Copilul Lidei și al soțului ei era primul și mult dorit. Bărbatul a vegheat pe micuț nouăsprezece luni, la dus la doctor și la însoțit la facultate.
Mai ales ia interzis să iasă din casă în gheață de pe trotuar. Și, cu puțin timp înainte de naștere, lau trimis pe Ion întro delegație. Să refuze, bineînţeles, ar fi putut; dar el tot planifica să demisioneze imediat ce bebelușul ar fi apărut pe lume. Nu era vorba de turnul de pază, ci de faptul că Lidia ar fi rămas singură cu copilul acasă.
Contractul a început imediat ce Gheorghe a reușit să plece. Nu doar că durerea era cumplită, dar soțul nu era lângă ea. În fond, nu e așa că a visat să fie prima mamă din familie, nu?
Copilul a venit în viață sănătos, dar Lidia nu a vrut să-i spună domnului ce se întâmplase. Să plece și să afle de la străini.
Lidia a aruncat o privire în cameră. În faţa ei se întindea o femeie de aproximativ patruzeci de ani. Lângă pat stătea o tânără ce vorbea la telefon, iar lângă uşă o altă femeie îşi ştergea lacrimile, sprijininduse de perete.
După o muncă absurd de grea, care ia ieșit în salonul de nașteri, Lidia sa prăbușit pe o pernă albastră cu un şablon triunghiular și a căzut întrun somn adânc. Parcă nu mai exista nimic în jur.
O să hrănim copilul? a auzit Lidia peste somn, zâmbind.
Asistenta stătea lângă femeia care plângea, sprijininduse de perete.
Ce taci? Ia-l în braţe. Uiteţi ce fetiţă frumoasă ai. Femeia a rămas nemișcată, dar nu sa întors.
Poţi să-ţi întinzi picioarele, dar dacă vrei să îţi asumi responsabilitatea, mai bine renunţi la copil. Asistenta, puţin mai încremenită, a ieșit.
Prima a început să vorbească femeia de patruzeci de ani. Nicoleta nu şi-a putut reţine emoţiile:
Crezi că eu am vrut acest copil? Am deja treizecişitrei de ani, fiul e căsătorit. În curând îmi apar nebuni şi, deodată, iatăaici Ce să fac? Acum e prea târziu. Copilul nu are vină. Dacă nu laş fi dorit, nu laş fi lăsat să vină. Ce să facă de acum, să rătăcească prin căminele de copii? Teai gândit cum să trăiască, când de la prima clipă a lumii e trădată?
Ancuța a început să plângă și mai tare. Nu a mai putut să-şi ascundă lacrimile, a scos un urlet ca şi cum ar fi rupt totă pielea.
De ce plângi? Ce te ajută asta? nu dădea pace Nicoleta. Ia copilul, hrăneştel şi nu fi prostească.
Poate a fost agresat? a presupus Alina, punând telefonul deoparte. Sau poate copilul e de la o rudă, de la vitreg?
Lidia asculta povestea Ancuței și se simțea vinovată, ca și cum ar fi fost vina ei că tot așa sa întâmplat. Iată, era fericită: soțul o ținea de mână, părinţii o iubeau. Și tot găsea motiv de supărare.
Apoi, în cameră, stătea o persoană pe care nimeni nu o voia. Și încă un copil, abia născut, fără nicio vină, dar deja nefolosit de nimeni.
Fata va crește cu resentimente pe viață, pentru că mama ei bea și pentru că bărbatul ei, în care a crezut, a fugarat de îndată ce a aflat de copil.
Nici baloane nu vor fi pentru sărbătoarea lui, nici flori pentru mama. Mămica va fi singură, iar copilul de tot.
A ieşit rușine şi milă pentru acele străine, necunoscute până de curând, și a întrebat:
Dacă va trebui să plec, vei lua copilul cu tine?
Ancuța a privit-o ca pe o nebună:
Desigur, dar nu se va întâmpla niciodată a luat cu rău cuvintele, sa întors la perete și nu a mai rostit altceva.
După câteva ore, Lidia a rostit cu solemnitate:
Tu şi copilul veţi locui în cămin. Mama mea e director al căminului. Vei spăla podelele, iar ei îţi vor aloca o cameră.
Ooo, am un formular nou pentru extravilan, a rupt Alina de la telefon. Acum sun la soţ. Sună că avem două, de ce să ne desfacem de al treilea?
Eu aduc lucrurile, a spus Natasha, de la fiica mea au rămas haine, nu-s noi, dar sunt foarte bune. Le-am spălat și călcat. Nu ne trebuie, am băiat. În plus, nepoţii vor primi haine noi.
A doua zi, alte femei din camerele învecinate au început să vină, să ofere lucruri. Unii au adus cărucioare, alţii paturi, alţii pături.
Ooo, nu am nimic, a spus tânăra din altă cameră, pot să cumpăr un amestec de lapte, să nu rămân fără.
Ancuța a început să plângă din nou, dar de bucurie, căci totul căzuse în favoarea ei.
Voi da, voi face rost, mormăiţa, în timp ce mămicile iau atins umărul și iau spus:
Dă cuiva ce are nevoie.
Târziu în noapte, adormind, Lidia se gândea cât de frumos a ieșit totul. Totul va fi bine pentru Ancuță. Încă o să întâlnească o persoană demnă.
Și fiica ei va avea tot ceea are nevoie. Va locui încă cu mama ei. Ce altceva e nevoie?
Apreciaţi şi comentaţi dacă vaţi întâlnit în viaţa voastră poveşti de genul acesta!
Prieteni, dacă doriţi să citiţi și alte poveşti, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de likeuri. Ne încurajează să scriem în continuare!
