Și nu e deloc urâtă! E frumoasă! Rareș, spune-le și tu!
Ancuța strângea la piept o pisică sfrijită, cu blana zbârlită și ochi speriați, și plângea atât de tare încât vecinii care se strânseseră în jur își puneau mâinile la urechi.
Vocea Ancuței, gravă și puternică pentru o fetiță de cinci ani, răsuna prin tot cartierul, încât parcă tremurau și geamurile vechiului bloc. Era talentată la a-și susține ideile, iar dacă nu putea să le spună frumos, măcar le spunea tare. Toată lumea se obișnuise cu Ancuța și cu frații ei numeroși. Puțini mai băgau în seamă năzbâtiile lor, înțelegând perfect că Maricica, mama lor, abia dacă reușea să țină sub control așa o gașcă de copii. Muncea cu schimburi, iar orice altă femeie în locul ei ar fi cedat demult și s-ar fi dat bătută.
Gardul ce împrejmuia casa veche boierească, demult transformată în bloc vechi de locuințe, era mândria tuturor vecinilor. An de an, Maricica, împreună cu ceilalți, îl vopsea primăvara și așa simțea că are dreptul să se așeze la umbra lui oricât vrea.
Totuși, de fiecare dată când cineva îi sugera să ia o pauză, ofta:
Toți suntem ca niște cai de povară! Frumoși, puternici, dar fiecare își duce crucea singur. Nimeni nu ți-o ridică. Toate le tragi cât poți. Și uite, eu cred că sunt un ponei nemuritor. Dau roată vieții, fără să știu de ce, dar știu pentru cine. Câteodată visezi doar la seară, să fie toți copiii în paturi, curați, sătui, liniștiți și să găsești chiuveta goală. Să nu fie vase nespălate. Și, oricât de ciudat pare, fericirea e chiar goliciunea aia din chiuvetă.
Maricica putea trece drept filosof și era destul de atrăgătoare pentru femeia cu șase copii mici și fără prea mult ajutor. De mult renunțase la ideea de “viață amoroasă.” Era destul treabă și fără amoruri.
Să fii mamă a șase copii nu-i lucru ușor!
Totuși, nimeni nu o judeca, toți știau povestea familiei ei.
Trei dintre copii, inclusiv Ancuța, erau adoptați.
Dar nu-i luase din vreo casă de copii ca să salveze pe cineva sau să le ofere un viitor strălucit. Erau ai rudelor, ai surorii răposate și ai unei verișoare plecate prea devreme. Pentru Maricica, să-i lase ar fi fost de neconceput. Nici pe ea nu o lăsase nimeni la greu! Și atunci, de ce ar face ea altfel?
Maricica era copil al anilor 90.
Mama ei, Silvia, fusese regina balului în satul de lângă Chișinău, frumoasă și râvnită de toți. S-a măritat tânără, dar soarta a luat o întorsătură gravă: taică-su prins într-o poveste dubioasă, dispărând și luând-o cu el și pe mama Maricicăi. Maricica nici măcar nu-i ținea minte; mergea cu bunica la mormânt să le vorbească, mângâind cu degetele fotografia de pe piatra funerară.
A aflat adevărul pe la șaisprezece ani:
Era bărbat periculos tată-tău, fată dragă. A dispărut prea devreme și a târât-o și pe mama ta cu el. Rău n-o pot vorbi, dar iertat nu l-am iertat… Cică ar fi vrut să o protejeze A iubit-o, așa spun toți. Tu ai rămas singura bucurie de la fata mea
Atunci Maricica a înțeles de ce bunica primea uneori oameni străini care îi aduceau plicuri cu bani, fără explicații.
Bunica nu-i cheltuia, ci îi punea deoparte. După ce Maricica a terminat liceul, a cumpărat un apartament mare în centrul orașului.
Ăsta-i, copilă, tot ce-ți las. E moștenirea ta. De la mama și de la tată…
Maricica nu a vrut să se mute. A rămas cu bunica.
De ce? E apartament în centru, aproape de liceu
Nu fără tine! Ori vii cu mine, ori rămânem.
Bunica nu voia să plece din garsoniera plină de amintiri. A acceptat doar după ce a apărut verișoara Violeta:
Maricico, lasă-mă cu copiii aici la tine! Tu nici nu stai acolo, pot plăti chirie și ajută-ne cu formalitățile, să prind copii loc la grădiniță!
Bunica Maricicăi era suspicioasă:
Nu te băga cu ea, Anică! Seamănă cu vulpea din poveste, numai necazuri aduce!
Bunică, dar are copii…
Să aibă! Ei nu-s ai mei! Eu de tine trebuie să mă îngrijesc!
Maricica nu-i putea refuza pe micuții verișoarei, Rareș și Lidia. Îi iubea ca pe ai ei și nu-i putea respinge.
Bunica a surprins-o odată cu o pildă:
Nu da tot ce ai la prima rugă, că omul se lenevește și nu mai vrea să lupte! Violeta se va descurca, are cap, dar să nu-i dai undița! Oricât ai dărui din suflet, nu-i mereu bine.
Și timpul a dovedit că bunica a avut dreptate în toate.
Violeta nu s-a supărat când bunica a refuzat să stea la apartamentul mare.
Știam că pe Maricica n-o lăsați la greu…
Ține aproape de noi, copilă, te ajutăm când e nevoie!
Și cu mutatul gata, Maricica și bunica au început să-și aranjeze viața.
Dar timpul zboară fără să aștepte. Maricica ar fi vrut ca bunica să trăiască liniștită, însă soarta a avut alte planuri.
Bunica mergea des la policlinica din cartier, făcea glume pe drum:
Parcă mă duc la lucru! și scotea rețetele din geantă.
Sănătatea o lăsa. Maricica insista să o ducă, dar bunica refuza:
Ce sunt, pârlită? Stă liniștită că mă descurc și singură!
Regretul Maricicăi a fost greu după ce s-a întâmplat inevitabilul: o iarnă, un ghețuș, o căzătură lângă policlinică, și lumea grăbită a trecut nepăsătoare pe lângă bătrâna așezată ciudat lângă bordură.
Un șofer de taxi, găsind în poșetă o notiță cu numărul Maricicăi, a sunat și la salvare și pe ea, dar era deja prea târziu.
Bunica nu a supraviețuit. Toate orele acelea Maricica le-a petrecut pe holul spitalului cu Violeta, care a venit lăsând copiii la vecini.
Ce am să fac fără ea, Vio?
Nu ești fără ea. Ea te-a crescut puternică!
Iar medicii nu mai aveau nicio speranță.
Și-atunci Maricica a înțeles că trebuie să fie tare și să răspundă pentru tot ce se întâmplă în viață.
Timpul a adus schimbări. A apărut Mircea, cu care a trăit aproape cinci ani. Au avut doi copii, apoi s-au despărțit liniștit, fără supărare.
Mircea a fost mereu direct:
Ne-am înțeles mereu ca prietenii. N-o să te uit, dar am găsit altă dragoste. Totuși, voi ajuta mereu cu ce pot pentru copii.
Ce era de făcut? Să te superi pe sinceritate? Pe faptul că pleacă la altă femeie? Așa e viața, s-a gândit Maricica. Copiii au nevoie de tată și el nu i-a părăsit.
Seara, după plecarea lui, Maricica a sunat-o pe Violeta:
Vino
În scurt timp, Violeta o strângea în brațe, bombănind printre dinți rudele lui Mircea:
Las-l să se ducă! Oricum s-ar fi găsit un alt pretext, mai devreme sau mai târziu. Dar măcar n-a uitat copiii și-i mai caută!
Anii treceau și Mircea n-a lipsit de la întâlnirile cu copiii. Cu timpul, Maricica s-a liniștit; nu mai avea timp suferinței.
In curând, Mircea a anunțat că va mai avea un copil; Maricica a zâmbit și i-a urat noroc.
Curând a venit și altă veste:
Vio, cum ai putut?!
Ce-ai, Maricico?! Parcă nu știi de unde vin copiii! Glumesc… Dar tatăl nu vrea să-l crească, a dispărut…
Violeta era însărcinată cu gemeni și se îngrijora cum să-i crească pe lângă ceilalți copii.
Când Rareș, băiețelul, i-a întins o bomboană cu aer serios și a întrebat-o de ce e tristă, Maricica a decis pe loc:
Ai înnebunit?! Violeta căuta actul de donație încruntată. Nu pot primi așa ceva!
Ba poți și trebuie! Dă-le copiilor casa bunicii, merită o familie adevărată!
Casa a mers la Violeta, iar familia aștepta venirea gemenelor.
Ancuța și Maria s-au născut în ziua prevăzută, mărunte ca niște păpuși, dar cu voință. O asistentă a întrebat:
Cum le veți numi?
Una o să fie după mama – Ancuța, cealaltă după mătușa – Maria. Amândouă merită dragoste!
La ieșirea din maternitate, copiii și Maricica le-au primit cu bucurie.
Dar la scurt timp, Violeta s-a simțit rău. A cerut lui Rareș să stea cu surorile lui și a chemat salvarea.
Să nu sperii pe nimeni, să nu plângi, sun-o pe Maricica!
Violeta nu a mai scăpat, inima i-a cedat.
Asistentul social a clătinat din cap:
Sunteți singura rudă. E mult, mai ales că aveți deja doi ai dumneavoastră
Maricica nu a avut nici cea mai mică îndoială: copiii merită să crească împreună!
Mircea a ajutat cu acte, cu drumuri și cu sfaturi, iar soția lui a fost de acord:
Oricum nu mă mai întorc la tine, zicea Mircea zâmbind. Copiii ăștia sunt norocoși că te au pe tine.
Adevărul e că Maricica se temea grozav, dar n-ar fi dat copiii pe mâna nimănui.
Nopțile își întreba bunica în gând ce să facă în continuare, iar răspunsuri găsea mereu: nu factice, dar liniștitoare.
Au crescut copiii cu Maricica, iubindu-se unii pe alții, știind că la nevoie, la ea trebuie să alerge mama lor în fapte, oricât i-ar fi de greu.
Și iată că într-o dimineață, Ancuța, cu obrajii roșii, a adus acasă pisica găsită.
Te va da afară Maricica dacă vii cu jigodia asta! Uite cât e de bolnavă! Las-o deoparte! bombănea o vecină.
Nu! a răspuns hotărâtă Ancuța, tremurând și uitându-se la fratele mai mare și spre ușa blocului.
În ziua aceea, Maricica stabilise să-i ducă pe toți la Grădina Zoologică. Gătise de dimineață, îi trezise și mobilizase pe toți în mai puțin de o oră, iar pe cei mici îi lăsase cu Rareș în curte.
Pe balansoare cu ei, Rareș! Mai stau două minute, nu găsesc adidașii vechi…
În dulapul Lidiei, i-a pus ea la loc! Noi suntem afară! Rareș își îmbrăca surorile și ieșea.
Maricica se fâstâcea pe lângă oglindă. S-a machiat mai mult decât de obicei, dar și-a zis că merită să arate bine, să le ofere copiilor o zi frumoasă.
A priceput că le poate zâmbi și trăi alături de ei cu bucurie, nu doar mustrându-i non-stop. Poate să-și ia o vată de zahăr și să îi întrebe:
Eu merg să văd elefantul! Cine vine cu mine?
Și să-și amintească de bunica și de ieșirile lor la zoo, de borcanul cu compot din traistă și de sandwichul pe bancă, de mâna caldă ce nu-i dădea drumul Acum ea e cea care pregătește tot pentru copiii săi.
S-a privit încă o dată în oglindă, a luat rucsacul și a coborât.
La scara blocului, vecina i-a zâmbit cu subînțeles:
Mergi, Marico, ai o surpriză afară!
Ancuța i-a sărit în brațe cu pisica:
Mamă, mamă, nu-i frumoasă?
Ce putea să răspundă Maricica?
Nimic. A luat pisica de ceafă, a privit-o, a oftat:
Gata cu grădina zoologică. Avem tigrul nostru acasă! Rareș, unde-i cea mai apropiată clinică veterinară? Hai!
A fost o zi bună, chiar dacă n-au ajuns la zoo. Și pisica aceea ciufulită, pe care Ancuța o adusese în văzul tuturor, s-a făcut în câteva luni o frumusețe blândă și răsfățată, aducând o picătură de bucurie și un ocean de fericire în familia lor.
Nu s-a mirat nimeni. Nici copiii, nici Maricica: pentru că știau deja un adevăr simplu unde-i dragoste, niciodată nu-i prea multă.
Asta e lecția ce le-a rămas și ce vor duce mai departe. Că fiecare picătură de iubire contează și face viața mai frumoasă chiar și pentru cea mai amărâtă pisică găsită pe o stradă din Chișinău.
