În fișa lui Miron erau trei returnări într-un an și jumătate. Voluntarii nu mai discutau cine să-l propună următorul.
Raluca a așezat cușca pe podeaua de faianță și a desfăcut fermoarul. Motanul roșcovan a ieșit încet, a mirosit colțul cuștii, a ocolit castronul cu apă și s-a așezat cu spatele la ușă. Cinci kilograme și jumătate de încăpățânare calmă. Așa făcea de fiecare dată, iar Raluca știa deja: nu avea să se întoarcă.
Schimbul de seară se terminase, toți plecaseră, și rămăseseră doar cei pe care nimeni nu-i luase.
Raluca și-a trecut degetele peste gratul rece al cuștii.
— Ei, Miron. Bun venit acasă.
Motanul nu se clinti.
A doua zi, a întins pe masă cele trei formulare de returnare.
Prima familie, un cuplu tânăr. Apartament cu două camere la periferie, balcon cu vedere la parcare. Motivul returnării: „agresiv, se ascunde, nu socializează”. Au rezistat două săptămâni.
A doua familie. O femeie de patruzeci de ani, garsonieră proaspăt renovată. „Nu s-a adaptat, sâsâie, se bagă sub cadă”. Zece zile.
A treia. Un bărbat cu fetița de șapte ani. „Copilul se supără, motanul nu se joacă, stă într-un colț”. O săptămână.
Raluca a recitit toate cele trei pagini și s-a frecat la nas. Hârtia mirosea a toner de imprimantă și a bucătării străine. Formulările semănau între ele, și din asemănarea aceasta ceva furnica, ca un spin sub unghie, dar nu putea să prindă ce anume. Toate familiile trecuseră interviul. Toate semnaseră contractul. Toate promiseseră răbdare.
Ștefan s-a uită în birou, sprijinindu-se de toc. Înalt, slab, într-un pulover gri, întins. Ochelarii subțiri îi alunecaseră pe vârful nasului.
— Măă… din nou Miron?
— Mhm.
— Poate așa e, Raluca. Se mai întâmplă.
— Cum „așa”?
A ridicat din umeri și a tras de vocală, ca de obicei.
— Păi… ghinionist.
Cuvântul a rămas între ei. Raluca a strâns paharul de cafea, plasticul a trosnit și s-a adâncit în palmă. A desfăcut degetele și a lăsat paharul deoparte. O băltoacă de cafea s-a întins pe masă până la marginea formularului.
A sunat a doua familie la prânz. Au răspuns după al șaselea ton.
— Alo? Da, îmi amintesc. Roșcovanul. Miron. Nu, e bine fără el, mulțumesc.
Vocea femeii era calmă, aproape politicoasă și plictisită. Dincolo de perete, cineva dăduse drumul la televizor, iar Raluca auzea râsul în surdină al publicului din studio, de parcă în apartamentul ăla străin totul mergea după plan.
— Spuneți, cum s-a comportat în prima zi?
— În prima? S-a băgat sub cadă și a stat. L-am chemat. L-am scos. I-am adus mâncarea chiar sub nas. Sâsâia. A doua zi am încercat să-l mângâi. Mi-a zgâriat mâna până la sânge.
— Și apoi?
— Apoi m-am gândit: dacă motanul nu vrea să trăiască cu oameni, n-are rost să-l chinui.
Raluca a strâns telefonul cu umărul și a notat în carnețel: „l-au scos de sub cadă”. A subliniat.
— Dar i-ați dat timp să stea singur? Fără încercări de contact?
Tăcere. Foșnetul receptorului în palma străină.
— Și atunci de ce să adopți un motan, dacă nu-l atingi?
Raluca nu a răspuns. A închis, a lăsat telefonul pe masă și a stat mult timp, cu bărbia sprijinită în palmă. Afară, ploaia bătea în tabla acoperișului, ritmic, ca un metronom.
Pe pagina alăturată a carnețelului găsise o notiță de la prima familie, scrisă cu luni în urmă: „au încercat să-l ia în brațe din prima zi”. Raluca a pus un semn de întrebare lângă și a închis carnețelul. Dar întrebarea nu s-a închis.
Sâmbătă, Ștefan a rămas până târziu.
Ea a intrat încet. Lumina ardea doar în coridorul din capăt, unde erau cuștile de lungă ședere.
Ștefan stătea pe vine în fața cuștii lui Miron. Nu spunea nimic. Pur și simplu stătea și se uita în podea, iar motanul dincolo de gratii făcea același lucru: spatele la ușă, coada înfășurată în jurul labelor, urechile ușor date înapoi.
Raluca a vrut să-l strige. Și s-a oprit. Pentru că a auzit.
Miron torsese.
Încet, la limita auzului. Un sunet constant, profund, asemănător cu bâzâitul lămpilor, doar mai moale. Parcă înăuntrul motanului funcționa un motor mic, care pornea doar în liniște. Când nimeni nu întindea mâinile și nu aducea mâncarea sub nas.
Ștefan s-a ridicat, s-a întors spre ieșire și aproape s-a lovit de Raluca.
— Măă… doar verificam castroanele.
— Torsese.
— Da. Face des așa. Când crede că e singur.
— De când știi?
Ștefan și-a îndreptat ochelarii.
— Din octombrie, probabil. Atunci am uitat cheile și m-am întors după ele. Iar el stătea și torcea. Apoi ușa a scârțâit și a tăcut brusc. Ca și cum l-ai fi oprit.
Raluca s-a lipit de perete. Tencuiala era aspră și rece sub omoplați. Din cușcă nu se auzea nimic. Miron tăcuse, simțind al doilea om.
Și în liniștea aceea, a înțeles cu ce semănau acele trei formulare.
Nu cu descrierea unui motan dificil.
Ci cu descrierea unor oameni care voiau iubire pe loc. Mângâiere la comandă. Recunoștință în prima seară, contact la cerere, ca un întrerupător pe perete: apăsai, primeai.
Trei familii luaseră Miron și întinseseră imediat mâinile. Îl scoseseră din ascunzătoare. Îl aduseseră la față. Îl așezaseră pe poală. Iar când o ființă vie răspunsese în singurul mod pe care îl avea – când se ascunsese, sâsâise, se strânsese în sine – ei completaseră cu grijă formularul: „agresiv”, „nu s-a adaptat”, „nu se joacă”.
Raluca a deschis carnețelul. Și a găsit a treia notiță, pe care o lăsase la returnarea ultimei familii, dar nu-i dăduse importanță: „Fetița a plâns pentru că motanul nu voia să stea în poala ei”.
Formulările se schimbau de fiecare dată. Dar acțiunea rămânea aceeași.
Luni, a rescris instrucțiunile. Versiunea veche, pe care o dădeau tuturor, începea cu: „Motanul are nevoie de afecțiune și răbdare”. Cea nouă începea altfel.
Raluca i-a citit cu voce tare lui Ștefan, ținând foaia la distanță, de parcă nu-și credea propria scrisoare:
— Prima săptămână nu-l atingeți. Nu-l chemați. Nu-l scoateți. Puneți castronul cu mâncare, apa, litiera și închideți ușa camerei lui. Intrați doar pentru hrănire. Nu vă uitați în ochi. Nu încercați să-l mângâiați.
Ștefan a fluierat ușor.
— Măă… asta e o instrucțiune cum să ignori un motan.
— E o instrucțiune cum să nu îl împiedici să te iubească.
A tăcut o clipă și a adăugat mai încet:
— Un an și jumătate am explicat oamenilor că motanul e dificil. Dar el nu e dificil. E precaut. Și noi l-am trimis la cei care confundă răbdarea cu așteptarea.
— Care e diferența?
— Așteptarea cere un rezultat. Răbdarea nu cere nimic.
Ștefan a tras de vocală, ca și cum ar fi cântărit răspunsul. A tăcut. Lampra de deasupra lor a pâlpâit, iar Miron, în capătul coridorului, a mișcat scurt o ureche la sunet. Urechea ruptă, stânga.
A patra familie a venit după trei săptămâni. O femeie de vreo cincizeci de ani, cu voce blândă și mâini arse de soare. A ascultat noile instrucțiuni, a dat din cap. Doar o singură întrebare a pus:
— Dar dacă și după o lună tot cu spatele va sta?
Raluca s-a uitat în ochii ei.
— Atunci înseamnă că are nevoie de mai mult de o lună.
Femeia a dat din cap. Și a luat cușca.
Miron, înăuntru, tăcea. Spatele la gratii, coada înfășurată în jurul labelor, urechile ușor date înapoi. Ca de obicei.
Fotografia a venit după o lună. Fără semnătură, fără comentarii. Doar o imagine. Un pervaz, dincolo de geam o curte de iarnă, un ghiveci cu vreo plantă.
Și motanul. Roșcovan, cu pieptul alb și urechea stângă ruptă.
Stătea cu fața spre cameră.
Raluca i-a arătat fotografia lui Ștefan. El și-a îndreptat ochelarii, s-a uitat, apoi încă o dată.
Și a spus încet, fără vocala trasă de obicei:
— Atunci nu el era problema.
Raluca a băgat telefonul în buzunar. Fișa lui Miron a scos-o din mapa „ședere îndelungată” și a mutat-o în sertarul de jos al biroului. Acolo unde zăceau acele puține povești care nu trebuiau povestite. Era suficient să fie amintite.
