Să-ți povestesc ceva ce numai la noi acasă ți se poate întâmpla. Seară de seară, motanul nostru, pe nume Nică moldovenii știu despre ce vorbesc, râde lumea și pe la Cluj de chestiile astea se vâră în pat fix lângă soția mea, Doina. Numai la ea la spate se lipește, cu toate lăbuțele mă împinge de parcă eu aș fi intrusul. Iar dimineața, când mă uit la el, îmi aruncă privirea aceea de șmecher mare, de parcă ar vrea să-mi spună: Ce, fraiere, aici e regatul meu!. Doina râde de mă tăvălesc covoarele, dar mie nu prea-mi vine să râd.
Te rog să-ți imaginezi scena: pentru prințul ăsta se prăjește pește păstrăv de Prut, de-ți lasă gura apă. Doina îi scoate oasele cu grijă și îi pune pe farfurie doar bucățile grase și suculente, plus pielea crocantă, așezată frumos grămăjoară. Lui Nică, adică. Eu? Să nu mă plâng, dar ce rămâne de la motan, aia primesc. Și tot el, cu nasul pe sus, parcă zice: Tu ești servitorul, nu eu.
Normal că mă apucă drăcia uneori și-l mai împing discret de la masă sau îl dau jos de pe divan, dar inevitabil e război. Îmi ascunde bombe cu ceas în papuci Moldovanul știe la ce mă refer și soția începe:
Vezi să nu-l necăjești pe puiul nostru de soare!
Și ce să fac, că doar una mi-e Doina. Înghit în sec, răbdare, ce să zic. Totul ca să fie liniște în casă.
Da în dimineața aia… mă pregăteam să merg la serviciu și-o aud pe Doina cum țipă de-mi trec fiorii pe șira spinării. Fug în hol și nu-mi vine să cred: șase kile de blană zbârlită, cu ghearele scoase și nervii întinși la maxim, Nică se aruncă pe nevastă-mea ca taurul pe mantaua roșie. Când m-a văzut, sare pe pieptul meu de numa, că aproape mi-a intrat inima în gât. Încerc să-l resping cu un scaun și trag de Doina spre dormitor. Motanul ratează picioarele scaunului, urlă de durere și tot nu se lasă. Până nu trântim ușa după noi, nu se calmează.
Ne-am pansat zgârieturile cu spirt și iod din dulăpiorul cu medicamente. Soția a sunat la birou să spună că Nică a înnebunit și-o trimite în loc la urgențe, nu la muncă. Am sunat după aceea și la șeful meu, repetând povestea ca la carte. Și-n clipa aia…
Simt pământul cum se zguduie și se clatină toată casa. Geamurile din bucătărie se sparg, cel din baie crapă cât colo. Scap telefonul de frică. Preț de câteva clipe liniște mormântală. Uităm de motan și alergăm spre bucătărie. Ieșim pe fereastră și vedem o groapă uriașă sub nasul blocului. Resturi de mașină aruncate în jur era dubița vecinului, încărcată cu butelii GPL, ce cred că a explodat. Pe locul de parcare, mașinile răsturnate, păreau țestoase care nu se mai pot ridica, și-n depărtare urletele sirenelor de poliție și salvare.
Ne-am uitat la Nică. Era ghemuit într-un colț, ținând la piept lăbuța din față ruptă și plângea încet. Doina a țipat, l-a luat în brațe, l-a strâns tare-tare. Am luat cheile de la Dacia din buzunar noroc că era parcată în spatele blocului și am fugit pe scări să nu pierdem timpul cu liftul. Toate cele șapte etaje, pe fugă, fără un cuvânt. Să mă ierte vecinii răniți de la explozie, dar noi aveam rănitul nostru.
Am gonit spre veterinar domnul Grigoraș din cartier, îl știe toată lumea. Pe drum, simțeam că mă roade sufletul la fiecare notă din piesa Doi în cafenea cântată de Mieczysław Tariverdiev răsuna la radio exact atunci, de parcă era regizată scena.
După o oră, Doina a ieșit cu comoara ei la piept, cu lăbuța bandajată. În sala de așteptare, toți cu câini, pisici toți au sărit să-l mângâie pe Nică după ce le-a povestit nevasta pățania.
Acasă, iar s-a pus Doina pe pregătit peștele pentru prințul Nică. Fix cum îi place lui, cu grămăjoara de piele crocantă și tot dichisul. Ce rămâne, la mine în farfurie.
Nică, cu lăbuța prinsă la piept, s-a dus șchiopătând la farfurie. A încercat să mă privească iar cu aroganță, dar acum i s-a citit numai durerea pe față.
Când am terminat ce aveam de făcut prin casă, m-am dus la el și i-am pus și partea mea de pește, curățată de oase, în farfurie. S-a uitat Nică la mine, uimit, cu ochii mari. A dat un mieunat slab, ca o întrebare.
L-am ridicat în brațe și i-am spus:
Poate am avut parte de ghinion, Nică. Dar dacă o am pe Doina și pe tine, sunt cel mai norocos moldovean din lume. Și l-am pupat pe botișor.
Motanul a tors încetișor și m-a împins cu capul lui mare și cald. L-am pus jos și el, șchiopătând, a început să mănânce. Eu și Doina, ținându-ne în brațe, l-am privit și ne-am zâmbit.
De atunci Nică doarme doar cu mine. Mă privește noaptea în ochi și eu îi cer lui Dumnezeu doar să-mi țină lângă mine cât mai mulți ani pe el și pe Doina.
Atât. Nu-mi mai trebuie nimic altceva.
Pe bune.
Că asta e fericirea adevărată.
