Pisica o privea tăcut pe Ancuța. Oftând și adunându-și curajul, Ancuța și-a întins mâna spre ea, sperând că mânecile gecii de piele îi vor apăra brațele de ghearele micii pasagere cu blană…
Schimbul de serviciu se încheiase, iar Ancuța se ducea spre capătul autobuzului, verificând cu atenție dedesubtul fiecărei bănci. Autobuzul îi era ca o a doua casă, iar acasă la ea totul era curat poate pentru că n-avea cine face mizerie?
Ancuța, dar tu când te gândești să-ți găsești un soț? râdeau dispecerele, niște mătuși cu mâini bătătorite și voci calde. Ai trecut de douăzeci și nouă, și tot singură ești! Ba chiar te-ai făcut șoferiță de autobuz… meseria bărbaților, la câte scandaluri fac pasagerii uneori!
Mie numai oameni de treabă mi se urcă! răspundea femeia zâmbind. Și îmi place meseria asta. Dar bărbații nu-s nici pisici, nici câini, să-i iei acasă așa, oricând!
Mătușile se priveau complice. Știau ele că uneori cu un bărbat e mai greu de dus decât cu o vietate cu coadă.
Atunci ia-ți măcar o pisică, să nu fii chiar singură!
Ancuța ofta:
Cu pisicile nu e după cum vrei tu, răspundea ea cu jumătate de gură și se întorcea acasă, pornea muzica și pregătea cina, apoi citea sau adormea pe fundalul unei cărți…
Zilele treceau una ca alta, ca două picături de apă. Nu-i plăceau weekendurile: prea mult timp liber. În astfel de zile îi plăcea să fie pasageră, să simtă că altcineva o duce către o viață mai senină…
Nici ziua aceea nu părea diferită de celelalte. La final de tură, a pornit să curețe salonul. Dar, când s-a aplecat să verifice sub bancheta din spate, s-a tras înapoi speriată. Din întuneric sclipeau două perechi de ochi!
Ei, tu cine ești? Pis-pis-pis! Cum ai ajuns aici? Ancuța s-a așezat în genunchi. Te-ai pierdut, sărăcuțo?
Pisica o privea fără să scoată un sunet.
Oftând, Ancuța și-a făcut curaj, întinzând mâna după ghemul de blană, sperând să nu-i zgârie mâinile prin mânecile gecii.
Pisica s-a lăsat luată ușor de sub banchetă, astfel încât Ancuța a reușit s-o vadă mai bine.
Era minunată.
Nu se pricepea prea bine la rase, dar după botic și blana lungă, părea a fi un persan. Avea o zgardă la gât cu medalion.
Merlin, citi Ancuța cu voce tare. Să înțeleg… ești marele mag și vrăjitor?
Pisica a căscat așa, nesmintit, fără vreo urmă de opoziție.
Și-acum, ce să fac cu tine, măria ta vrăjitoarească? zâmbi Ancuța privind medalionul. Cum o să dăm de stăpânii tăi?
Pisica se uita la ea și mai căscă o dată. Adică, nu știe nici ea dar îi era poftă să mănânce și parcă ar fi dormit puțin!
Ancuța înțelese că alta opțiune n-are. De fapt, ar fi două, dar cine are inimă să lase o biată pisică pierdută pe stradă?
Bun, atunci! zise hotărâtă Azi dormi la mine, iar mâine tipăresc anunț cu poza ta. Cu siguranță cineva te caută!
Pisica nu spuse nimic, dar cum Ancuța a pornit spre ieșire, Merlin începu să se zvârcolească din brațele ei.
Ce-ai pățit? se miră femeia, fără habar de limba pisicilor. Dar pisica a aterizat elegant pe podea și s-a întors sub banchetă. Se întoarse cu ceva între dinți.
Ce-ai găsit acolo? întrebă Ancuța aplecându-se.
Pisica lăsă în palma ei un bilet de loterie.
Ia uite! se minună ea. Deci stăpânul tău te-a pierdut și a lăsat și biletul?
Pisica a căscat larg, de parcă ar fi zis: Nu-i asta important, hai să mergem acasă mai repede!
Pe drum, Ancuța se gândea: să scrie în anunț de bilet, să nu scrie? Dacă vine cineva și minte că e stăpân ca să ia biletul?
Mai bine să fie isteață! Dar până atunci i-a cumpărat o gustare noului musafir.
Tu ce preferi? întrebă-o în magazin, în fața raftului cu conserve de pisici.
Merlin studiă pungile, apoi întinse capul spre una anume și Ancuța se aplecă să o ia.
E sigur cea bună?
Merlin apucă punga cu dinții și s-a lămurit dilema.
Tare deșteaptă pisică mai ești! o laudă Ancuța.
Merlin făcu un mieunat scurt, de parcă ar fi zis: Știu, nu-mi spune tu mie!
Apoi, cu merinde pentru amândouă în plasă, s-au întors acasă.
Acomodă-te! îi spuse, punând-o pe podea.
Merlin făcu inspecția, iar Ancuța fugi la bucătărie. N-avea vase de pisică a împărțit două farfurioare, unul de mâncare, altul de apă.
După ce a mâncat, Merlin s-a lăsat fotografiat. Ancuța a scos la imprimantă anunțul, grijulie să nu spună nici de medalion, nici de bilet.
Ia uite ce arătos ești! a râs ea. Mâine îl pun în autobuz, poate-ți găsim stăpânul! Vai!
A realizat că are de lucru și n-are ce face cu pisica a doua zi…
Să o ia cu ea? Nici pomeneală: șofer de autobuz neatent e un pericol! Să o lase singură… e totuși o pisică găsită, fricoasă…
Și atunci, i-a venit în minte Lucian, vecinul de palier. Programator, lucra de-acasă nu stat la birou, nu volan… Doar laptop și internet.
De câteva ori, Ancuța îl văzuse pâlpâind pe scări după pâine. Înalt, puțin pierdut în spațiu, cu ochelari groși.
Dădeau din cap unul altuia și treceau mai departe. Dar Lucian ar fi tocmai potrivit cu o pisică.
Făcându-și puțin curaj, Ancuța a sunat la ușa lui. A apărut, ciufulit, în papuci și pantaloni de trening largi. A privit-o cu mirare.
I-a explicat repede aventura și rugămintea. Lucian doar a dat din cap și a luat cheia de rezervă, fără discuții.
Un pic i-a părut rău că vecinul aproape nici nu i-a zâmbit, dar asta e… Întoarsă acasă, Ancuța a strigat:
Pis pis! Merlin, unde-ai dispărut?
Pisica era lipită de ușa balconului, cu privirea fixă. Ancuța s-a oprit, s-a gândit o clipă și i-a dat drumul pe balcon.
Merlin a sărit pe balustradă, iar ea s-a grăbit să-l prindă. Pisica a privit-o mirată și puțin arogantă, apoi s-a uitat la cer. Mângâind-o pe blană, și Ancuța a ridicat ochii…
Cerul era plin de stele. O stea căzu, ca o lacrimă. Pisica s-a lipit de palma ei, îi arăta parcă: Pune-ți repede o dorință!
Și a pus…
A adormit imediat după ce s-a întins în pat, lângă Merlin, care torcea ca un motoraș.
Dimineața, după indicații scurte către Lucian, a plecat la serviciu.
Toată ziua a colindat orașul, cu anunțul lipit în autobuz, dar nimeni n-a întrebat de pisica găsită.
Se simțea puțin vinovată, dar în același timp bucuroasă. Zbura spre casă abia aștepta să ajungă…
Când a intrat, mirosul de cafea proaspătă a izbit-o. Caféa adevărată, nu instant. A remarcat imediat.
Am mai făcut curățenie pe aici zâmbi Lucian și, iartă-mă, dar cafeaua ta era cam slabă. Am adus de-a mea, vrei?
Da, mulțumesc! Ancuța s-a luminat. Unde-i Merlin?
Pisica veni, torcând, se frecă de piciorul Ancuței cu recunoștință.
Uite, Merlin e bine, Lucian s-a aplecat să-l mângâie. Știi, azi nu prea am lucrat; m-a apucat dorul de povești, ca pe vremuri… Am scris una cu pisica ta!
O poveste? Mi-o arăți? întrebă entuziasmată Ancuța.
Eh, o prostioară! Dar dacă vrei, sigur…
Au băut cafea, au citit povestea, iar Merlin îi privea ca un personaj atotștiutor.
Ancuței i-a plăcut. Când Lucian s-a retras la el, a rămas un pic tristă. Dar avea pisică.
A sunat soneria. Merlin s-a dus și s-a așezat demn în fața ușii. Ancuța întrebă:
Cine-i?
Pentru anunț. răspunse o voce bătrânească. I s-a făcut pielea de găină.
Primul gând să nu deschidă. Dar nu era corect. A deschis.
Un bătrân înalt, într-un pardesiu negru, zâmbea larg.
Nu te neliniști, copila mea. Am venit după Merlin, și, ca să nu-ți faci griji, îți spun: îl cheamă Merlin. Uite și dovada…
Pisica a sărit direct în brațele lui.
Intrați, vă rog, spuse Ancuța înăbușită.
Abia se abținea să nu plângă. De necrezut cât poți să te atașezi într-o zi de o pisică!
Bătrânul și Merlin păreau că discută tăcut. După câteva momente, el zise:
Ți-a rămas ceva de la mine?
Ancuța roși, apăsată de emoție. S-a dus, a adus biletul de loterie, dar bătrânul ridică o mână.
Rămâne la tine spuse, zâmbind.
Dar, e biletul dumneavoastră! protestă ea.
Tu l-ai găsit, și Merlin nu se ceartă pe el zâmbetul bătrânului îi dădu curaj. Dacă e câștigător? Ancuța își făcu griji.
Și dacă vei refuza tot timpul orice șansă la fericire? întrebă el cu blândețe.
Femeia coborî ochii. Asta ceruse în gând pe steaua căzătoare…
Lasă fericirea să intre, copilă dragă. Nu fi tristă! Sunt sigur că ne vom mai revedea, când te vei întoarce…
De unde să mă întorc? n-apucă să întrebe, că bătrânul deja ieșise, trăgând ușa încetișor după el.
Cheia s-a răsucit singură în broască, iar ea abia s-a târât până în pat… A visat povestea scrisă de Lucian.
Despre un vrăjitor puternic și egoist, care nu aducea bucurie nimănui și care fusese transformat în pisică până va învăța să iubească…
A doua zi, soarele părea mai vesel, pasagerii îi zâmbeau, autobuzul parcă zbura ușor pe străzile Chișinăului.
A verificat biletul de loterie și n-a mai fost surprinsă să câștige o excursie la Marea Neagră. Ciudat a fost când șeful i-a zis:
Mergi, Ancuța, să te odihnești! Băieții te înlocuiesc fără grijă!
Au urmat zile cu mare, stele și senzația că ceva nou a început în sufletul ei.
S-a întors acasă altă femeie: fericită, împăcată, cu scoici în buzunar și marea în suflet.
Când a deschis ușa, pe hol a apărut Lucian. Înalt, cam la fel de ciufulit ca înainte.
Să știi că te-au căutat ieri, zise el cu un zâmbet timid. Să-ți dau ceva… s-a înecat puțin cu vorba. Ești foarte frumoasă azi, Ancuța.
Mulțumesc! Ce era de dat?
Lucian intră la el și ieși cu un pui de pisică în brațe, gri și pufoasă, cu un aer foarte cunoscut.
De fapt, toți perșii au aerul acela, puțin năzdrăvan.
E fiul pisicii tale… adică, a lui Merlin. Îl cheamă Artur.
Bătrânul a spus că numai tu, de fapt… numai noi putem avea grijă de el, se poticni Lucian emoționat.
Cum? Ancuța simți cum inima îi bate mai tare.
A zis că Merlin și cu el pot avea încredere doar în… noi, recunoscu Lucian într-un șoaptă.
Miau! a confirmat motănelul numit Artur și s-a cățărat la Ancuța în brațe.
Ea și-a întins mâna, și pentru prima oară a întâlnit-o pe a lui Lucian… și lumea s-a făcut mai bună, mai caldă și mult mai fericită.
Viața nu aduce mereu miracole mari uneori, cea mai mică pisică, o cafea bună și o inimă deschisă pot schimba o viață întreagă. Drumul către fericire începe uneori cu un bilet găsit și o dorință pusă la ceas de stele.
