Pisica a intrat în biserică și s-a așezat lângă altar părintele a înțeles totul
Dimineața slujba decurgea liniștit, fără grabă. Totul era așa cum fusese mereu: aceleași cuvinte de rugăciune, aceleași chipuri în cea mai mare parte femei în vârstă, vreo zece, nu mai mult. De douăzeci și trei de ani oficia părintele Ion și de mult nu mai aștepta ca biserica să se umple de lume într-o zi de lucru.
Se apropia sfârșitul slujbei când a auzit ușa de la intrare scârțâind încet.
Și-a ridicat privirea și a încremenit.
Pe naos, cu pași măsurați, de parcă era la ea acasă, mergea o pisică.
Cenușie, pufoasă, cu o pată albă pe piept. Coada dreaptă, mândră. Se ținea sigură pe ea, parcă știa exact unde se duce.
Bătrânele și-au șoptit, una s-a închinat, alta a dus mâna la gură mirată. Pisica însă a trecut printre icoane și lumânări, și s-a așezat chiar lângă altar.
S-a strâns ghem, a pus boticul pe lăbuțe și a rămas nemișcată. Doar ochii ei galbeni priveau țintă, clipind rar.
Părintele Ion a simțit un nod în stomac.
A recunoscut-o.
Doamne, cum a ajuns aici?
I-au tremurat mâinile. A închis pentru o clipă ochii, încercând să-și revină, dar gândul i-a fugit la tanti Paraschiva.
O femeie liniștită, trecută prin viață, cu ochi blânzi și obosiți. Locuia singură într-o garsonieră la marginea orașului Chișinău. Duminică de duminică venea la biserică încetișor, sprijinindu-se de baston, dar întotdeauna prezentă.
Și mereu hrănea pisicile de la bloc.
Și ele-s făpturile Domnului, părinte, mi-a spus odată când m-am dus cu Sfânta Împărtășanie. Cum să nu le fie milă de ele?
Iar Mitzi era favorita ei. O pisică cenușie, pufoasă, pe care Paraschiva o găsise abia născută și o crescuse cu greu. De atunci, n-o părăsea nici o clipă.
Când am vizitat-o ultima dată cam trei săptămâni în urmă , Mitzi ședea pe pervaz și o privea pe bătrână cu o atenție stranie. Parcă înțelegea ceva.
Părinte, mi-a șoptit atunci, dacă s-ar întâmpla ceva cu mine, să nu lăsați pisica. E tare deșteaptă.
Am dat doar din cap, i-am strâns mâna.
Și-acum, Mitzi stătea la altar.
Am înțeles totul. Și m-am simțit rece pe dinăuntru.
Slujba s-a isprăvit ca prin ceață.
Rosteam rugăciunile automat, iar în minte aveam un singur gând trebuie să merg. Acum.
Credincioasele ieșeau încet, cu lumânări în mână, șoptindu-se. Se tot uitau la pisică care stătea nemișcată la altar.
Părinte, dar… a început una din bătrâne, dar am făcut doar semn cu mâna:
Lasă, vorbim mai târziu.
M-am dezbrăcat de veșmânt, am luat rasa obișnuită îmi tremurau degetele, nu reușeam să nimeresc nasturii din prima.
Doamne, să nu fie ce cred.
Dar știam. În tot sufletul meu știam nu greșesc.
Mitzi a ridicat capul când m-am apropiat. M-a privit lung și a mieunat încet.
O dată.
Parcă ar fi zis: Ai înțeles? Bine atunci.
Hai! i-am șoptit și i-am întins mâna.
Pisica s-a ridicat, s-a întins somnoroasă și a pornit spre ieșire. Eu după ea.
Afara era mohorât. Vântul smulgea crengi goale și rostogolea frunze uscate pe asfalt. Până la blocul Paraschivei vreo cincisprezece minute de mers pe jos.
Mergeam repede, aproape alergam. Mitzi nu rămânea în urmă lăbuțele ei abia se vedeau, coada fluturând.
Să mă grăbesc, să apuc…
În sinea mea, știam deja: dacă pisica a venit la biserică și s-a culcat la altar, totul era deja hotărât.
Pe drum mi-au venit în minte amintirile cu tanti Paraschiva cum ședea în fotoliu la fereastră, învelită într-o plapumă. Cum zâmbea când intram. Cum făcea cruce, cu mâna tremurândă, primind Sfintele Taine.
Să știți, părinte, îmi spunea atunci, că nu mi-e frică. Serios. Am avut o viață bună. Soț drag am avut, fată mare am crescut. Nepoți am, să știți, însă-s departe, ne vedem rar. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată.
Și nu o să vă lase, i-am spus.
A oftat încet.
Știu, dar tot singur mi-e. Mitzi e lângă mine, dar e tare liniște în casă.
Nu am dat mare importanță acelor cuvinte. Am ascultat-o, am încercat să o mângâi. Nu am priceput că, poate, era o despărțire.
Ajuns la blocul ei bloc vechi, scorojit, interfonul nu mai funcționează de ani buni. La etajul trei, liftul oricum nu merge.
M-am ținut de balustradă. Inima îmi bătea nu știam dacă de grabă sau de teamă.
Mitzi mergea înainte. S-a oprit la ușă cea scorojită, cu numărul 37 dat cu vopsea veche.
S-a așezat jos.
Am bătut la ușă.
O dată. De două ori. De trei ori.
Liniște.
Am apăsat soneria veche, sâsâitoare. Sunetul s-a pierdut în apartament.
Nimeni nu a deschis.
Tanti Paraschiva! am strigat. E părintele Ion!
Nimic.
Mi-am lipit urechea de ușă. Poate nu aude? La vârsta ei…
Prea multă liniște, totuși.
M-am lăsat jos pe vine, am privit la Mitzi. Pisica nu se uita decât la ușă.
Cu mâinile tremurânde am scos telefonul și am format numărul sectoristului, același care a ajutat anul trecut, când un bețiv a spart biserica.
Alo, domnule Petru? Sunt părintele Ion. Da, de la biserică. Am nevoie de ajutor. Urgent. O bătrână nu răspunde. Tare mă tem… E nevoie să spargeți ușa.
Vocea lui era calmă:
Adresa?
Strada București, treizeci și doi, etajul trei, apartament treizeci și șapte.
Am înțeles. Vin acum.
Am pus telefonul jos și m-am rezemat de perete.
Mitzi s-a apropiat și s-a frecat de rasă. A tors încet stins, rugător.
Ești deșteaptă, i-am șoptit. Bine ai făcut că ai venit.
Pisica s-a așezat lângă mine.
Am rămas amândoi, așteptând.
Mă gândeam cât de rar am trecut să o văd pe bătrână. Cum nu am observat, poate, cât de greu îi era. Că poate aștepta.
Iartă-mă, tanti Paraschiva. Iartă-mă.
După vreo cincisprezece minute a venit sectoristul.
Petru om masiv, puțin obosit la chip a urcat gâfâind pe scări. M-a văzut jos, rezemat.
Părinte? Ce s-a întâmplat?
Nu deschide, mă tem…
A dat din cap. Nu-i era străin cazul.
Așteptați aici.
A bătut tare în ușă.
Paraschiva Munteanu! Deschideți, Poliția!
Niciun răspuns.
Petru a scos o rangă scurtă din geantă. A vârât-o între ușă și toc, s-a sprijinit și a împins din greu.
Cric, scârț. Lemnul a cedat.
Un ultim efort zăvorul a trosnit.
Ușa s-a deschis.
Dinăuntru a venit aer stătut, miros de medicamente și o liniște de nepătruns.
Părintele s-a închinat și a intrat încet, în urma polițistului.
Holul era același. Pe cuier stătea paltonul bătrânei, vechi, uzat la mâneci. La ușă, papucii așezați cu grijă.
Mai jos, pe coridor, camera.
Petru a deschis ușa și s-a oprit pe prag.
M-am uitat peste umărul lui.
Inima mi-a căzut.
Tanti Paraschiva stătea în fotoliu, la geam, acoperită cu plapuma. Mâinile așezate pe piept. Capul dat un pic pe spate.
Părea că doarme.
Dar chipul îi era cerat, fără viață.
Doamne… am șoptit.
Polițistul a oftat, i-a pus de formă mâna la încheietură să caute puls, a clătinat din cap.
Are ceva timp. Trei zile, poate mai mult.
Trei zile.
M-am lăsat la genunchi în prag.
Trei zile să fie singură, în apartamentul gol. Și nimeni să nu-i bată la ușă. Nimeni să nu se intereseze.
Fiica în alt oraș. Nepoții și ei departe. Vecinii? Cine mai știe astăzi ce face vecinul?
Numai Mitzi.
Doar ea a rămas până la capăt. Nu a plecat, deși fereastra era puțin deschisă.
Și abia atunci, când a înțeles totul, s-a dus la biserică.
O cunoșteați bine? m-a întrebat sectoristul, căutând documentele.
Da, abia mi-am găsit glasul. Era credincioasa mea. Un om bun.
Să anunțați rudele. Unde are actele?
În dulap sau la birou , vocea-mi tremura. Domnule Petru, îi dau eu telefon fetei, am numărul ei, l-a lăsat la biserică.
A dat din cap:
Bine. Eu apelez ambulanța.
M-am apropiat de scaun, am privit atent chipul bătrânei era liniștit, aproape luminos.
Nu a suferit. Domnul a luat-o lin, probabil în somn.
Iartă-mă, am șoptit. Iartă-mă, că n-am trecut să te văd.
Am atins ușor părul alb.
Am făcut semnul crucii și am început să citesc rugăciunea. Încet, șoptit. Cuvintele curgeau ca lacrimile.
În ușă, Mitzi privea stăpâna, nemișcată.
Atunci am priceput limpede: pisica asta a iubit-o pe Paraschiva mai mult decât propria-i fată.
Mai mult decât nepoții care veneau o dată pe an.
Mitzi i-a fost alături până la capăt.
Și după aceea nu a plecat a venit la biserică, a chemat pentru ajutor.
M-am pus la nivelul ei și am luat-o în brațe.
Mitzi nu s-a zbătut. S-a lipit de mine, a tors încet, răgușit.
Gata, i-am șoptit. Gata, draga mea. O să am grijă de tine. Promit. O înmormântăm cum se cuvine. Și tu rămâi cu mine, vrei?
Și am început să plâng.
Lacrimi cădeau pe blana ei, în timp ce o mângâiam și mă gândeam că adevărata iubire nu stă în vorbe, ci în fapte.
Paraschiva a fost înmormântată peste trei zile.
A venit fata, palidă, cu ochii roșii, îmbrăcată în negru. Nu a adus nepoții sunt departe, cu școala, a spus.
Din parohie au venit vreo douăzeci mai ales aceleași bătrâne care o știau. Au cântat Cu sfinții odihnește, cu glasuri tremurate.
Părintele Ion a slujit slujba de înmormântare. Spunea rugăciunile privind sicriul la chipul liniștit al Paraschivei sub baticul alb.
Iartă-mă, robă a Domnului, pentru nepăsare. Pentru răceală.
La capătul sicriului, pe podeaua rece a bisericii, strânsă ghem, stătea Mitzi.
A venit singură dimineața, când au adus sicriul.
S-a așezat și nu a plecat.
Fata a încercat s-o goniască, a fluturat cu batista:
Șșș! Afară cu tine! Nu ai ce căuta aici!
Dar părintele a oprit-o:
Lăsați. Să-și ia rămas bun de la stăpână.
Femeia a vrut să spună ceva, dar a tăcut când a văzut privirea mea.
La cimitir am luat-o și pe Mitzi n-o puteam lăsa singură. Pe tot drumul am ținut-o în brațe.
După înmormântare fata mi-a spus:
Vă mulțumesc pentru tot. Pentru că ați găsit-o. Că ați anunțat.
Nu pentru mine, i-am răspuns încet. Pentru Mitzi să-i mulțumiți. Ea m-a chemat.
Femeia s-a uitat lung la pisică, cu o expresie ciudată.
Luați-o la dumneavoastră, a zis până la urmă. Eu nu pot. Și am și alergie.
Chiar așa plănuiam, am spus.
A dat din cap și a plecat, fără să se mai uite la mormântul proaspăt.
Am rămas locului.
Privind la colina de pământ, la crucea improvizată.
Paraschiva. Liniștită. Singură.
Câți ca ea pe la blocuri, pe la case goale? Trăiesc, îmbătrânesc, se duc și nu-i vede nimeni. Nu-i caută nimeni.
Numai pisicile. Și Dumnezeu.
Am mângâiat-o pe Mitzi:
Hai acasă?
A tors încetișor.
De atunci, în biserică, la geamul de lângă altar, stă mereu pisica cenușie.
Enoriașii îi aduc de mâncare, o mângâie, șoptesc:
Deșteaptă pisică. Suflet sfânt.
Eu doar zâmbesc puțin.
Iar seara, înainte de somn, mă așez în fotoliu, o iau pe Mitzi în brațe și o mângâi pe blana ei moale.
Pisica își strânge ochii fericită, toarce.
Și-n ochii ei galbeni se oglindește lumina candelei.
Calmă. Nestinsă. Veșnică.
Și am priceput: dragostea adevărată e întotdeauna tăcută și statornică. Iar a dărui timp și grijă e mai prețios decât orice.
