Jurnal personal, februarie
Astăzi mi-a fost dat să fiu martora unei povești care mi-a răscolit sufletul. În fața blocului nostru, pe frigul cumplit al iernii din Chișinău, am găsit un motan pe nume Dănuț. Bietul de el stătea zgribulit la ușă, încercând să se ferească de vântul aspru și fulgii de zăpadă care îi lipeau blănița de trup. Se plimba dezorientat, mieuna sfâșietor, zgâria ușa rece de fier și, împins de disperare, încerca să o roadă cu dinții, ca poate-poate cineva îl aude și îi deschide.
Dănuț nu știa ce înseamnă strada. Toată viața lui fusese alintat și învăluit în căldura unei case. Era un motănel blând, crescut la calorifer, obișnuit cu perne moi și ochi calzi ce-l mângâiau. Acum, dintr-odată, se trezise în ger și viscol, azvârlit din cuibușorul lui direct în lumea nemiloasă de afară. Căuta cu privirea pe oricine trecea prin fața blocului – vecini, tineri ce întârzie de la muncă, copii cu ghiozdane. Se lipea de picioare, tremura din tot trupul și parcă te ruga, din priviri: Salvează-mă și du-mă acasă
Durerea pierderii lui a fost cu atât mai profundă cu cât motivul pentru care a fost dat afară este unul sfâșietor de simplu. Fosta lui stăpână, Lidia, a hotărât să ia al doilea pisoi, văzând un anunț pe rețelele de socializare. Dar femeia care dădea pisoiul spre adopție a cerut analize pentru Dănuț, să fie sigură că totul este în regulă. Rezultatele au arătat că Dănuț este purtător al virusului imunodeficienței feline. Boala nu se manifestase niciodată, iar imunitatea motanului ținea virusul sub control; era perfect sănătos și nu prezenta niciun pericol pentru oameni sau câini. Virusul este specific doar felinelor și nu se transmite la alte specii.
Cu toate acestea, Lidia nici măcar nu a încercat să se informeze. S-a speriat, nu a vrut să riște nimic și a decis că nu mai are nevoie de un motan bolnav. Așa că, într-o dimineață geroasă, l-a lăsat în zăpadă, fără să-i pese că Dănuț nu știe să supraviețuiască pe stradă.
Norocul lui Dănuț a fost tanti Mariana, portărița blocului. Femeia a observat la un moment dat că pisoiul nu se mai zbate să intre, ci stă ghemuit pe jos, pe zăpadă, aproape adormit. Știa că, dacă adoarme pe frig, s-ar putea să nu se mai trezească. L-a luat în camera portăriei, l-a pus pe haina ei cea groasă, lângă radiator, și i-a oferit din mâncarea pe care urma să o aibă la prânz: niște hrișcă caldă. Pentru Dănuț, acea hrișcă a fost comoara vieții – puțină hrană și, mai ales, puțină căldură i-au salvat viața.
Apoi, am luat legătura cu un adăpost. Era clar că motanul avea nevoie de îngrijiri. A avut ceva probleme cu plămânii din cauza gerului și a slăbit mult, dar tratamentele veterinare au dat roade. Acum Dănuț este sănătos, a revenit la energia de altădată și iarăși are încredere în oameni. Este castrat, vaccinat și are pașaport veterinar.
E încă tânăr, are doar trei ani. Este extrem de afectuos, se lipește de oameni, se cațără în brațe, toarce lângă ureche, parcă-și cântă dorul de familie. Îi place să dea cu fruntea și să pupe. Se lipește de fiecare voluntar ca și cum nu ar vrea să se mai despartă de oameni și plânge când trebuie să se întoarcă în cușcă. Dănuț e fără îndoială genul de motan care s-a născut pentru viața la apartament, pentru căldură și pentru dragostea oamenilor.
Poate într-o zi va găsi un stăpân cu adevărat bun, care să nu-i judece trecutul și să fie gata să-l iubească, așa cum merită un suflet atât de curat.
