Adevărul poate fi uneori mai dureros decât minciuna.
Bine, Maricică, ascultă-mă cu atenție. Poţi să te gândeşti la mine ce vrei, dar nu vei putea dovedi nimic. Nu ai martori, iar Costel mă crede. Dacă vrei să rămâi în familia noastră, va trebui să te mulţumeşti: să ştergi, să găteşti şi să ţii ţii limba în dinţi. Înţelegi?
***
Maricică sa căsătorit cu Costel în urmă cu câţiva ani. La scurt timp au avut un băiat Dorin, care acum are şase ani. Amândoi părinţii lucrau, încercând să asigure familia cu tot ceși trebuie şi să nu se afunde în sărăcie.
Trăiau modest, dar în armonie: Maricică ducea casa, se ocupa de copil şi lucra ca contabilă la o firmă mică, în timp ce Costel era inginer. Părea că totul merge aşa cum trebuie.
Întro zi, însă, mama lui Costel Ana a fost diagnosticată cu boală coronariană, ce necesita tratament continuu, îngrijire şi multă atenţie. Femeia a renunţat la muncă şi, de atunci, a depins complet de ajutorul fiului.
Maricică încerca să o susţină pe Ana cum putea: după serviciu trecea la ea cu saci de cumpărături, fierbea supe şi ciorbe. Uneori o lua pe Dorin cu sine, căci nu găsea pe nimeni să-l păzească seara. În alte zile, Ana era vizitată de Costel însuş.
La început totul părea firească. Însă, pe măsură ce timpul trecea, tensiunea a început să crească. Banii plecau mai repede decât înainte: medicamente, proceduri, alimente speciale. Costel, fără să spună cuvinte, îi dădea o parte din salariu mamei, iar Maricica accepta. Dar curând a observat că, pentru nevoile lor proprii, banii nu mai ajungeau. Iar Costel părea să nu simtă problema.
Fie că Dorin avea nevoie de pantofi noi, fie că abonamentul la un club sportiv a crescut, fie că mașina de spălat sa stricat, totul se răsturna. Maricica făcea ani de zile că nu îşi schimbase haina de iarnă ultima ei haină veche o purta de peste cinci ani. În loc să cumpere ceva, auzea din ce în ce mai des de la soţul ei:
Răbdă. Acum e prioritatea mama.
Şi tăcea, ştiind că sănătatea e mai presus de toate. Dar înăuntru crescuse o povară tot mai grea. Nu ştia cât va mai dura şi ce îi aşteaptă în viitor.
Întro zi, când Maricica avea o programare scurtă la serviciu înainte de sărbătoare, a auzit de la Ana ceva ce ia cutremurat sufletul.
În acea zi, Maricica a primit o bonificaţie. Nu foarte mare, dar totuşi plăcută, o sumă la care nu se aştepta. Îşi imagina deja cum, seara, ea şi Costel îl vor aşeza pe Dorin să doarmă, vor deschide o sticlă de vin, vor tăia brânză, salam şi fructe şi vor sta în doi, cum o făceau odinioară, departe de oboseala şi de grijile nesfârşite.
Cu aceste gânduri, a intrat în magazin, a cumpărat legume proaspete, verdeţuri şi lapte. S-a gândit: Voi duce totul la Ana, apoi mă întorc acasă să pregătesc seara noastră.
Avea cheia apartamentului soacrei pentru orice eventualitate. Așa că Maricica a deschis uşor ușa şi a păşit înăuntru. Din bucătărie se auzea o voce. La început a crezut că e televizorul, dar, apropiinduse, a rămas nemişcată, ca întărcată.
Ana stătea lângă o fereastră deschisă pe jumătate, cu o ţigare în mână, lăsând fumul să iasă afară. În cealaltă mână ţinea telefonul.
Desigur, voi continua să dau aparenţe, spunea ea cu voce răguşită la fir. Şi ce să fac? Fiul ajută, nepoata sar pe vârf de degete în faţa mea. Nu mă voi abţine de la aşa ceva, nici pentru un cuvânt de milă. Îţi mulţumesc, Veronika, că miai făcut adeverinţa.
În jurul Maricicăi tot sa învârtit. Cuvintele loveau ca nişte pumni. A sărit înapoi, lovinduse de tocul uşii, iar sacul cu cumpărături ia scăpat din mâini. Roşii şi mere sau împrăştiat pe podea, ca nişte stele căzătoare întrun vis ciudat şi neliniştitor.
