Picături

Picăturile

Și nu-i deloc urâtă! E frumoasă! Matei, spune-le!

Safta strângea la piept o pisică jerpelită, slabă ca o rămurică, și plângea atât de tare, că vecinii adunați în jur își puneau mâinile la urechi, că nu mai puteau răbda.

Vocea Saftăi, groasă și puternică, cum erau toate fetele din familia lor numeroasă, cutremura geamurile de la bloc. La cei cinci ani ai ei era renumită în cartier pentru cât de tare reușea să țipe.

De mult nimeni nu se mai mira de Safta și de năzdrăvăniile fraților și surorilor ei. Se știa cât e de greu pentru Mariana, mama lor, să țină în frâu atâția copii. Lucra într-un ritm de nu ar fi rezistat altă femeie pe locul ei, iar pe lângă asta mai avea și casa pe cap.

Gardul din fier forjat care înconjura vechea casă boierească, transformată de mult în locuințe colective, era mândria întregului imobil. Mariana, ca toate gospodinele, îl vopsea în fiecare primăvară și glumea că are tot dreptul, după atâta muncă, să stea cât poftește sprijinită de el.

Dar refuza să-și ia răgaz, oftând:

Toți suntem cai! Frumoși, puternici, isteți. Și cui îi pasă? Numai tu poți să-ți porți povara, nimeni n-o face pentru tine. Totul trebuie făcut cu mâinile tale! Eu, fetelor, sunt un ponei nemuritor. Alerg mereu în cerc, nici nu mai știu spre ce. De ce am aflat de mult Dar spre unde? Cineva îți dă un ghiont, tu vrei-nainte, visând să vină seara. Să se bage fiecare la culcare, curați, sătui și mulțumiți. Să fie chiuveta goală semn că a spălat cineva și vasele. Poate e ciudat, dar tocmai această liniște se cheamă fericire

Mariana era fire filozofică și avea și un soi de frumusețe greu de trecut cu vederea. Dar cine se mai uită la o femeie cu șase copii mici și fără niciun ajutor? Despre viața personală nu mai vorbea, că avea destul de lucru și fără iubiri.

A crește șase copii nu e floare la ureche!

Totuși, nimeni nu-i purta supărare, căci cunoșteau povestea familiei ei.

Safta, ca și alți trei dintre copii, erau de fapt adoptați.

Ia nu-i luase din orfelinat ca să salveze pe cineva sau să le ofere un viitor mai bun. Destinul n-a așteptat să-i ceară părerea. Îi prilejuise lucruri la care nu visase nici în cele mai negre nopți.

Viața, șireată, aruncă încercări fără să ne întrebe dacă vrem sau nu.

Ia de, Mariana a stat și ea pe gânduri, dar știa dinainte ce va decide. Toți copiii pe care-i creștea erau moștenirea ei.

Iar moștenirea, dacă nu o iei, te leapădă. Mariana s-a gândit că nu poate să refuze. Pe ea n-o lăsase nimeni. Cum să le lase ea pe acele suflete pe care soarta le-a lăsat de izbeliște?

Se zice ca Tatiana era copil al anilor 90. Mama ei, Ana, fusese o frumusețe de legendă la Vaslui, de râvnită de multe fete și privită cu jind. S-a măritat de tânără, în rochie minunată, cu un bărbat cu afaceri iar astea, tare periculoase pentru vremurile alea.

Dintre părinți, Mariana nu-și amintea nimic. Mergea cu bunica la cimitirul vechi, unde era un monument cu pozele lor. Le mângâia pe furiș cu degetul mic și șoptea povești despre cum i-a lăudat-o învățătoarea ori despre fularul cel roșu cu dungi albe, tricotat de bunică.

Abia la șaisprezece ani a aflat de ce i-a pierdut:

Tatăl tău a fost un bandit, copila mea. S-a dus și a tras-o după el și pe mama ta, fata mea. Nu-l pot ierta nici acum. Am plâns mult, am implorat-o să n-aibă de-a face cu el. Dar n-a vrut, dragostea mare era Prietenii lui spun că s-a băgat în fața ei să o salveze. Poate chiar a iubit-o Dar tot ce-a rămas de la ei ești tu, și de-aici trag eu bucurie.

Așa a priceput Mariana ce fel de oameni veneau uneori la ușă, aduceau plicuri cu bani, vorbeau puțin și plecau.

Bunica nu refuza banii. Îi strangea deoparte. Până să ia fata bacalaureatul, i-a luat o casă mare și luminoasă la Chișinău.

Uite, fata-mea. Asta-i moștenirea ta. De la mama și de la tata…

Mariana nu voia să locuiască acolo. A ales să stea cu bunica:

De ce, Mari? Casa e frumoasă, în centru, aproape de liceu De ce te încăpățânezi?

Nu fără tine! Ori vii cu mine, ori rămânem aici!

Îndelung a refuzat bunica să lase căsuța unde toate aminteau de fiica ei, până a apărut verisoara, Catinca.

Mari, lasă-ne să stam la tine! Am copii, tu tot n-o locuiești, stă goală. Îți plătesc chiria, te ajut cu ce pot. Poate ne faci și viză de flotant, ca să-i înscriu la grădiniță!

Catinca era una din acele femei agere, cu limba ascuțită, pe care bunica n-o prea agrea.

Nu-ți bate capul cu ea, Mari! E rudă, dar caută la avantaj, nu la inimă!

Buni, și totuși, are copii…

Și ce dacă? Ea le e mamă, să aibă grijă!

Sa nu le alungi pe Liza și Victor, copiii Catincăi, n-a putut Mariana. Copiii se lipeau de sufletul ei, iar mama lor îi certa:

Nu v-am făcut pe Tatiana bonă!

Mariana îi mângâia, sufletul ei se strângea: e corect să ai o casă mare goală când alții stau înghesuiți?

Că n-ai bun-simț dacă nu-ți ajuți rudele, îi spunea constant Catinca. Apăsa pe rană. Și bunica, și Mariana doreau să audă mereu: Ai făcut un lucru de om, fată! era cea mai mare laudă.

Dar acum, bunica a surprins-o cu un sfat neașteptat.

Nu e corect, Mari! Să nu-ți pară rău, dar nu le da ce n-ai de dat! Catinca e descurcăreață, o să se ridice singură dacă vrea. Dă-i undița, dar nu peștele! Dacă-i lași casa, n-o mai scoți de-acolo. Iar tu ai să te simți datoare. Iartă, dar așa e la noi și nu-i bine să lași loc de supărare. Fii atentă!

Așa s-au mutat cu toții la casa mare, bunica și nepoata, lăsând apartamentul vechi Catincăi până se descurcă.

Timpul a adus și bune și rele. Mariana ar fi vrut ca bunica să aibă parte în sfârșit de liniște, dar viața a vrut altfel.

Bunica mergea des la policlinica de peste drum:

De parcă mă duc la lucru! glumea ea amestecând rețetele de la doctor.

Mariana era neliniștită, voia să o însoțească, dar bunica refuza:

Ce să-ți faci tu griji? Sunt doi pași până acolo, vezi-ți de treabă!

Odată, iarna, la gheață sub zăpadă, bunica a căzut. Nimeni n-a băgat-o în seamă, treceau grăbiți, fiecare cu grija lui. Noroc cu un șofer de taxi, care i-a găsit nota cu telefonul Marianei în geantă, și a sunat și la urgență.

Bunica s-a stins a doua zi. Mariana și Catinca au vegheat-o în spital. Știau că nu mai e speranță.

După moartea ei, viața Marianei a căpătat alt drum. A venit Dragoș, bărbat bun, dar a plecat după cinci ani, recunoscând că nu mai poate rămâne, dar asigurând-o că va ajuta copiii întotdeauna.

Suntem prieteni, Mari, nu-i așa?

Da Dragos, măcar ești om cinstit.

Ce să-i mai ceară? Copiii au rămas cu tată, măcar așa. Restul trece.

A cerut ajutorul Catincăi, care lucra ca asistentă șefă la spital și a sărit imediat.

Când și Dragoș a anunțat-o că va avea un copil cu altcineva, Mariana a primit vestea mai ușor decât s-ar fi așteptat.

Asta e să fiți sănătoși.

Mulțumesc, Mari, ești o femeie grozavă!

Apoi Catinca a venit cu vestea:

Mari, ce să fac? Sunt din nou însărcinată, ba chiar gemeni! Tatăl a dispărut când a aflat.

Nu stiu ce spui tu, dar eu o să-i cresc.

Cum să-i crești?! Ai înnebunit?

Așa simt.

Și așa blestemata moștenire, apartamentul bunicii, a ajuns la Catinca, iar familia aștepta nașterea gemenelor.

S-au născut Safta și Măriuca două glasuri sănătoase, doi îngeri, una cu numele bunicii și alta cu numele Marianei.

Ce femeie bună trebuie să fie mătușa, dacă îi dați numele fetei!

Dacă nu era ea, nu existau nici copiii ăștia, răspunse Catinca.

Numai că inima Catincăi, prea obosită, a cedat, la doar o săptămână după ce a ajuns acasă cu gemenele. Și iar Mariana a rămas să ia decizii grele. Să dea copiii? Nici gând. S-au legat prea tare unul de altul.

A ajutat-o Dragoș, căutând cele mai bune acte, stând cu copiii cât ea umbla pe la autorități.

Șase copii, Mari nu ți-e frică?

Mi-e, Dragoș, dar toți sunt ai mei Cum să-i împart?

Nu ești singură, dacă mă lași să te ajut. Îți rămân aproape, ți-am promis! Uite, n-am mai găsit o femeie ca tine! Să-i dea Dumnezeu să audă și bunica ta ce zic!

Dacă e acolo sus, o să explice ea totul, cum făcea mereu! zâmbi pentru prima oară Mariana, după atâta vreme.

Iar viața a mers înainte. Greu, cu lacrimi ascunse sub pernă, îngrijorări pe ascuns și brațe deschise pentru toți copiii, fie ei naturali sau ba.

Buni, ce fac eu cu atâția? Cum mă descurc? Cum să le fiu mamă, când nu mai am niciun ajutor?

Și parcă vocea bunicii îi răspundea din amintiri: Găsești un drum. Cine iubește nu-i niciodată cale greșită. Lasă-i să crească laolaltă!

Și așa, toți copiii au rămas împreună. Pentru ei, Mariana era totul: și mamă, și tată, și acasă. Știau că orice s-ar întâmpla, pot veni la ea va înțelege și va ierta, că nu știa să-și rănească puii.

Tot așa și Safta, cu glas hotărât, strângea motanul găsit în stradă, uitându-se la Matei, fratele mai mare, și spre ușa blocului, unde se aflau toți.

În acea zi, Mariana se pregătea să-i ducă la Grădina Zoologică din Chișinău. Sculase pe toți devreme, le făcuse pachete cu sendvișuri, pregătise hainele, organizase ieșirea ca la carte. I-a trimis cu Matei în curte, la leagăne, până era gata și ea.

Două minute, Matei! Ai grijă la cei mici! Și vezi că ai fetițele cu tine!

Da, mamă! Caută la Liza în dulap, poate acolo sunt adidașii! Noi mergem în curte! Matei a închis ușa după șirul de surori.

Mariana și-a găsit repede pantofii, și-a pus și rujul (rar în weekend). A oftat în oglindă: avea copii mulți, dar nu trebuia să arate obosită. S-a gândit la bunica; ea știa să facă, și cu greu, și cu bucurii.

De ceva vreme învățase să lase deoparte cârtelile: Pentru ce să strigi la ei pentru o bluză murdară? Mai bine să-și ia fiecare înghețată și să meargă la elefanți, să-și amintească ce frumos era când stătea cu bunica la soare, cu un pahar de compot și o felie de pâine.

Acum, Mariana era cea care fierbea compot și spunea povești pe banca de la zoo. Cândva și copiii ei vor face la fel.

A privit încă o dată în oglindă, a apucat rucsacul și a ieșit.

Vecina, urcând scările, i-a aruncat:

Hai, Mari, grăbește, că ai o surpriză afară!

Safta a alergat spre ea cu pisica în brațe:

Mamă! Uite, nu-i așa că-i frumoasă?

Ce mai putea spune Mariana? Nimic.

A luat pisica de ceafă, a privit-o, a oftat:

Azi nu mai mergem la Grădina Zoologică. Avem un tigru acasă. Matei, unde e cel mai apropiat cabinet veterinar? Mergeți după mine!

Și așa, a fost o zi bună. Nu au mai ajuns la zoo, dar viața le-a adus altă bucurie.

Pisica slabă și bolnavă, pe care Safta a dus-o acasă spre indignarea vecinilor, în câteva luni a devenit o frumusețe alintată, aducându-le încă o picătură de bucurie, ba chiar un ocean de fericire.

N-a mirat pe nimeni. Nici pe Mariana, nici pe copii.

Pentru că ei știau de mult: acolo unde e dragoste, niciodată nu-i prea multă.

Please rate
Group News
Picături