Motanul, care deja își făcuse gândul că sfârșitul îl va găsi singur înghețat, învins de foame, de trădare și de deznădejde a simțit dintr-odată lângă el ceva mic, tremurător și cald…
Fusese alungat. Pur și simplu dat afară. După zece ani în aceeași casă.
Totul din cauza unui sfat venit de la doctor: chipurile, bebelușul cel nou ar putea avea alergie la blană de pisică. Acest ar putea nesigur i-a pecetluit soarta.
Desigur că nimeni nu voia un motan bătrân, de zece ani. Bărbatul, fără să clipească, fără mustrări de conștiință, l-a scos în stradă. Nici măcar nu l-a dus departe doar în curtea blocului vecin. În nămeții grei, sub gerul mușcător. Știa prea bine că motanul nu va găsi drumul înapoi. Și cine știe dacă ar fi rezistat până la următoarea noapte prognoza arăta ger crunt.
Calcule reci. Logica uscată.
Dar, dacă nu s-ar fi amestecat destinul, așa ar fi fost. Numai că ceva n-a mers cum și-a imaginat omul. Motanul, cu sufletul frânt, gata să se predea, a simțit sub burtă o mișcare vie. Caldă.
Cu efort și-a mișcat labele înțepenite de frig. A dat capul într-o parte rămânând pironit pe loc.
În fața lui tremurau strâns două ghemotoace mărunte cu ochi mari și rotunzi. Îl priveau cu acea încredere disperată doar a puilor.
Ei, așa ceva… a mormăit el în sinea lui cu o exasperare blândă. Nici să mori liniștit nu te lasă. Pentru ce pedeapsă e asta?
Pisoi. Și pe ei i-a aruncat cineva. Două mogâldețe, scoase în același ger, aceeași noapte nemiloasă. De ce? Cine știe. Faptul contează: dacă el se va preda, nici ei nu au nicio șansă. Aveau să lâncezească alături de trupul lui deja reci.
A început să-și dezmorțească încet lăbuțele. I-a luat sub el, i-a tras lângă burtă și a început să-i lingă grijuliu. Ei s-au înghesuit cu înfrigurare și încredere de parcă sub blana lui nu era doar mamă, ci însăși salvarea.
Ei, am dat de belea a oftat motanul.
Burta îi ghiorăia a gol. Copiilor sigur le era și mai rău. Șontâc-șontâc, a pornit spre tomberoane unde încă mirosea a hrană.
Cu greu a găsit câteva bucăți înghețate de chiftea și niște măruntaie de pui. Le-a adus puilor, i-a lăsat să se sature, a ros și el firimiturile. Sătui, micuții s-au ghemuit sub burta lui, au început să toarcă și au adormit cu nasurile afundate în blană.
Somnul l-a prins pe neașteptate.
L-a trezit un glas:
Mămico! Tăticule! Uite o pisică cu pisoi aici!
Motanul era gata să râdă. Desigur, pisică…
Dar fata nu era una care trece nepăsătoare.
După zece minute s-a întors. Într-o mână o pungă cu mâncare aburindă, în cealaltă o pătură veche, dar caldă. Cei trei nu mai erau pe pământul rece ci pe o pătură moale, visătoare.
Peste o oră, fata s-a reîntors, de data asta cu tata. El ducea o căsuță improvizată din scânduri de la vreun șifonier vechi. Pe fața căsuței, o coală scrisă cu roșu: NU DERANJAȚI. NU ALUNGAȚI. ÎI HRĂNIM. AP. 22.
Spre seară, vecinii au început să lase pachete: cutii cu hrană, resturi de la cină, borcănele de lapte praf. Mila se întinsese ca o ceață peste tot blocul.
A doua zi, tatăl și fiica s-au întors la “mămica pisică” cu pui. Cei mici, sătui, n-au mai ajuns nici până la motan au adormit pe jumătate de drum.
Seara, când familia a trecut din nou, pisoii au alergat spre fată, chicotind fericiți.
Motanul privea din căsuță, căscând alene. Nu mai avea chef să se apropie. Fusese deja trădat. Nu mai voia să se atașeze.
Mami, spuse fata, nu i-ai dat de mâncare mămicii puilor. Și motanul mare trebuie să mănânce…
Lasă, ridică din umeri femeia, are zece vieți, se descurcă singur.
Care mamă? se miră tatăl. Nu vezi că e motan de fapt
Cum adică? se încruntă mama. Nu vezi, îi îngrijeşte, îi linge… E clar o pisică!
Privește mai bine, zâmbește tatăl cu șiretenie. N-are nici chip de mamă, nici semne că ar fi alăptat.
Femeia se apleacă spre motan, îl mângâie ușor pe burtică. El se smucește nemulțumit, privindu-i cu mustrare.
Doamne… murmură ea. E chiar motan…
Mda, ai ghicit, chicotește el în gând.
Deci, tu… tot acest frig, toată nebunia asta tu i-ai încălzit, tu te-ai ocupat de sufletele astea mici? I-ai hrănit?
Nici n-a tresărit. Ce să-i facă vorbele lor? Tot ce-și dorea era să le găsească un rost, apoi să dispară liniștit, invizibil.
Dar norocul s-a jucat iar cu el.
Femeia nu a plecat. Plângea.
Mămico, șopti fata, strângând puii la piept. Uite-l, e clar că a fost de casă… L-au aruncat recent.
Da, zise tatăl. Cineva n-a mai avut nevoie de el. Și el, în loc să moară, le-a devenit mamă. S-a lăsat pe el pentru alții.
Hai, serios, îngână femeia, lăcrimând. Vrei să plâng chiar acum?
Doar spun cum e, răspunde calm bărbatul.
Femeia s-a aplecat, l-a luat cu grijă în brațe și l-a strâns la piept.
Motanul s-a încordat, gata să fugă. Dar, în schimb, a mieunat și a tors încet. Nici el nu știa de ce.
Credea că îl vor hrăni, îl vor aranja și iar îl vor arunca. Dar…
S-a trezit în baie. Spălat cu șampon. S-a certat, dar fata și mama l-au liniștit.
Apoi prosop cald, canapea moale, miros ademenitor de hrană bună. Pisoii, ca de obicei, s-au ghemuind la pieptul lui și au adormit.
Erou adevărat, a șoptit femeia mângâindu-l pe spate. Nu toți oamenii ar face așa ceva…
Te guduri tu, zău, a căscat motanul. Lasă, văd eu… Poate mâine mușc puțin.
Dar în loc de mușcătură, a tors din nou. Fata a râs.
Ei fie,” s-a gândit. “Poate chiar nu o să mușc. Par oameni faini.
Și-a tras pisoii mai aproape și i-a lins pe botic. Femeia a lăcrimat din nou.
Și ce-i cu femeile astea ba spală, ba plâng… Poate le mustră conștiința sau visează cu ochii deschiși.
A adormit strâns cu cei micuți, fără să știe că mama fetei fusese cea care interzisese, cândva, o pisică de stradă. De asta căsuța o construise tata cu fata.
Și acum trei motanul și cei doi ghemotoace dormeau laolaltă, învelite în blană și vis.
Familia privea tăcut la bătrânul motan, care s-a dovedit a fi mai omenos decât mulți oameni.
Dar noi nu i-am trecut cu vederea, nu? a șoptit fata.
Iar părinții doar au dat din cap, împăcați.
Poate acesta să fi fost cel mai bun gest făcut în tot anul.
