Povestea se bazează pe evenimente reale, deși pare pur și simplu uluitoare!
— Am fost elevă la Școala 35, tu?
— Și eu, — Ion ridică sprâncenele, privind către fată. O coincidență destul de ciudată, dar asemenea lucruri se întâmplă în viață.
Uimitor este că și numele lor erau la fel. Ion și Ioana, ca și cum nu ar mai fi existat alte nume pe lume. Dar asta nu i-a împiedicat să fie împreună ca un cuplu îndrăgostit!
Ioana și Ion s-au cunoscut de curând într-un magazin. Istoria e puțin amuzantă, însă soarta nu a găsit un loc mai bun pentru întâlnirea lor. Ion nu știa ce măsline să aleagă, iar Ioana, trecând pe lângă el, i-a recomandat marca potrivită. Așa au început să vorbească și să facă schimb de contacte. Cine știe cum se va termina fiecare întâlnire? De aceea, când Ion a invitat-o pe Ioana la o întâlnire, ea a acceptat.
Ion fusese căsătorit și experimentase rutina și infidelitatea, dar Ioana nu trecuse prin asta încă, fără a se grăbi, având credința că fericirea o va găsi. Și iată-i ajunși la a cincea întâlnire.
Ion avea 35 de ani și obținuse deja un mic abdomen și o calviție. Mulțumită genelor paternale, unde bărbații își pierdeau părul începând cu vârsta de 30 de ani. Brunet în restul părului său, cu o înălțime de aproximativ 180 cm și, așa cum spunea fosta lui soție: destul de atrăgător, dar asta nu o împiedicase să aibă o aventură. Dacă adăugăm cititul, simțul umorului și manierele bune, obținem un bărbat destul de bun.
Ioana era mai tânără cu un deceniu. O fată frumoasă, cu păr castaniu des, ajungând până la umeri, o siluetă zveltă și ochi căprui expresivi. Zâmbetul, așa cum obișnuia ea să spună, era cartea ei de vizită, lucru remarcat imediat de Ion. Ea chiar putea să cucerească pe oricine. Lui Ion îi plăcea naivitatea ei, însă Ioana nu era deloc lipsită de inteligență. A doua carte de vizită era limbajul perfect, iar Ion se pierdea în vocea ei, dorindu-și mai mult.
— Îți amintești de doamna profesor Iulia Popescu? — încercă Ion să aducă aminte.
— Da, da, — zâmbi Ioana, — cu peruca aceea a ei, — arăta cu mâna forma de pe cap și au început să râdă.
— Ion Toma?
— Cine e? — nu înțelese Ioana.
— Hamsterul.
— Profesorul de muncă manuală, — înclină capul fata. — Da, am avut la băieți.
Plimbându-se prin parc, de mână ținându-se, discutau despre planurile lor de viitor. Ion era fascinat de cum Ioana vorbea despre viață, vise și scopuri, dar și despre dragostea ei pentru literatură. Se dovedea că Ioana nu doar citea, ci și scris câteva cărți proprii, câștigând o mulțime de cititori online.
Era o fată uimitoare: luminoasă, delicată, hotărâtă. Ion a înțeles că frica de a doua căsnicie se estompează, convingerea că nu toate femeile sunt la fel revenind cu putere.
Stând într-o zi la Ioana acasă, au hotărât să privească vechile albume cu fotografii.
— Erai adorabilă, — o complimenta Ion.
— Dar acum? — îl provoca Ioana la vorbe.
— Acum ești doar fermecătoare!
Ioana își lăsă privirea în jos, vorbele lui o făceau să fie emoționată. Îi plăcea de Ion. Nu simțea deloc diferența de vârstă, deoarece lângă Ion, totul era cald și familiar. Nu simțea nevoia să se prefacă, putea fi ea însăși.
— Nu se poate! — Ion era atât de șocat, încât nu-și credea ochilor. În fața lui era o fotografie de la 1 Septembrie, când tocmai trecuse în clasa a 11-a. O fotografie similară, făcută dintr-un unghi diferit, dar fără îndoială, în poză era el cu o fată necunoscută. Imaginea puțin ieșită din culori îi stârnea amintiri din trecutul îndepărtat, când împlinise 17 ani. Diriginta anunțase că Ion avea onoarea de a conduce o elevă de clasa întâi. Dintre absolvenții a cinci clase, fusese ales doar el: un student excelent, cu mare potențial. Mai era și George Vasilache, eternul lui rival, dar fusese ales totuși Ion. Privind spre trecut, își reamintea cu detalii acea zi.
Era o zi frumoasă, caldă. Cămașa albă bine călcată, pantalonii negri cu dungi, pantofi negri strălucitori. A fost adusă o fetiță, pe care desigur nu o recunoștea deloc. Era micuță, subțire și oarecum speriată, privindu-l cu ochi mari de jos în sus, în timp ce el căuta în mulțime privirea Ioanei Stan. O colegă care-i plăcea de Ion, așa că pe 1 Septembrie, a decis să aibă curaj. Ea a râs și l-a respins, dar a meritat încercarea, astfel încât el își amintea acea zi foarte bine.
Iată fotografia în fața lui, cu fata purtând un top alb și colanți, o fustă neagră și pantofi lăcuiți, iar capul ei era împodobit cu două funde imense.
— Cine e asta? — Ion nu-și putea lua ochii de la fotografie, neînțelegând cum ajunsese acea amintire acolo.
— Eu, — răspunde Ioana, neînțelegând ce anume îl surprindea pe Ion.
El examinează chipul copilului, apoi își mută privirea spre femeia matură de acum.
— Iar acesta sunt eu, — degetul său se oprește pe adolescentul din fotografie, un zâmbet ciudat i se întinde pe față.
— Cum așa? — nu înțelege Ioana, aducând albumul mai aproape.
Ea studiază atent tânărul, regăsind trăsăturile lui Ion.
— Nu se poate! — exclamă și ea, surprinsă, privind bărbatul. — Asta înseamnă că…
— Este soarta, — spune Ion, încă necrezând ce se întâmplă.
A fost dat să fie atât de specială acea zi de 1 Septembrie, un punct de cotitură în viața lui. Chiar dacă Ioana Stan l-a refuzat, iar destinul îl încercase ani de-a rândul, în acea zi Ion de fapt o ducea pe viitoarea lui soție pe umeri. Ioana cu un clopoțel strălucitor ce răsuna peste tot în jur.
S-au căsătorit. A fost o nuntă destul de simplă, dar atât de fericită. Cum era de așteptat, mireasa a plâns, iar soțul o ținea la piept, simțind că alături de el era cea sortită de soartă. A doua oară în viața lui Ion purta o mireasă în brațe, dar acum, de data aceasta, se cunoșteau așa cum nu o făcuseră niciodată.
Acum, Ioana și Ion au doi băieți aproape egali ca vârstă, de 14 și 13 ani. Ioana a rămas fidelă literaturii, continuând să creeze lumii romantice pentru cititori, căci povestea lor de dragoste nu poate fi inventată.
