Plăcere scumpă
Doinița, iarăși? Până când? Parcă numai pentru motanul tău muncesc!
Motanul, pe care Doinița încerca chinuitor să-l bage în cușcă, se zbătu printre degete, ateriză greu pe covor și se vârî într-un ungher al holului, miorlăind grav, ca și cum soarta i-o fi fost pecetluită. După cum arăta, motanul căruia Doinița îi dăduse, pe vremuri, numele de Eminescu un visător romantic , părea gata-gata să-și vândă scump puțina lui viață, lipsită de vreo greutate în ochii lui Nicu.
Din pe vremuri, pentru că Emi, așa cum îi zicea Doinița cu drag, locuia deja de vreo zece ani cu ea. Câți ani avea, nimeni nu știa precis. Îl strânsese de pe străzile Cișinăului și nu era puișor atunci. Era deja în puterea vârstei, dar tânăr, după cum îi spusese mamei la clinica veterinară.
Acolo, Paraschiva, mama Doiniței, trântise ușa de la intrare, ținând strâns în brațe, într-o păturică ponosită de copii, motanul.
Vă rog, salvați-l!
De unde ați găsit arătarea asta? asistenta făcu o grimasă. Seamănă a motan vagabond!
Și ce dacă? E motanul nostru! Ajutați-l! Nu vedeți cât suferă?! Ce mai așteptați? Banii din portofelul meu or fi altfel decât ai celor cu pisici de rasă?
Atâta hotărâre avea Paraschiva în voce, încât asistenta nu cuteză s-o contrazică. Și bine făcu.
Paraschiva Maria Cioroiu fusese femeie încăpățânată ca nimeni alta. Viața nu-i lăsase loc de mofturi: crescuse copil singură, îngrijise doi bătrâni și toate pe leafa de educatoare la grădiniță. Îți crește colți în astfel de vremi!
Nu țipa, nu jignea, însă mereu găsea cuvântul potrivit; cu un singur argument făcea ca cearta să se scurgă în confesiuni: oamenii ajungeau să-i povestească suferințele lor, deși veniseră acolo să-i explice ce prostii face ea. O asculta, nu vroia doar să fie ascultată; poate pentru asta dădea randament metoda. Cine știe?
Dar, curios, harul Paraschivei mergea numai cu străini. Pe ai săi nu reușea să-i îmblânzească.
Bărbatul o părăsise la o săptămână de la nuntă. Mama ei făcu haz amar: Măcar a ținut ceva, glumea adesea.
Durere? Sigur că da. Dar după câteva luni, când află că are copil, se liniști. Totuși, e femeie bărbații n-au cum să nască!
Așteptarea fiicei îi lumină viața cenușie. Puține sărbători avusese copilul era un loc de lumină.
Mama însă n-a susținut-o:
De ce să-ți iei așa povară, Para? Ești încă tânără și destul de frumoasă, vei găsi ceva-n viață. Dacă te apuci de crescut copil, ai să termini și tu, și el în sărăcie! Copiii costă, Para! Acum nu vezi, dar ai să pricepi!
Mamă, n-am trăit până acum tot așa?
Da, și ce-a fost bun la asta?
O ciudată greutate o zdrobea pe Paraschiva când încerca să-și imagineze viața fără copil. Cum să ucizi ce deja pulsează în tine? Nu-i doar un bob, ci și gândul că i s-ar lua, cu nedreptate, singura bucurie adevărată din viață. Nu și-a dat voie să se răzgândească. Trebuia să-și apere nu doar copilul, ci și sinele.
Hotărârea i-a încurajat-o bunica. Fără veste a venit de la sat cu basmaua-i de zile mari, a lăsat pe masă un pachet strâns cu grija bătrânească:
Na, Doinițo, fă-ți curaj! Am să te ajut!
Bunică, dar bunicul? E singur la țară!
Lasă că-i zdravăn! Vine și el dacă nu s-o descurca. Uite și pachetul: tata a vândut casa părintească, pe-acolo cică trece drumul cel nou, costă scump lotul. Toți banii noștri-s aici. Să fie de avans la un apartament mic. Apoi singură te-nvârți!
Mătușă, nu pot să
Poți, Para, poți! Nu pentru tine, pentru copil. Cine să-l ajute dacă nu mama?
Banii aceia au pus foc pe lacul de ură mocnită între Paraschiva și mama sa.
Uite, tu când ți-am cerut ceva, mi-ai zis că n-ai niciun leu, mama! Acum a venit bătrâna cu ditamai cadou pe tipsie? Bine ce să mai zic?
Bunica a trimis-o afară din cameră, să stea singură cu fiica sa. Dar tot n-a convins-o. Mama refuza să priceapă cum de Paraschiva primește toate binecuvântările, și sprijin, și casă ca la câștig la loto. Ce să-i faci? Norocul unora nu e de înțeles.
Paraschiva n-a înțeles nici ea; nu făcuse prostii, nu era destrăbălată. Dacă au ieșit lucrurile prost cu soțul, nu fusese doar vina ei. Bine zicea bunica: Când calul nu duce, nu-i vina doar a celui din ham.
Apartamentul s-a găsit. Bătrâna, trecută prin atâtea, negocia, se tocmea la preț și absorbea granturile de la agenți imobiliari cu aceeași artă cu care lunga vânduse zarzavaturi pe la piață. Au pus la punct un cămin cu patru camere într-un bloc vechi, cerând reparații, dar pe care o echipă de băieți din Căușeni l-au refăcut, sub ochiul aspru al meșterului-șef și al bunicii. Când a intrat Paraschiva în odaia cu pătuț, a izbucnit în plâns.
Dar ce plângi, dragă? Trebuie să te bucuri! șterse bunica nasul nepoatei și o duse să boteze bucătăria nouă.
Doinița s-a născut mai devreme. Paraschiva era îngrijorată, dar totul a trecut cu bine. Copila era sănătoasă, puternică și, pe neașteptate, gingașă. Paraschiva, crescută spartan, știa că n-are să pună niciodată sare pe rănile fiicei, cum pățise ea.
Bunica ți-e mai apropiată ca mine! Desigur, ea s-a ocupat de casă, stă mereu cu copilul! Și eu ce fac? Nici nu mă lasați pe la voi să stau cu nepoțica!
Mamă, vino oricând, dar nu certa! Doar o sperii pe Doinița.
Pe cine sperii, mă? Pe copila asta mică pe care nici lumea n-o pricepe?! Ce-am făcut eu așa groaznic, doar că vorbesc tare?
Mamă, tu nu vorbești tu tipi, îi răspunse aproape plângând Paraschiva.
Acea frază rămasă atârnată ani de zile: Vezi tu, să nu pățești la fel cu fiica ta!
Nu va fi așa! răspunse ea liniștită.
Să spui e una, să faci e altceva. Paraschiva nu era sigură că face mereu bine; Doinița nu era capricioasă, dar era tare de mică, cu idei clare despre ce vrea.
Mămică, pot o bombonică?
Doar după prânz, Doinița!
Nici măcar un pic?
Nu.
Bine, dar după masă două pot? Promit că mănânc tot!
Râdea Paraschiva, dar își ținea cuvântul dacă Doinița își termina tot, primea două.
Din aceste detalii mărunte, Doinița și-a format felul de-a fi. A învățat repede: scandalul nu aduce nimic bun. Chiar și bunica, dacă începea să bodogăne, Doinița îi făcea ochi dulci:
Bunicuță, nu te necăji! Ești atât de frumoasă, nu-ți trebuie riduri!
Ce-mi trebuie? bunica se lăsa, în scaun, mângâiată pe la frunte de Doinița: Uite așa, să fii din nou frumoasă!
Râdea Paraschiva văzând cum se topește mama sub degetele copilei.
În timp, familia s-a pus pe roate. Mama lucra, bunica și bunicul aveau grijă de copil.
A fost greu când bunica s-a îmbolnăvit. Medicii nu mai dădeau nicio speranță, dar Paraschiva n-avea nevoie de predicții.
Buni, hai să mergem la București?
Pentru ce, draga mea? Destul mi-a fost viața. Mi-e greu să vă las pe voi, și bietul bunic s-a mâhnit tare nu-l părăsi!
În acele zile a adus Doinița acasă motanul.
În ziua când Emi a ajuns la ei, Paraschiva și-a pierdut copila. Doinița dispăruse de pe drumul de la școală către casă doar câteva sute de metri! S-au adunat toți să o caute: vecini, colegi, mama, bunicul și chiar bunica.
Dar Doinița s-a întors singură, cu fața șiroind de lacrimi și un motan abia respirând sub haină.
Ție nu ți-e rău? întrebase Paraschiva.
Nu! Mămică, lui îi e rău! Mie nu!
Așa a ajuns Emi în casa lor salvat din mâinile câinilor. Medicii l-au oblojit, i-au dat drumul înapoi cu lista de cumpărături și un cost pe măsură.
Pentru suma asta luai doi de rasă…, bombăni Paraschiva, dar plăti.
Acasă, cu bugetul scăzut la minimum, Paraschiva își făcu planurile: treburi la motan, bătrână, cadou de ziua Doiniței…
Mămică, nu-mi trebuie nimic! Pot să-l păstrez? El să fie cadoul meu…
Așa a rămas Emi cu Doinița.
Motanul vagabond s-a adaptat uluitor de repede la viața în apartament. N-a dat bătăi de cap, a iubit mereu bătrânii, bunicii, și n-a lipsit niciodată de lângă Doinița.
Ba, viața li s-a schimbat tuturor: Paraschiva, după ce-a plătit tratamentul la Emi, s-a săturat de supraviețuit pe leafa de educatoare și cu două pensii. A prins curaj, s-a angajat bonă la o familie bună, și n-a mai avut probleme cu munca niciodată. Salariul îi tot urca toți voiau ca Paraschiva să stea cu copiii lor.
Seara, acasă, zgâria motanul pe după ureche: Mulțumesc, Emi! Datorită ție…
Emi torsnea, o atingea ușor cu laba și se uita la Doinița. Pe cât își iubea stăpâna, cu tot sufletul îl oferea celei mici. La teme era pe masă cu ea, iar după pierderea bunicii și a bunicului, a dormit nopți la rând lângă patului Doiniței.
A fost aproape când Paraschiva a întâlnit, pe neașteptate, un om bun, și după multe gânduri s-au căsătorit. Soțul i-a redat Paraschivei încrederea și liniștea de care nu avusese niciodată parte, și, pe nesimțite, chiar și soacra s-a apropiat, mai ales după ce ginerele i-a dat spre folosință mașina cu șofer.
Acum mama Paraschivei ieșea demnă din bloc cu răsadurile și declara: Zău, mă duc la vilă, a venit ginerele după mine!
Doinița, deja studentă, s-a mutat pe cont propriu, rămânând în apartamentul copilăriei.
Acolo și-a adus alesul.
Wow, Doina, aici-i palat!
Să nu-ți închipui…
Din dormitor a ieșit motanul, s-a repezit la Cezar, care s-a speriat și-a început să gesticuleze: Ia-l de aici!
Doinița, calmă, l-a chemat pe Emi la ordine, dar motanul nu l-a suferit pe băiat și reciproca era valabilă.
Un an mai târziu, s-au căsătorit, dar liniștea s-a stins. Cezar reproșa, ca un ecou din trecutul Paraschivei.
Ce gospodină ești tu, Doina? Asta nu-i ciorbă! Nici borș nu-i, e apă roșie! Nevasta nu-i de tine!
Doinița, care învățase de mică să gătească de la bunica, tăcea, dar era prea mult. Cezar nu mai găsea alt motiv de ceartă decât Emi.
Ce are iar motanul? Ai văzut cât ai dat la veterinar? Eu nu dau atâta pe analizele mele! Doina, motanul trebuie să plece!
Emi nu e un ghemotoc, e din familie!
Poate a ta, a mea nu! Să nu-l mai văd!
În acea dimineață, Doinița aflase că va fi mamă. Când Emi iar n-a putut să folosească litiera bătrânețea venea cu încercări , Doina l-a pregătit pentru drum la cabinet.
Cezar, întors de la alergat, i-a spus, aruncând pantofii:
Ajunge! Trebuie să scăpăm de motan! Nu mai dau bani pe el! Afară cu el!
Dar și cu mine… Doinița, de obicei liniștită, s-a aprins.
Cum vrei! M-am săturat!
Ceva s-a rupt pentru totdeauna. Doinița a priceput că nu mai vrea să lupte pentru o familie pe jumătate.
N-a spus nimic. A luat cheile casei din buzunarul soțului, i le-a ținut în palmă, a deschis ușa și a spus:
Sunt însărcinată. N-am voie să mă agit. Motanul simte, tu nu. Te rog, pleacă. Când te liniștești, mai vorbim. Azi nu mai poți locui aici. Mă grăbesc, motanul trebuie la doctor. E bolnav, rău. Deci așa trebuie, Cezar.
Cezar n-a avut ce zice. Și-a luat hainele și a plecat trântind ușa.
Doinița știa că vestea copilului nu i-a făcut niciun efect. Cezar nu auzise nici măcar cuvintele.
A pus cușca pe podea. Emi a urcat singur în ea, fără împotrivire.
Gata? Hai! E timpul să schimbăm ceva. Și începem cu sănătatea ta.
Motanul s-a însănătoșit. Vârsta nu iartă, și Doinița va mai trece prin drumuri la cabinet. Dar Emi lăsa mâna mică a fetei să-l mângâie pe coadă, lucru ce nu-l făcea niciodată cu altcineva. Iar fetița Doiniței va avea cel mai bun dădacă din lume: Emi, ce adormea copilul cu blănița lui caldă.
Și Doinița, privind chipul fetiței sale copiat fidel după mama ei, se va opri la un alt nume, la sfatul mamei.
Consiliază-te cu Cezar, e copilul vostru. Nu veți mai fi mereu împreună, dar acest copil vă va uni pe vecie. Ai făcut destul pentru ca totul să pară normal. E timpul pentru mai mult. Nu va fi ușor, dar pentru fetiță merită.
Și Doinița va asculta. Cezar va fi uimit.
Ciudat, nu te credeam așa înțeleaptă.
Probabil am crescut. Ce zici?
Îți spun… mulțumesc! Că n-ai pus orgoliul tău deasupra copilului. Ajut și eu, Doina.
Cezar se va ține de cuvânt.
Și micuța Luminița va trăi la două case, cu două pătuțuri, doi iepurași unul la tata, altul la mama , două bunici, Paraschiva și Viorica, și o singură iubire, îmbrățișată de toți. Și va crede că, dacă toți o iubesc și vor să-i fie bine, atunci și între ei dragostea nu s-a stins.
Iar Emi, bătrân, va ști toată taina acestei fetițe, dar nu va spune nimic. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu e nevoie.
Fiindcă în lumea motanilor e clar: dacă o pisică-mamă e blândă, și puii vor fi la fel.
Iar Luminița avea totul în ordine la acest capitol. Și într-o zi, va dărui la rândul ei viață, aplecându-se deasupra pătuțului și șoptind, ca atunci, mama, apoi bunica:
Salut, puiule! Atât te-am așteptat…
