Pisica a intrat în biserică și s-a așezat la altar părintele a înțeles totul
Sluba de dimineață se desfășura liniștit, fără grabă, într-o rânduială cunoscută: aceleași cuvinte de rugăciune, aceleași chipuri în mare parte femei vârstnice, cam zece persoane, nu mai mult. Părintele Gheorghe slujea aici de douăzeci și trei de ani și demult nu mai aștepta ca într-o zi de lucru biserica să se umple de oameni.
Aproape că terminase slujba, când a auzit scârțâitul ușii de la intrare.
A ridicat privirea și a înghețat.
Pe naos, domol, ca și cum ar fi mers prin propria casă, pășea o pisică.
Cenușie, pufoasă, cu o pată albă pe piept. Coada ridicată drept. Mergea hotărât, ca și cum știa exact unde vrea să ajungă.
Enoriașele au început să șușotească unele s-au închinat, altele și-au dus mâinile la gură. Dar pisica, fără să se sinchisească de nimic, a trecut pe lângă icoane și lumânări, s-a așezat chiar în fața altarului, s-a ghemuit, și-a pus boticul pe lăbuțe și a rămas nemișcată. Doar ochii ei galbeni au rămas deschiși priveau drept, nemișcat.
În sufletul părintelui Gheorghe s-a dus un fior.
A recunoscut-o.
Doamne, cum a ajuns ea aici?
Mâinile i s-au cutremurat. Părintele a lăsat capul pentru o clipă, încercând să-și adune gândurile, dar chipul doamnei Anișoara Dumitru i-a apărut în minte.
O femeie bătrână, blândă, cu o privire obosită. Trăia singură, într-un apartament vechi, cu două camere, la marginea Chișinăului. Venea la biserică în fiecare duminică încet, sprijinindu-se în baston, dar nu lipsea niciodată.
Și mereu hrănea pisicile de la scara blocului.
Și ele sunt făpturi ale Domnului, părinte mi-a spus odată când am dus-o la împărtășanie. Poți să nu le îngrijești?
Iar Mitzi era favorita ei. O pisică cenușie și pufoasă, pe care Anișoara o găsise pui mic și bolnav, a crescut-o cu lapte. Iar Mitzi îi era recunoscătoare nu se dezlipea de stăpână nici o clipă.
Când am vizitat-o ultima dată cam trei săptămâni trecuseră, cred Mitzi stătea la fereastră,, privind-o pe bătrână de parcă înțelegea tot.
Părinte, a șoptit atunci Anișoara, dacă mi s-o întâmpla ceva, nu lăsați pe Mitzi. E tare deșteaptă.
Atunci doar am dat din cap și i-am strâns mâna.
Și acum Mitzi stătea la altar.
Am înțeles totul pe loc. Și mi s-a făcut frig în suflet.
Slujba s-a terminat parcă în ceață.
Rugăciunile le terminam aproape mecanic buzele rosteau singure, iar în minte răsuna un singur gând: trebuie să merg. Acum.
Doamnele se retrăgeau încet, cu lumânări, șușotind. Se uitau la pisică, care nu se mișca din loc.
Părinte, dar asta a început o bătrânică, dar am ridicat mâna:
Vorbim după. Toate la timpul lor.
Am scos epitrahilul, mi-am luat rasa degetele îmi tremurau atât de tare încât cu greu încheiam nasturii.
Doamne, să mă înșel.
Dar știam. În adâncul inimii, știam că nu mă înșel.
Mitzi a ridicat capul când m-am apropiat. M-a privit îndelung și a mieunat încet.
O singură dată.
Ca și cum mi-ar fi spus: ai înțeles, da. Atât.
Hai să mergem, am șoptit, întinzând mâna.
Pisica s-a ridicat, s-a întins ca după somn și a pornit spre ușă. Am urmat-o.
Afară era posomorât. Vântul fâșâia prin crengi și zvârlia frunzele uscate. Până acasă la Anișoara aveam cam cincisprezece minute pe jos.
Mergeam grăbit, cu inima strânsă. Mitzi pășea lângă mine, coada fluturândă.
Numai să ajungem la timp.
Dar știam bine: dacă pisica a venit singură la biserică și s-a așezat la altar, totul era deja hotărât.
Pe drum mi-o aminteam pe Anișoara cum stătea în fotoliu la fereastră, învelită cu un pled, cum zâmbea mereu când apăream, cum se închina cu mâna tremurândă primind Sfintele Taine.
Să știți, părinte, îmi spunea acum trei săptămâni, nu mi-e frică. Am trăit bine. Bărbat am avut bun, am o fată mare și nepoți. Sunt departe, rar îi văd, dar Domnul nu m-a lăsat niciodată.
Și nici nu vă va lăsa, i-am răspuns.
A oftat încetișor:
Asta știu. Dar tare-i liniște uneori. Numai cu Mitzi lângă mine.
Atunci n-am dat prea mare importanță cuvintelor ei. Am încercat să o mângâi, să o întăresc. Nu mi-am dat seama că, poate, era o despărțire.
Iată blocul cunoscut cenușiu, cu tencuiala căzută, interfonul nu mergea de ani buni. Etajul trei, liftul stricat ca întotdeauna.
Am urcat treptele ținându-mă de balustradă. Inima-mi bătea tare, de parcă presimțeam ce va fi.
Mitzi era deja în fața ușii aceea veche, cu vopseaua scorojită și numărul “37” abia vizibil.
S-a așezat.
Am bătut la ușă.
O dată. De două ori. De trei ori.
Liniște.
Am apăsat soneria bătrână, scârțâia. Ecoul slab s-a auzit înăuntru.
Nimeni nu deschidea.
Doamnă Anișoara! am strigat. Doamnă Anișoara, eu sunt, părintele Gheorghe!
Nimic.
Am lipit urechea de ușă. Poate nu aude, la vârsta asta
Dar liniștea era prea mare.
M-am lăsat pe vine lângă Mitzi, care nu-și dezlipea privirea de ușă.
Cu mâinile tremurânde am scos telefonul și am format numărul sectoristului același domn care m-a ajutat anul trecut, când niște răufăcători au pătruns în biserică.
Alo, domnule Petru Ion, sunt părintele Gheorghe de la biserică. Vă rog, am nevoie de ajutor. O bătrână nu răspunde, trebuie să deschidem ușa cât mai repede.
Vocea lui calmă:
Adresa?
Mihai Eminescu, treizeci și doi, etajul trei, apartamentul treizeci și șapte.
Vin imediat.
Am pus telefonul deoparte și m-am lăsat pe jos lângă perete.
Mitzi a venit lângă mine, s-a împins sfios în rasa mea și a început să toarcă, încet.
Am mângâiat-o pe blana moale, cenușie.
Ai făcut bine, i-am șoptit. Numai tu mi-ai dat de veste.
Pisica s-a așezat lângă mine.
Și am stat așa, amândoi.
M-am gândit cât de rar am vizitat-o pe bătrână. Poate era mai rău decât arăta poate aștepta pe cineva.
Iartă-mă, Anișoara. Iartă-mă, că nu te-am vizitat mai des.
Sectoristul a ajuns în vreo cincisprezece minute.
Petru Ion, un om voinic, cu față obosită, a urcat alene scările. M-a privit mirat, stând jos, cu pisica lângă mine.
Ce s-a întâmplat, părinte?
Doamna Anișoara nu răspunde. Cred că vocea mi s-a tăiat.
A încuviințat din cap.
Stați aici.
A bătut tare în ușă, cu fermitate:
Doamna Dumitru, deschideți, poliția!
Liniște.
A scos o rangă din geantă, a introdus-o atent între ușă și toc și a împins din toate puterile.
S-a auzit trosnetul lemnului. Yncă o apăsare y s-a rupt zăvorul.
Ușa s-a dat larg.
Din apartament venea miros de aer stătut, a medicamente și o liniște de nepătruns.
M-am închinat și am pășit după el.
Holul era neschimbat. Pelerina Anișoarei atârna pe cuier. Papucii, așezați la ușă, ca întotdeauna.
În capăt, ușa camerei deschise.
Petru Ion s-a oprit în prag.
Am privit peste umărul lui.
Și inima mi s-a afundat.
Anișoara stătea în fotoliul de la fereastră. Acoperită cu pledul. Mâinile împreunate pe piept. Capul ușor dat pe spate.
Părea că doarme.
Doar fața împietrită și palidă.
Doamne, am șoptit.
Polițistul s-a apropiat, i-a atins încheietura:
Au trecut câteva zile. Trei, poate mai multe.
Trei zile.
M-am pus în genunchi, pe prag.
Trei zile a rămas așa, singură, în casă. Nimeni nu a căutat-o.
Fiica în alt oraș. Nepoții departe. Vecinii? Cine mai ține minte de vecini în ziua de azi.
Numai Mitzi.
Ea a rămas până la capăt. Nu a plecat, deși geamul era întredeschis.
Abia apoi, când a înțeles, a mers în biserică.
O cunoșteați bine? m-a întrebat Petru Ion.
Da, am răspuns cu greu. Era enoriașa mea. Om bun.
Trebuie anunțați rudele. Actele unde pot fi?
Ori în dulap, ori în birou. Petru, îi sun eu fiica, am numărul ei.
A încuviințat. El a ieșit să cheme ambulanța.
M-am apropiat de fotoliu și m-am uitat la chipul Anișoarei liniștit, aproape luminat.
Nu părea să fi suferit. Domnul a chemat-o blând, poate chiar în somn.
Iartă-mă, am șoptit. Că nu te-am vizitat mai des.
I-am mângâiat părul alb, apoi am făcut semnul crucii și am început să citesc rugăciunea de plecare, încet, aproape șoptit. Vorbele curgeau singure, ca lacrimile.
De pe prag, Mitzi privea nemișcată la stăpâna ei.
Atunci am știut: pisica aceasta a iubit-o pe Anișoara mai mult decât toți ai ei.
Mai mult decât fata care suna doar o dată pe lună.
Mai mult decât nepoții veniți o dată pe an.
Mitzi a rămas cu ea până la capăt.
Și după, a venit la biserică, să cheme pe cineva.
M-am pus în genunchi în fața pisicii și am luat-o ușor în brațe.
Nu s-a împotrivit. S-a lipit de mine și a început să toarcă.
Gata, am șoptit. Gata, iubita mea. Am să am grijă de ea, am să o înmormântez cum se cuvine. Iar tu rămâi cu mine, bine?
Am plâns.
Lacrimile cădeau pe blana ei cenușie, în timp ce o mângâiam și mă gândeam că iubirea adevărată nu se arată în vorbe, ci în fapte.
Anișoara a fost înmormântată după trei zile.
A venit fiica ei palidă, cu ochii umflați de plâns, tot în negru. Nepoții nu i-a adus erau departe, avea și școală, a spus.
Au venit vreo douăzeci de enoriași mai ales băbuțele acelea care o cunoșteau. Au cântat “Cu sfinții odihnește” cu glasuri tremurate.
Eu am oficiat slujba de înmormântare. Mă uitam la sicriu, la chipul liniștit al Anișoarei sub ștergar alb.
Iartă-mă, roaba lui Dumnezeu, pentru nepăsare.
Iar lângă sicriu, pe podeaua rece a bisericii, ghemuită, stătea Mitzi.
Venise singură, de dimineață, când a fost adus sicriul.
S-a așezat și nu s-a mișcat.
Fiica a încercat să o alunge, făcând semn cu batista:
Pleacă de aici! Ce cauți tu aici?
Dar am oprit-o.
Lăsați-o. Să-și ia rămas-bun și ea.
Femeia a vrut să spună ceva, dar s-a oprit.
La cimitir am luat-o pe Mitzi cu noi nu puteam să o las singură. Tot drumul am ținut-o la piept.
După înmormântare, fiica a venit la mine:
Vă mulțumesc pentru tot. Pentru că ați găsit-o, că m-ați sunat.
Nu mie, i-am răspuns încet. Mulțumită pisicii. Ea m-a adus.
Femeia s-a uitat lung la Mitzi, cu o privire ciudată.
Luați-o dumneavoastră. Nu am cum, sunt alergică.
Oricum voiam să o iau, am spus.
A dat din cap, a plecat, fără să privească o clipă înapoi, la mormântul mamei.
Am rămas în fața crucii proaspete.
Anișoara. Tăcută, singuratică.
Câți ca ea or mai fi, rătăcind prin apartamente? Trăiesc, îmbătrânesc, pleacă și nu-i vede nimeni. N-are nevoie de ei nimeni.
În afară de pisici. Și de Dumnezeu.
Am mângâiat-o pe Mitzi:
Mergem acasă?
A tors ușor.
De atunci, în biserică, pe pervazul de lângă altar, stă tot timpul o pisică cenușie și pufoasă.
Enoriașii îi aduc de mâncare, o mângâie, îi spun: “Ce suflet bun! O sfințenie…”
Eu doar zâmbesc cu tristețe.
Iar seara, înainte de culcare, mă așez în fotoliu, o iau pe Mitzi în brațe și o mângâi.
Pisica închide ochii și toarce.
Iar în ochii ei galbeni se oglindește lumina lină a candelei.
Liniștită. Nestinsă. Veșnică.
Azi am înțeles încă o dată: nu-i nimic mai sfânt pe lumea asta ca dragostea tăcută, răbdătoare. Uneori, numai ea te mai salvează, chiar dacă are blană și mustăți.
