— Pisica nu mai este printre vii de șase luni, — i-a spus bătrânica bărbatului care îl adăpostise pe Boris.

În ajunul Anului Nou, într-un apartament garsonieră din Chișinău, mirosea a tăiței instant și a singurătate veche.

Vasile Petre stătea lângă fereastră, într-un fotoliu vechi, și privea strada pustie.

— Și acum ce? — mormăi el pentru sine. — Din ce o să trăiești?

De șase luni nu mai avea de lucru. Soția, Rodica, plecase la vecin cu o lună în urmă. Luase tot, chiar și pisica Mona, pe care o găsiseră primăvara trecută.

— Nu vreau să te mai văd, — spusese la despărțire. — Miroși a rachiu încă de dimineață.

Ce altceva să mai fi spus? Era adevărat.

În ziua aceea, Vasile nici măcar nu se atinsese de sticlă — pur și simplu nu mai avea bani. Ultimii douăzeci de lei îi cheltuise pe blestemații tăiței.

Deodată, pe scară se auzi un mieunat jalnic.

— Iar pisica vecinului, — făcu Vasile din mână.

Dar mieunatul nu înceta. Ba chiar devenea tot mai insistent.

Vasile se ridică, se apropie de ușă, ascultă.

— Și ce vrei? — bombăni el, deschizând ușa.

Pe palier stătea un motan cenușiu. Ud, ciufulit, cu blana murdară. La gât atârna o zgardă jerpelită.

Motanul ridică privirea și se uită drept în ochii lui Vasile.

— Pleacă de aici, — făcu Vasile obosit cu mâna. — Nici eu n-am ce mânca.

Dar motanul nu plecă. Se apropie, se frecă de picioarele lui.

Vasile se aplecă, cercetă zgarda. Pe o etichetă mică, ștearsă, era zgâriat: „MIHAI”.

— Mihai? — se miră Vasile. — Nume ciudat pentru un motan.

Iar motanul, ca și cum i-ar fi răspuns, mieună tare.

Primele două zile, Vasile încercase să alunge musafirul nepoftit. Dar Mihai nu ceda. Stătea sub ușă, mieuna, zgâria. Iar când Vasile ieșea la magazin, motanul îl urma pas cu pas.

— Ce, te-ai prins de mine? — întrebă Vasile în a treia zi, uitându-se la ochii cenușii.

Mihai toarse în semn de răspuns.

— Bine, intră. Dar numai temporar. Până îi găsim stăpânul.

În apartament, motanul se purta ciudat. Nu explora teritoriul, cum fac de obicei animalele. Se duse direct la fereastră, sări pe pervaz și rămase nemișcat, privind afară.

— După ce cauți? — întrebă Vasile.

Mihai nu răspunse. Doar stătea și privea în depărtare.

După o săptămână, viața lui Vasile începu să se schimbe.

Mai întâi se întâmplase ceva nemaipomenit – îl sunaseră de la fostul loc de muncă.

— Vasile Petre? — auzi el vocea cunoscută a șefului. — Sunt Gheorghe Ionescu. Am o vorbă.

Vasile îngheță. Probabil voiau să recupereze paguba din ziua aceea blestemată când venise beat la muncă.

— Vă ascult, — răspunse el răgușit.

— Pe scurt: l-am dat afară pe maistrul Petrescu. S-a dovedit iresponsabil. Mâine vine comisia, trebuie să predăm șantierul. Mă ajuți?

— Domnule Ionescu, credeam că sunteți supărat pe mine.

— Ce supărare! Ești om bun, doar că viața te-a strâns atunci. Poți veni mâine?

Vasile se uită la Mihai. Motanul stătea pe pervaz și toarcea fără să se întoarcă.

— Vin, — spuse Vasile hotărât.

Lucrul a mers ca uns. Mâinile își aminteau fiecare mișcare, ochiul prindea cele mai mici greșeli. Seara, șantierul era gata.

— Ei, vezi! — se minună Gheorghe Ionescu. — Într-o zi ai făcut ce a chinuit Petrescu o săptămână.

— Experiența, — răspunse Vasile modest.

— Experiența e bună. Reîntoarce-te la muncă. Doar o condiție: nici o picătură la locul de muncă.

— Am înțeles.

Acasă, Vasile se duse imediat la Mihai.

— Ei, prietene, cum merg treburile? Mi-am găsit de lucru. Acum am să te hrănesc.

Motanul se întoarse și se uită la Vasile. În ochii galbeni licări ceva asemănător cu aprobarea.

Iar după încă o săptămână, se întâmplă o nouă minune.

Vasile se întorcea de la muncă și zări o siluetă cunoscută la intrarea în scară. Rodica. Stătea cu o valiză și plângea.

— Ce s-a întâmplat? — se apropie el de ea.

— Vasile, — suspină ea. — Pot să vin la tine? Sergiu m-a dat afară. A spus că s-a jucat destul.

Vasile se uită la soția care plângea. Acum o lună, ar fi rugat-o în genunchi să se întoarcă. Acum simțea doar milă.

— Intră, — spuse el încet. — Vrei un ceai?

— Aș vrea. Și al cui e motanul? — se miră Rodica, văzându-l pe Mihai pe pervaz.

— Al meu acum. Îl cheamă Mihai.

— Îți aduci aminte de Mona? Am dus-o la mama. Lui Sergiu nu-i plac pisicile.

— Înțeleg.

Stăteau în bucătărie și beau ceai. Rodica povestea despre viața cu Sergiu, își cerea scuze, ruga iertare. Vasile o asculta și se gândea ce ciudat – nu simțea furie. Doar oboseală.

— Vasile, să încercăm de la început? — spuse ea. — Știu că am fost o proastă. Dar ne-am iubit cândva.

Vasile se uită la Mihai. Motanul stătea tot în aceeași poziție, privind pe fereastră.

— Știi, Rodo, — rosti el încet. — Te iert. Și chiar te înțeleg. Atunci chiar mă îmbătasem rău. Dar nu pot da timpul înapoi.

— De ce? — Rodica se uită la el mirată.

— Pentru că am devenit alt om. Și tu ești alta. Suntem străini acum.

Rodica începu să plângă și mai tare.

— Dar te las să rămâi peste noapte, — adăugă Vasile. — Mâine te ajut să-ți găsești o locuință. Am acum serviciu, te ajut cu bani o vreme.

În noaptea aceea au dormit în camere separate. Mihai nu s-a depărtat de Vasile toată noaptea, a stat lângă el și a tors.

Dimineața, când Rodica se pregătea de plecare, se opri la ușă.

— Vasile, pe cuvânt că te-ai schimbat. Ai devenit mai puternic.

— Poate.

După încă o lună, Gheorghe Ionescu îi propuse lui Vasile să devină șef de șantier.

— Vezi cum te respectă băieții? Te apreciază. Și muncesc mai bine cu tine.

— Mă gândesc, — răspunse Vasile.

Acasă, se duse la Mihai.

— Ce zici, prietene? Să accept?

Motanul se întoarse și se uită la el. În ochi era o tristețe.

— Ce ai? — se îngrijoră Vasile. — Ești bolnav?

Mihai mieună încet, altfel decât de obicei.

În noaptea aceea, Vasile se trezi dintr-un sentiment ciudat. Motanul stătea lângă el pe pernă și îl privea direct în față.

— Ce e, Mihai?

Motanul întinse o labă și atinse ușor obrazul lui Vasile.

— Mă sperii, Mihai.

Dimineața, Vasile se trezi singur.

Mihai dispăruse.

Vasile căută prin tot apartamentul, pe toată scara, prin curte. Lipi anunțuri cu poza lui Mihai, sună la toate adăposturile. Motanul nu era nicăieri.

— Nu se poate! — striga el, alergând pe străzi. — Ferestrele erau închise! Ușa încuiată!

Dar Mihai se evaporase, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Trei zile, Vasile nu putu mânca. Stătea lângă fereastră și aștepta. Poate se întoarce?

În a patra zi, sună telefonul. O femeie spuse că poate vorbi despre motan doar la întâlnire.

După o oră, ea stătea în prag:

— Dumneavoastră sunteți Vasile Petre? Eu sunt Nina Bălănescu. Am venit după anunț. Despre motan.

— L-ați văzut pe Mihai? — tresări Vasile.

— Pot să intru? Mi-e greu să stau în picioare mult.

Vasile o lăsă în cameră. Femeia se așeză în fotoliu, oftă adânc.

— Tinere, spuneți-mi, vă rog, cum arăta motanul dumneavoastră.

Vasile descrise motanul – cenușiu, cu ochi galbeni, cu zgarda și eticheta pe care scria „Mihai”.

Nina Bălănescu dădu din cap.

— Și când a venit la dumneavoastră?

— Acum două luni. În ploaie. Ud, flămând.

— Înțeleg, — femeia tăcu o clipă. — Spuneți, viața dumneavoastră s-a schimbat după ce a apărut?

— S-a schimbat, — răspunse Vasile sincer. — Foarte mult. Mi-am găsit de lucru, am rezolvat cu soția. Parcă totul s-a așezat la loc.

Nina Bălănescu zâmbi trist.

— Știți, tinere. Mihai a fost motanul meu. A murit acum șase luni. De bătrânețe. Trăise paisprezece ani.

Vasile rămase încremenit.

— Ce spuneți?

— A fost mereu deosebit. Încă de când era pui. Simțea oamenii. Nu-s nebună, dacă gândiți așa. Doar că, uneori, se întâmplă lucruri neexplicate.

— Dar cum, de ce…

— Mihai, cât a trăit, fugea des de acasă. Îl găseam în cele mai neașteptate locuri. Parcă știa unde e nevoie de ajutor. Venea la oameni singuri, la bolnavi. Îi ajuta să treacă peste necazuri. Apoi se întorcea acasă.

Vasile asculta, nevenindu-i să creadă.

— După moartea lui, mă gândeam adesea – de ce n-a putut rămâne? Atâția oameni mai au nevoie de ajutor.

— Și dumneavoastră credeți că el, că era chiar el?

— Dumneavoastră nu credeți? — Nina Bălănescu îl privi atent. — Motanii obișnuiți nu se poartă așa. Motanii obișnuiți nu dispar din apartamente încuiate.

Vasile se duse la fereastră.

— Ce să fac acum? — întrebă el încet.

— Să trăiți, — răspunse simplu Nina Bălănescu. — Să trăiți bine. Mihai v-a învățat să credeți din nou în voi. Acesta a fost darul lui.

— Dar dacă o iau iar pe arătură? Dacă încep să beau?

— Nu veți începe, — spuse femeia. — Acum știți că puteți fi altfel.

După plecarea Ninei Bălănescu, Vasile rămase mult timp lângă fereastră. Soarele apunea, colorând cerul în roșu.

— Mulțumesc, prietene, — șopti el în gol.

Și deodată, i se păru că o adiere ușoară mișcă perdeaua. Ca și cum cineva nevăzut ar fi mieunat în semn de răspuns.

După o săptămână, Vasile acceptă propunerea de a deveni șef de șantier. După încă o lună, cunoscu o femeie în autobuz – ducea o pisică vagaboandă la veterinar.

— E frumoasă, — spuse Vasile, uitându-se la pisica tricoloră.

— Da, dar n-are stăpâni, — răspunse femeia cu tristețe. — Eu sunt Ana, apropo.

— Vasile. Și dacă aș vrea să-i devin eu stăpân?

— Dumneavoastră?

— Dacă nu aveți nimic împotrivă.

Ana râse.

— Nu am nimic. Cum o s-o chemați?

Vasile se uită în ochii galbeni ai pisicii.

— Mihaela. În cinstea unui motan deosebit.

Undeva, sus în cer, un motan cenușiu pe nume Mihai toarcea satisfăcut. Munca lui era încheiată.

Vasile începuse din nou să creadă în viață. Și în faptul că minunile se întâmplă celor care sunt gata să le primească.

Unii vor spune că așa ceva nu se poate. Poate. Dar oricine poate spera să întâlnească, la momentele grele, propriul său „Mihai”.

Please rate
Group News
— Pisica nu mai este printre vii de șase luni, — i-a spus bătrânica bărbatului care îl adăpostise pe Boris.