Motanul, care aproape că se resemnase cu gândul că va muri singur înghețat, sleit de foame, trădat și copleșit de deznădejde , a simțit, deodată, lângă el ceva mic și cald…
Fusese alungat. Pur și simplu dat afară. După zece ani în care a crescut într-o familie.
Motivul? Recomandarea unui medic: cică bebelușii ar putea să aibă alergie la blana de animal. Aceast neclar ar putea i-a decis soarta.
Bineînțeles, nimeni nu voia să ia acasă un motan bătrân, de zece ani. Bărbatul, fără vreo urmă de remușcare, doar l-a luat și l-a lăsat, nu oriunde, ci în curtea blocului vecin. Printre nămeți, în frigul tăios. Știa că nu are cum să mai găsească drumul înapoi. Și cine știe dacă o să supraviețuiască până dimineață la televizor anunțau ger năprasnic.
Rece calcul. Gândire seacă.
Și dacă n-ar fi fost soarta, așa s-ar fi întâmplat. Dar undeva, ceva s-a schimbat. Motanul, deja resemnat, a simțit sub burtă ceva viu, ceva cald.
S-a mișcat cu greu. S-a întors și a încremenit.
În fața lui, se înghesuiau două ghemotoace firave, cu niște ochi rotunzi, plini de speranță și încredere.
Parcă nu-mi era de-ajuns… a oftat cu obidă. Nici să mor liniștit nu-mi e lăsat. Ce-am făcut să merit așa ceva?
Pisoi. Și pe ei îi dăduse cineva afară. Două suflete mici, aruncate tot în ger, tot în nemiloasa iarnă. De ce? Nimeni nu știe. Dar faptul era cert: dacă el, motanul matur, ceda, ei nu aveau nicio șansă. Aveau să înghețe chiar lângă trupul său obosit.
Începu să-și dezmorțească lăbuțele amorțite de frig. I-a adunat sub el, i-a strâns lângă burtă, i-a spălat. Pisoii s-au lipit de el cu o încredere de nedescris de parcă nu văzuseră doar o mamă, ci salvarea însăși.
Ce noroc pe capul meu și-a zis cu jumătate de gură.
Burta-l durea de foame. Pisoii, sărmanii, erau și mai rău. S-a ridicat șchiopătând și a mers spre tomberoanele de lângă bloc, unde încă plutea miros de mâncare.
A găsit cu greu două bucăți de chiftea apoi niște măruntaie de pui, înghețate bocnă. Le-a adus pisoiilor, le-a lăsat să se sature, abia apoi a mâncat și el restul. Mai liniștiți, pisoii s-au cuibărit sub burta lui, torcând, și-au adormit.
A adormit pe neașteptate.
O voce l-a trezit:
Mami! Tati! Veniți! Un motan cu pisoi!
Era să râd. Bineînțeles motan… cu pisoi…
Dar fata nu era genul ce trece cu vederea.
După zece minute s-a întors. Într-o mână un pachet cu ceva cald și gustos, în cealaltă un pled vechi, dar pufos. Acum nu mai erau direct pe zăpadă, ci pe o pătură moale.
Peste încă o oră, fata a venit iar, de data asta cu tata. Tata ducea după el o căsuță improvizată din scânduri și bucăți de mobilă. Pe peretele din față o coală scrisă cu roșu: NU DERANJAȚI. NU ALUNGAȚI. LE HRĂNIM. AP. 22.
Toți vecinii au adus bunătăți seara conserve, resturi de mâncare, cutii cu hrană pentru copii. Grija și mila s-au răspândit prin scara blocului.
A doua zi, fata și tata au venit din nou la motan și pisoi. După masă, pisoii au adormit acolo, la jumătate de drum spre motan.
Spre seară, când familia se întorcea acasă, pisoii au țopăit vesel spre fată.
Motanul îi urmărea din culcuș, căscând. N-avea de gând să iasă. Fusese trădat o dată. Nu mai vroia să-și dea inima pe tavă.
Mamă, zise fata. N-ai hrănit motanul. Poate vrea și el…
Hai lasă, a ridicat din umeri femeia. E mare, se descurcă singur.
Ce mamă? a mirat tatăl. E motan, nu pisică.
Ce zici acolo? s-a încruntat femeia. Nu vezi cum are grijă de pisoi? Clar e o pisică!
Uită-te cu atenție, zâmbi bărbatul. Nu prea are trăsăturile unei mame și nici semne de mamă adevărată.
Femeia s-a aplecat, l-a privit atentă, apoi l-a pipăit ușor pe burtă. Motanul a bombănit nemulțumit și s-a uitat cu mustrare la ea.
Chiar e motan… Doamne, a șoptit ea.
Ai nimerit-o, a zâmbit el în gând.
Deci el… toată iarna asta, tot gerul ăsta, a avut grijă de pisoi? I-a încălzit, i-a hrănit?
N-a mișcat niciodată. Vorbele ei nu însemnau nimic pentru el. Avea doar un gând: să găsească un rost pisoiilor, apoi să dispară, liniștit, nevăzut.
Dar iar s-a amestecat soarta.
Femeia n-a plecat. Din contră, plângea.
Mamă, a șoptit fata, strângând pisoii, privește-l. E evident un motan domestic. Probabil l-au dat recent afară…
Da, a murmurat tatăl. Cineva a decis că e de prisos. Dar el, în loc să moară de tot, a devenit pentru ei… mamă. Și-a amânat moartea pentru niște străini.
Vrei să mă vezi plângând? a oftat femeia.
Spun doar adevărul, a răspuns liniștit bărbatul.
Apoi femeia s-a apropiat de motan, l-a luat cu grijă în brațe și l-a strâns la piept.
S-a încordat, gata să sară, dar n-a făcut-o a miorlăit și a început să toarcă. Nici el nu și-a dat seama de ce.
Crezuse că îl vor hrăni, curăța și apoi iarăși va ajunge pe stradă. Dar…
A aterizat la baie, unde l-au spălat cu șampon. A mârâit nemulțumit, dar fata și mama îl mângâiau.
Apoi l-au înfășurat cu prosop cald. L-au pus pe canapea moale. Peste tot mirosea a mâncare bună. Pisoii, ca de obicei, s-au cuibărit sub burta lui și au adormit mulțumiți.
Erou adevărat…, a șoptit femeia mângâindu-l pe spate. Nici un om n-ar fi făcut ce a făcut el…
Se lingușește, a căscat motanul. Lasă, poate îi zgârii mâine…
Dar a tors din nou. Fata a râs cu poftă.
Poate n-o să-i mai zgârii… Parcă sunt oameni de treabă.
I-a strâns pe toți trei și i-a spălat cu grijă. Femeia tot plângea.
Ciudate-s femeile astea,, a gândit. Te spală, apoi varsă lacrimi. O fi ceva cu sufletul…
A adormit strâns, cu pisoii lângă el. Nu știa că mama fatăi nu i-a lăsat să ia acasă familia de pisici de pe stradă. De aceea, tata cu fata au făcut căsuța din plăci.
Acum toți trei motanul, și doi pisoi dormeau, unul peste altul, lipiți.
Familia îi privea, tăcuți, la lumina galbenă a becului. Uitându-se la bătrânul motan care le-a dat tuturor o lecție de omenie.
Dar tot n-am trecut nepăsători… a spus timid fata.
Iar părinții au aprobat din priviri.
Poate, ăsta a fost cel mai bun lucru pe care l-au făcut în ultima vreme.
