Scumpă distracție
– Oana, iarăși? Cât mai pot duce? Muncesc doar să-ți întrețin motanul!
Motanul, pe care Oana încerca să-l bage în cușcă, iar s-a smuls din brațele ei, s-a trântit pe podea și s-a ascuns în colțul holului, miorlăind adânc și amar. După cum arăta, motanul acela, căruia Oana îi pusese demult un nume romantic Sadoveanu, era hotărât să-și vândă scump, la propriu și la figurat, viața lipsită de valoare din perspectiva lui Vlad.
Demult, pentru că Sado, cum îi zicea ea alintat, o însoțea deja de vreo zece ani. Habar n-avea ce vârstă avea motanul. Îl luase de pe stradă. Nu era deloc pui atunci. La veterinar i-au spus direct mamei Oanei că e deja adult, dar încă destul de tânăr.
Pe atunci Mariana, mama Oanei, alergase cu ea la clinica veterinară, strângând la piept, într-o păturică din copilărie, motanul aproape stins.
– Salvați-l, vă rog!
– De unde l-ați cules? – asistenta s-a strâmbat. – Un motan de tomberoane!
– Ce contează? Acum e motanul meu! Ajutați-l, nu vedeți cât îi de rău? Ce rost are să tărăgănați? E leul meu mai slab decât al celor cu pisici de rasă?
Mariana era atât de hotărâtă atunci, încât nimeni n-a mai încercat să o contrazică. Și bine a făcut.
Mariana Andreea Sandu era o femeie rar de încăpățânată, dar și extrem de bună. Asta era! Treci tu prin viață crescând un copil fără tată, îngrijind doi bătrâni și cu un salariu de educator la grădiniță. Te călești, vrei nu vrei!
La nevoie, Mariana știa să-și susțină punctul de vedere fără scandal, dar atât de convingător încât ăl care inițial o judeca, în cinci minute deja își revărsa sufletul, povestindu-i tot ce-l doare. Mariana doar asculta. Știa să mângâie cu vorbe. Poate d-aia: asculta cu adevărat.
Numai că darul ăsta al ei avea o limită ciudată: cu cei din casă nu mergea. Bărbatul o părăsise la scurt timp după nuntă, mama făcea glume negre pe seama asta, dar până la urmă Mariana își asumase partea ei de vină. Nu e lucru ușor să ții o casă și să înțeleagă și bărbatul toate lipsurile. El îi spusese, plecând: Femeie din tine… cum din mine balerin!
N-a fost ușor. Dar când a aflat că e însărcinată, altă viață s-a luminat în ea. Așteptările la nașterea Oanei au fost mai mari decât aștepta Crăciunul sau ziua ei. Nu erau prea multe motive de sărbătoare în viața ei modestă, dar acest eveniment contează mai mult decât orice.
Mama nu a susținut-o:
– De ce te încăpățânezi, Mariana? Povară inutilă! Ești frumoasă, tânără, ai tot viitorul în față. Dacă faci copil, ce o să mâncați, paste și hrișcă? Copiii-s scumpi, să țineți minte! Acum nu vezi, dar vei simți!
– Mamă, da n-am tot așa trăit și noi?
– Chiar așa, și uite ce viață!
Mariana a stat pe gânduri. De obicei îi asculta pe-ai ei, dar de data asta i-a rămas sufletul în piept la gândul de a renunța. Nu la fătul neștiut, ci la unica șansă de a-și găsi rostul. A simțit instinctiv că e un prag, că trebuie să apere nu doar copilul, ci și pe ea însăși.
Decisivă a fost bunica. Parcă special s-a urcat în tren, cu baticul ei cel bun:
– Fă, fata bunicii, naște! Te ajut eu!
– Bunică, dar cu tataie ce facem? Cum se descurcă singur la sat?
– Să-ți fie frică de bărbat? E zdravăn, să știi! Dacă nu poate, îl aducem la noi. Gata!
A pus pe masă o bocceluță frumoasă, brodată de ea, plină cu bani.
– Tataie a vândut casa părintească. Trece șoseaua pe acolo, pământul costă aur. Și toate economiile noastre aici sunt. De-un apartament ajunge. Restul te descurci.
– Bunică, nu pot
– Poți, draga mea! Faci pentru tine și pentru copil. Cine să aibă grijă, dacă nu mama?
Nebunia asta cu apartamentul a pus capac la toate supărările din casă. Bunica cu mama Marianei s-au certat rău, nicio nu voia să cedeze. Și totuși, apartamentul s-a luat. Unul vechi cu patru camere, nevoie de renovare, dar cu băieți gospodari la muncă, sub strictă supraveghere, după două luni aveau un cămin prietenos. Când s-a mutat Mariana acolo, a plâns cu adevărat pentru prima dată.
Oana s-a născut mai devreme, dar totul a fost bine. Fetița creștea sănătoasă și duioasă, poate tocmai pentru că Mariana, sătulă de cicăleli de la mama ei, și-a promis să nu fie niciodată la fel de aspră cu propriul copil.
– Bunica te vede mai des ca pe mine! Te ajută, ți-o fi recunoscătoare! Dar eu, eu ce sunt pentru voi?
– Mamă, nimeni nu te-a alungat. Vino oricând vrei, doar liniște să fie, să nu o sperii pe Oana.
– Oana e bebe, nu pricepe ea țipete! Nu mai trageți la răspundere!
Dar, de fapt, Oana pricepea. Învăța repede să potolească certurile cu farmecul ei:
– Bunica, nu te supăra, că te urâțește! Vino la mine!
Bunica venea, Oana netezea un rid, bunica zâmbea, iar Mariana le privea și se bucura.
Au trecut anii. Mariana lucra, bunicii aveau grijă de Oana. Timpurile grele au venit când bunica s-a îmbolnăvit. Medici tăcuți, speranțe puține. Dar cumva au trecut și peste asta.
Fix atunci Oana a adus acasă un motan. A dispărut de la școală, între casă și școală. Au căutat-o toți, familia, vecinii. S-a întors singură, udă, plânsă, cu un motănel schilod în brațe:
– Mami, nu mi-e rău mie, lui îi e. Ajută-l!
L-a dus la veterinar. Motanul era numai răni, dar a scăpat ieftin. Mariana n-a stat pe gânduri și a plătit serviciile, de-ar fi dat și două salarii pe el.
Ajunsă acasă cu portmoneul gol, Mariana a făcut socoteala. Nu ajungea cu banii nici pe o jumătate de lună. Trebuia și medicamentele motanului, și ale bunicii, mai urma și ziua de naștere a Oanei era important ca fetița să aibă motive de bucurie.
Într-o seară, Oana a venit pe furiș în bucătărie:
– Mami, pot să te rog ceva? Nu vreau cadou. Pot să-l păstrez pe motan? Să fie el cadoul meu
Mariana n-a ezitat. Sadoveanu a rămas. Parcă instant, odată cu motanul ăsta ciufulit, viața li s-a schimbat. Sado s-a simțit imediat acasă, fără pretenții, mereu aproape de bătrâni și de Oana.
Apoi s-a întâmplat un miracol. Mariana, după ce-a văzut cât scoate pe lună numai peticind bugetul, a decis că ajunge cu trăitul de azi pe mâine. A plecat de la grădiniță, și-a găsit de lucru ca bonă într-o familie bună, și de atunci n-a mai dus lipsă de nimic. Fiecare copil crescut de ea aducea o nouă recomandare, și salariul creștea încet-încet. Seara, acasă, se oprea la Sado:
– Mulțumesc, băiete! Dacă nu eraști tu
Motanul torcea, privind complice la Oana, de care nu se despărțea decât dacă-l chema bunica.
Anii au trecut cu bune și cu rele. Sadoveanu a fost cu Oana la școală, la teme, la momentele grele când a plecat bunica, lăsând un gol în sufletul tuturor. A fost acolo și când a plecat și tataie. S-a aflat aproape când Mariana și-a întâlnit sufletul pereche, iar apoi s-a măritat. Noul soț o adora și a făcut pace chiar și cu soacra, pe care a încântat-o cu mașina sa personală.
Dintr-odată, Mariana era pe val, iar mama ei se lăuda vecinelor:
– Mă duce ginerele la țară!
Oana, ajunsă la colegiu, devenise independentă. Cu soțul mamei se înțelegea, dar a ales să rămână în apartamentul copilăriei. Acolo și-a adus și iubitul ei.
Vai, Oana, ai palat, nu apartament!
Vezi să nu…
Un motan bătrân și răgușit a ieșit din dormitor, sărind direct pe Denis. El a reacționat speriat, iar Oana l-a calmat, chemând motanul la ea.
Însă Denis a rămas mereu rece cu Sadoveanu; nici vorbă de apropiere între ei. Cu timpul, Oana și Denis s-au căsătorit, dar relația lor a început să scârțâie. Denis găsea mereu motive de reproș, chiar și când Oana făcea tot posibilul.
Ce fel de gospodină ești tu, Oana? Numai borș nu-i ăsta! Ce faci aici?
De pregătit știa sigur bunica o învățase de mică. Dar pe Denis nimic nu-l mulțumea. Apoi a venit momentul când Sado s-a îmbolnăvit.
Ce-i trebuie lui atâtea tratamente? – s-a răstit Denis când a văzut nota de plată.
Sadoveanu nu e doar un motan. E parte din familie!
A mea sigur nu!
Nu-ți dai seama ce spui…
Încă odată și-l dau afară cu mâna mea!
Chiar în dimineața aceea, Oana aflase că este însărcinată. A tăcut, sperând să discute mai târziu cu Denis. Dar, când Sado, tot bolnav, nu reușise să folosească litiera iarăși și Oana trebuia să-l ducă la doctor, Denis a intrat val-vârtej:
Ajunge! Să scăpăm de el! Nu mai suport să dau bani pe așa ceva în casa mea!
Sau mă dai afară și pe mine! i-a răspuns Oana, neobișnuit de hotărâtă.
Dacă așa vrei, așa să fie! Am obosit să tolerez toate prostiile!
Atunci totul s-a schimbat între ei. Oana a știut că nu mai trebuie să lupte pentru o familie cu astfel de compromisuri.
A luat cheile din buzunarul gecii lui, a deschis ușa, și i-a spus calm:
Sunt însărcinată. Nu vreau scandal. Motanul înțelege, tu, nu. Te rog să pleci acum. Ne vom lămuri când te liniștești, dar eu nu mai pot… Dacă lași așa ușor pe dinafară cineva drag mie, ce o să faci când o să te deranjez eu? Acesta nu mai e rostul meu, nici al tău aici. Pleacă, te rog!
Denis a trântit ușa, luându-și în fugă geaca și actele, fără să-i pese de vestea Oanei. Gândul lui era doar la motanul de care voia să scape.
Oana a pus cușca pe podea, așteptând ca Sado să se așeze cuminte, și i-a șoptit:
Gata, băiete? Hai la doctor, schimbăm ceva, începem cu sănătatea ta!
Motanul și-a revenit. Vârsta avea să-l doboare, dar Oana va avea, pentru copilul ei, cel mai bun baby-sitter cu blană care, spre bucuria întregii familii, o va ajuta la fiecare pas.
Când Oana stătea de vorbă cu mama ei despre nume, Mariana a insistat:
Sfătuiește-te cu Denis. Nu veți mai fi împreună, dar copilul e al amândurora. Pentru fetiță trebuie să vă înțelegeți. Greu va fi, dar merită acest efort.
Oana a luat aminte, ajungând la o împăcare cu Denis, care a promis să ajute cu fetița.
Așa mica Elena avea două case, două paturi, doi iepurași de pluș la tată și la mamă. Avea și bunica Mariana, și bunica Valentina, ambele la fel de iubitoare. Elena creștea scăldată într-o dragoste simplă, care curgea la toți, și învăța, ca odinioară mama ei, să adune familia prin prezența sa, să-i facă să uite de vechi supărări.
Singurul care știa adevărul complet era motanul bătrân, dar nu-l spunea nimănui. Oricum, era evident pentru toți mama bună, pisoi dulci.
Iar Elena, cu zâmbetul ei moștenit de la Oana și bunica Mariana, va veni într-o zi lângă pătuțul bebelușului ei, îi va mângâia obrajorii și va șopti:
Bun venit, dragul meu! Te-am așteptat o viață
Din povestea aceasta am înțeles că, oricât de greu ar fi, totul se poate construi din dragoste, răbdare și curaj, și că uneori, tocmai animăluțele primite din întâmplare ne rearanjează viața exact cum trebuie.
