Gheorghe a apăsat butonul de pe cheie, iar mașina a clipit din faruri. Pe capota unui „Lexus” negru zăcea o pisică cenușie, și nu-i păsa nici de alarmă, nici de stăpân, nici de tot ce se întâmpla în parcarea subterană la șapte și patruzeci dimineața.
Pisica stătea întinsă chiar în mijloc. Își întinsese labele din față, lăsase capul pe ele și își închisese ochii. De parcă nu era capota mașinii altcuiva, ci o pervază caldă din propria casă. Blana cenușie pe lacul negru părea ridicolă și, în același timp, atât de sigură, încât Gheorghe uită pentru o clipă de ce coborâse în parcare.
Coborâse pentru niște negocieri. Peste cincizeci de minute, la capătul celălalt al orașului, începea o întâlnire cu furnizorul de care depindea planul trimestrial. Servieta îi trăgea de mână. Grea, din piele, îndesată cu printuri, grafice, două exemplare de contract cu semne de carte pe fiecare pagină care trebuia semnată. Fiecare dintre acele cincizeci de minute era programată: parcare, lift, coridor, strângere de mână. Și acum o pisică dungată pe capotă, cu o mutră de parcă ea era șefa.
Gheorghe bătu cu palma peste coapsă. Pocni din degete. Spuse domol, dar ferm: „Hai, piș”. Zumzetul ventilației ducea toate sunetele spre pereții de beton, iar pisica nu se mișcă. Deschise un ochi, galben, rotund, se uită înspre Gheorghe și îl închise la loc. Cu aerul cu care oamenii închid ușa în fața unui agent de publicitate.
De pe capotă se ridica o căldură slabă: aseară Gheorghe venise târziu, aproape de miezul nopții, iar motorul nu se răcise complet peste noapte. Pisica, pesemne, găsise locul cald și se așezase. Logica era clară. Dar lui Gheorghe nu-i era mai ușor din cauza logicii astea, pentru că minutele se duceau, iar pisica stătea. Și nu doar stătea, ci o făcea cu o liniște de care îți venea să râzi și să suni la serviciul de captură în același timp.
Andrei, paznicul parcării, apăru când Gheorghe deja forma numărul șoferului. Lat în umeri, în geacă de uniformă cu fermoar, cu barbă scurtă, crescută neuniform și de aceea părând desenată. Se apropie, se uită la capotă, își desfăcu butonul de sus al gecii.
Spuse că pisica asta cenușie vine în fiecare dimineață. Deja, ei bine, de peste o săptămână. Vine devreme, când parcarea e încă goală, se întinde pe capota „Lexus”-ului și stă. Andrei o alungase de câteva ori, o dată cu mătura, altă dată doar cu mâinile. Fără folos. După zece minute pisica se întorcea și se așeza în același loc. De parcă i-ar fi explicat cineva că exact aceasta e capota ei, iar pisica a crezut.
Gheorghe lăsă telefonul. Exact pe mașina lui? În parcare mai sunt cincizeci de mașini. Andrei ridică din umeri, răsuci în degete cheile și confirmă: numai pe a dumneavoastră. Trece pe lângă „BMW”-ul directorului financiar, trece pe lângă „Mercedes”-ul argintiu de la juridic, dar pe „Lexus” se așează ca la ea acasă. Andrei chiar bănuise că pisica se orientează după miros, dar suna a încercare de a explica ce nu se explică.
Era ciudat, iar Gheorghe nu iubea lucrurile ciudate. Lucrurile ciudate nu se încadrau în program, nu se supuneau formulelor, nu aveau paragraf în contract. Pune servieta pe podeaua de beton, își scoase mănușa dreaptă, se apropie de capotă.
Pisica era caldă. Blana moale, curată, fără noduri, fără luciul gras al maidanezilor. Nu era vagaboandă. Gheorghe trecu palma păr spatele roșcat, iar pisica începu să toarcă. Sunetul venea de undeva din adânc, jos, constant, ca un motor mic în relanti. Pisica întoarse puțin capul și își lipi fruntea de palma lui. Fără teamă, fără lingușeală. Așa fac cei care sunt obișnuiți cu mâinile.
Andrei observă că animalul e de casă, sigur nu de pe stradă. Și adăugă: are o zgardă, subțire, din piele, sub blană nu se vede imediat. El însuși o observase abia a treia zi, când pisica îl lăsase să se apropie.
Gheorghe despărți cu degetele blana deasă de pe gât. Și într-adevăr: o curelușă subțire de piele, moale de la uzură, iar pe ea un medalion metalic cât o monedă de un leu. Șters pe margini, dar literele se citeau.
* * *
Apropie medalionul de ochi. Litere mici, gravate în cerc. Adresă, numărul casei, numărul apartamentului. Fără telefon, fără numele stăpânului. Doar adresa.
Mâna i se opri.
Gheorghe citi încă o dată. Apoi a treia. Literele nu se schimbară. Metalul medalionului era rece sub vârfurile degetelor, iar pisica încetase să toarcă, de parcă și ea aștepta ceva.
Strada Țesătorilor, numărul paisprezece, apartamentul șase.
El cunoștea apartamentul ăsta. Crescuse în el. Tapetul din hol îl schimbase de două ori, încă adolescent. Mânerul ușii de la balcon îl legase cu sârmă, pentru că cădea în fiecare primăvară. Din geamul bucătăriei se vedea școala și un plop care în fiecare iunie acoperi curtea cu puf.
În apartamentul ăla locuia mama lui, Valeria. Cu care nu mai vorbise de trei ani. Trei ani, două luni și câteva zile, dar zilele nu le numărase, pentru că dacă numeri, înseamnă că ții minte, iar dacă ții minte, înseamnă că nu-ți e indiferent, iar el se convinse că îi e indiferent.
Gura i se uscase. Gheorghe se îndreptă, făcu un pas înapoi, apoi încă unul. Pisica ridică capul și se uită la el, iar în privirea aia nu era nimic felin. Doar răbdare. Ca a celui care n-a venit întâmplător și e gata să aștepte cât e nevoie. Iar nevoie fusese, se pare, mai mult de o săptămână.
Andrei întrebă dacă e totul în regulă, pentru că fața lui Gheorghe devenise cenușie. Gheorghe își auzi vocea de parcă ar fi fost a altcuiva. Spuse:
– E bine. Știu a cui e pisica.
Cuvintele sunară calm, dar degetele care tocmai ținuseră medalionul tremurau ușor, iar el băgă mâna în buzunar.
Se așeză la volan. Pisica stătea pe genunchii lui, pentru că n-avea unde s-o ducă altundeva. O luase de pe capotă cu grijă, cu amândouă mâinile, cum iei ceva fragil, iar pisica nu se opuse. Doar se lipi de sacou și începu iar să toarcă.
Gheorghe aruncă servieta pe scaunul pasagerului. Dosarul cu actele pentru negocieri alunecă din fermoarul deschis, se împrăștie în evantai pe pielea scaunului. Două exemplare de contract. Grafice de livrare. Calculul marjei pe trei foi.
Acum jumătate de oră ar fi adunat fiecare foaie și le-ar fi pus în ordine. Acum nici nu se uită în direcția aia.
Pisica se așeză, băgându-și labele sub ea, iar căldura corpului ei se simțea prin țesătura pantalonilor. Gheorghe stătu așa un minut, poate două, cu mâinile pe volan, fără să pornească motorul. În habitaclu mirosea a piele și puțin a blană de pisică, iar mirosul ăsta nou schimba tot spațiul, făcea mașina nu un instrument de lucru, ci altceva. Ceva viu.
Trei ani. Se certaseră din cauza banilor, cum se întâmplă de obicei. Gheorghe cumpărase mamei un apartament într-un bloc nou, iar ea refuzase să se mute. Spusese că nu are nevoie de pomenile lui și că el a uitat de unde a plecat. Gheorghe răspunsese că a plecat de acolo de unde a vrut să plece toată viața. Trântise ușa.
Apoi nu sunase o săptămână, apoi o lună, apoi devenise prea târziu. Pentru că ar fi trebuit să explice tăcerea. Iar Gheorghe nu știa să explice. Știa să semneze contracte, să construiască lanțuri de aprovizionare, să calculeze rentabilitatea până la a doua zecimală. Știa să spună „rezolvăm” și „hai” în așa fel încât oamenii se ridicau și făceau. Dar să sune la mama și să spună „iartă-mă” nu putea, pentru că vorba aia se bloca undeva în gât și nu mai pleca de acolo.
Scoase telefonul. Deschise chatul cu partenerul. Scrise: „Sergiu, amân negocierile. Probleme de familie.” Degetul rămase suspendat deasupra butonului de trimitere. Contractul de care depindea trimestrul. Bonusurile managerilor. Reputația. Toate astea stăteau într-un taler. Iar în celălalt zăcea o pisică roșcată care cântărea cel mult patru kilograme.
Gheorghe apăsă „trimite” și puse telefonul cu ecranul în jos. După o secundă, telefonul vibră. Răspunsul partenerului. Gheorghe nu citi. Nu pentru că nu era important, ci pentru că exact atunci, în momentul acela concret, între volanul de piele și pisica cenușie de pe genunchi, important era altceva. Și pentru prima dată după mult timp, nu găsea cuvântul pentru asta.
Deschise servieta. Scoase toate hârtiile, le îngrămădi lângă el. Servieta devenise goală și caldă pe dinăuntru. Gheorghe ridică pisica și o așeză cu grijă pe fund. Pisica se răsuci, se întinse și se uită în sus. Din servieta de opt mii de lei ieșea un cap cenușiu cu ochi galbeni, iar expresia ochilor era de parcă totul merge după plan.
Gheorghe răsuci cheia în contact.
* * *
Strada Țesătorilor arăta aproape la fel ca acum trei ani. Vopsiseră banca de la intrare în altă culoare, montaseră o nouă copertină deasupra ușii, și lângă interfon apăruse o listă de apartamente, tipărită pe imprimantă și laminată strâmb, cu o bulă de aer în colț. Gheorghe formă șase, iar ușa clincăni fără întrebări. Poate mama apăsase butonul. Poate broasca era stricată. Nu stătu să afle.
Mirosul din scară era același. Cartofi fierți. Puțină tencuială umedă. Și ceva domestic, fără nume, care îți lovește coastele când îl recunoști. Gheorghe nu fusese aici de trei ani, dar își amintea multe. Își amintea pe ce treaptă să calce să nu scârțâie. Își amintea că balustrada de la etajul doi se clatină. Își amintea tot ce capul său evitaseră cu grijă treizeci și șase de luni.
Urcă încet. Servieta cu pisica în mâna dreaptă, stânga alunecând pe balustradă. La etajul doi, din spatele unei uși se auzea muzică, încet, de radio, cu paraziți. Cineva prăjea ceapă, iar mirosul plutea pe scară, amestecându-se cu cartofii.
Pe palierul dintre etajul doi și trei era un cărucior de copil, acoperit cu pânză de ulei. Mai demult, aici fusese căruciorul lui, apoi bicicleta, apoi nimic, apoi el plecase. Vopseaua de pe balustradă se desprinsese pe alocuri, iar dedesubt se vedea stratul vechi, verde, gros, cu crăpături fine. Gheorghe își amintea verdele ăla. În copilărie îl scotocea cu unghia, iar mama îl certa: „Iar mâinile murdare, iar unghiile negre, ce pedeapsă ești tu.” Iar el scotocea nu din plictiseală. Îi plăcea că sub un strat se afla altul, și încerca să ajungă la primul, la cel pus când se construise blocul. La început.
Etajul patru. Ușa era tapițată cu piele maro, adâncită la mâner. În colțul de sus bătută o coroniță mică din flori uscate, care nu fusese înainte. Gheorghe se opri în fața ușii. Pisica din servietă se mișcă și mieună scurt. De parcă spunea: haide, gata, nu mai sta.
Apăsă soneria. Soneria era aceeași, cu două tonuri, tremurând pe al doilea.
Dincolo de ușă, tăcere. Apoi pași, mici, târâți. Și o pauză. Lungă, întinsă, de parcă omul de dincolo stătea și hotăra.
Zăvorul clincăni.
Valeria stătea în prag. Mică, un metru cincizeci și șase, cu șorț cu buline mici. Același șorț. Sau la fel, cumpărat de schimb, pentru că cel vechi se rosese. Ea se uita la fiul ei de jos în sus și tăcea.
Gheorghe tăcea și el. Toate cuvintele pe care le adunase în mașină, le așezase pe scară, le încercase pe fiecare treaptă, pieriseră. Nu mai rămăsese niciunul.
Ea coborî privirea. Spre servietă. Din servietă ieșea un cap cenușiu, iar pisica, văzând-o pe stăpână, mieună și încercă să iasă, scrâșnind cu labele pe piele.
Valeria șopti:
– Miti.
Tăcu. Și repetă mai încet:
– Miti, vai de mine.
Ridică ochii spre Gheorghe.
– Ai venit până la urmă.
Și nu se înțelegea despre cine spusese. Despre pisica care în fiecare dimineață pleca de acasă și se întorcea la prânz. Sau despre fiul care plecase acum trei ani și nu se întorsese niciodată. Sau poate despre amândoi, pentru că amândoi veniseră cu aceeași servietă, și ar fi fost comic dacă n-ar fi fost atât de exact.
Din apartament venea aer cald. Mirosea a cartofi. Undeva în adânc bâzâia televizorul, iar vocile de acolo erau cunoscute, pentru că mama se uita întotdeauna la același post. Gheorghe stătea în prag cu servieta din care se uita o pisică cenușie.
Servieta în care, dimineața, stătuseră contracte, grafice, devize. Tot ce considerase important rămăsese pe scaunul de piele al mașinii. Iar ceea ce fusere cu adevărat important cântărea patru kilograme și toarcea.
Valeria făcu un pas în lateral. Nu spuse „intră”. Nu spuse „până la urmă”. Doar făcu un pas.
Gheorghe trecu pragul. Fără să-și scoată pantofii, fără să lase servieta. Mama se uită la pantofii lui, și pentru o clipă, pe fața ei apăru acea expresie cu care spunea odată: „Încălțările la ușă, de câte ori să-ți spun.” Dar nu spuse nimic. Doar clătină puțin capul, cum clatini când renunți la reguli, pentru că există lucruri mai importante decât regulile.
În bucătărie fierbea ibricul. Unul obișnuit, cu fluier, ca în copilărie. Iar fluierul acela semăna cu o voce care strigase trei ani, și iată că, în sfârșit, fusese auzit.
