O dată doar, când am hotărât să vând garsoniera mare și să mă mut la un apartament micuț, pe strada Ciuflea. Am luat niște lei, cât să-i dau și lui o parte. A venit, a însemnat hârtiile cu pixul, s-a uitat pe fereastră și a dat mâna cu banii. După, abia dacă s-a mai pomenit de mama lui.
Și acum? Nu simțiți că sunteți singură, tanti Anica? E greu să te obișnuiești cu așa ceva…
M-am ciopârțit cu timpul, dragă. Tinerică eram când m-a lăsat bărbatul pentru alta, în sat la Fălești. Am crescut singură copilul, pe Andrei, cu drag și cu dor. Mă uitam cum doarme copilul la geam, visam să îmbătrânesc cu el aproape. Dar când a vrut să-și ia apartamentul pe cont propriu, la început m-am bucurat, crezând că și-a găsit rostul. Dar Maria, fata cu care s-a legat, a fost cea care a sădit separarea. Nu voia nimeni să-i încurce la bucuriile lor. Pe urmă, a venit pe lume un nepoțel, dar nici la botez n-am avut loc la masă…
Mi le povestești așa ușor, mă mir, dar nu ți-e greu că băiatul te-a părăsit la bătrânețe?
Ce să fac, așa mi-e dat. În blocul nou e cald, de-ale gurii am, pensia din lei moldovenești îmi ajunge. Dimineața pornesc samovarul, pun niște ceai verde și privesc de la etaj oamenii care își trag viețile spre piață. Pe vremuri doar visam la somn bun, lucram noaptea la tipografie, la două schimburi pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Credeam că o să-mi fie casa mereu plină, dar poate destinul meu e să rămân doar cu dorul.
De ce nu-ți iei un animal de companie, tanti? O mâță, un câine? Să nu mai fii singură…
Draga mea, și mâțele fug uneori de casă, iar un câine… cine știe dacă mă mai scol a doua zi s-o scot la plimbat? Mă tem să primesc în suflet pe cineva pe care n-am cum să-l apăr. Am irosit deja destul din dragoste pe oameni ce nu s-au mai întors…
Și încet-încet, vocea ei s-a pierdut sub lumina stranie a becului pâlpâind, lacrimile curgându-i ca niște picuri de ploaie peste fața zbârcită de vise nespuse.
