Să-ți spun o poveste care m-a făcut să îngheț puțin la suflet. Imaginează-ți: într-o dimineață geroasă de iarnă, un motănel pe nume Costinel a fost găsit lângă intrarea blocului său, aici, în Chișinău. Bietul de el nu știa încotro s-o apuce, fugărea de la un zid la altul, torcea slab și se zgâia la ușa de fier, încercând să o zgârie, să o deschidă, să intre unde știa că îi era cald și bine. La un moment dat, a și mușcat ușa, de disperat ce era, ca și cum așa s-ar fi întors la policioara lui de lângă calorifer. Se vedea că tremura tot parcă-l lovea curentul dureros de frig.
Toată viața a stat la căldură, alintat și răsfățat, mereu cu cineva aproape. N-o să-ți vină să crezi, dar până și oamenii străini îi păreau a fi un colac de salvare: se agăța de fiecare, îi țopăia printre picioare, îi atingea când cu nasul, când cu blănița, privindu-i cu niște ochi de parcă îi ruga să-l ia de-acolo, să-l scape. Povestea lui Costinel e una din aia care te doare.
De vină? O chestie banală, dar pe cât de simplă, pe atât de crudă. Stăpâna lui s-a gândit să mai ia o pisică, și cum a dat de un anunț cu British scotian gratuit, a zis că-i norocul ei. Dar, ca să fie totul în regulă, femeia care se ocupa de adopție i-a cerut să facă analize motanului deja prezent în casă. S-au făcut investigațiile la o clinică veterinară și ce să vezi la analize, Costinel fusese depistat purtător de virusul imunodeficienței feline. Practic, pentru oameni sau câini nu e nimic periculos, fiindcă virusul ăla nu sare decât între pisici.
Și ghici tocmai starea lui era una perfect ok! Doar pe hârtie ieșise detectat virusul, dar motanul era sănătos tun, deci nu avea niciun semn de boală, nu răspândea nimic. Deși era clar că n-avea ce păți nimeni în casă, stăpâna a zis Nu vreau un motan bolnav, ce dacă, nu se știe niciodată, poate-l îmbolnăvește pe celălalt. Fără să se informeze, fără să vrea măcar să înțeleagă, l-a luat pe micul motan și l-a aruncat afară, direct în iarnă, printre nămeți și frig.
Noroc cu tanti Angela, portărița de la bloc. S-a uitat pe fereastră într-o zi mai geroasă și a observat că motănelul nu mai scheaună pe lângă ușă, ci era ghemuit și nemișcat în zăpadă. L-a luat o somnolență ciudată, de aia periculoasă, care vine la frig. Femeia n-a stat pe gânduri: l-a adus la ghereta ei, l-a pus pe geaca ei, chiar lângă caloriferul mic, și i-a dat din supa de hrișcă pe care și-o adusese la serviciu. Parcă atunci a renăscut Costinel: cu mâncare și căldură, s-a luminat la față, ca și cum s-ar fi trezit la viață dintr-un coșmar.
Câteva zile mai târziu, motanul a ajuns la un adăpost de animale de lângă Chișinău. Avea nevoie de tratament serios, că răcise bine de tot, dar, slavă Domnului, veterinarii l-au pus pe picioare. Acum e perfect sănătos, a prins iarăși puteri, și a început să aibă încredere în oameni. Motanul e castrat, vaccinat, cu carnet de sănătate la zi.
Și, să știi, băiat tânăr! Abia a împlinit trei ani. E o drăgălășenie de motan nu te poți abține să nu-l iubești: vine să te îmbrățișeze cu lăbuțele, îți toarce în ureche, se lipește de tine, parcă ar vrea mereu să spună mulțumesc că exiști. Pentru el, să stea în brațele cuiva sau să fie pupat e cea mai mare fericire.
În fiecare zi, când voluntarii de la adăpost trebuie să-l bage la loc în cușcă, se uită lung și parcă le zice nu mă lăsa, vreau acasă, la cald, lângă oameni buni. Asta-i tot ce vrea Costinel: un loc în care să fie îngrijit, iubit, și să nu mai simtă niciodată frigul ăla pe care nu-l va uita niciodată.
