Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău strălucea sub lumina lămpilor masive, ca într-un vis ce aluneca înspre zori. Era inaugurarea Festivalului Internațional de Muzică Clasică, un eveniment ce adunase elitele universului muzical de pe întregul continent, veniți din Cluj, Viena, București, Moscova, cu costumele lor elegante, vorbind într-un amestec de limbi ce se ciocneau pe holurile înalte, ca valurile peste maluri. Pe scenă, totul fusese pregătit pentru o seară dedicată exclusiv canonului european, partiturile lui Bach, Mozart și Beethovnen răsunând ca un vis în urechile audienței.
Albert-Horst Zimmermann, pianist german de 60 de ani, terminase tocmai interpretarea concertului 21 de Mozart. Aplauzele, ca ploaia de pe dealurile Sighișoarei, l-au îmbrățișat cu forța celor care au cucerit marile scene: Viena, Berlin, Sala Palatului. La ultima lojă, aproape ascunsă sub o pătură de umbre, stătea Ana-Cătălina Rusu, o tânără moldoveancă de 25 de ani. Purta un costum tradițional din in alb, brodat manual cu roșu și verde și ținea cu mâinile tremurânde o cobză veche, un instrument ce părea rupt din altă lume, dintr-un sat visat pe malul Nistrului.
Cobza sufletul cântecului bătrânesc zace de cinci generații în familia sa. Nimeni din public nu putea anticipa că această noapte avea să schimbe pentru totdeauna perspectiva asupra a ceea ce însemna muzica vie, adevărată. Ana fusese invitată de un grup mic de organizatori chișinăueni să prezinte, la finalul spectacolului, o scurtă piesă din folclorul basarabean, ca un fel de gest diplomatic pentru diversitate. Cinci minute după trei ore de muzică serioasă, o remiză, o dovadă tăcută că și Moldova are cultură, dar cât să nu deranjeze ritmul festivalului.
Ana crescuse în satul Văleni, la poalele Codrilor, unde cântecul popular era nu doar muzică, ci aerul pe care se respira, lacrima, râsul, jocul și ritualul vieții. Bunicul ei, moș Gheorghe, fusese cel mai vestit cobzar din raion; de la el învăța să citească sunetul cu inima, nu cu degetele: Cobza nu se cântă din talpă, fata moșului. Să curgă din suflet, să bată odată cu pâinea și dorul!. Moș Gheorghe plecase dintre cei vii de jumătate de an. În ultima seară, pe patul de spital, îi pusese cobza în brațe: Poartă lumina asta peste hotare, arată cuiva. Să vadă și ei că nu suntem mai puțin oameni ca ei.
În fața ochilor Anei, pianistul german strălucea ca o icoană. Tinerele de la organizare îl sorbeau din priviri, trecând pe lângă zona artiştilor, unde Ana aștepta să-i vină rândul. Auzise dialogul dintre Zimmermann și directorul festivalului, domnul Petrescu, care încerca, în română stâlcită de emoții, să-l ademenească pe maestru. Și cine urmează după mine, vreo muzică populară moldovenească? întreabă Zimmermann cu un zâmbet ascuțit.
Da, maestre, un mic număr de cobză basarabeană, șapte minute, ca să ne mândrim cu ce e local, răspunde directorul, cu umerii aduși, ca și cum și-ar cere scuze. Zimmermann privește spre Ana ca spre un obiect exotic: Cobza moldovenească Am auzit ceva de genul, e mult zgomot, dar fără lucrare, fără meșteșug. Pare lipsă de armonie, fără structură adevărată Nici măcar muzică, dacă ne gândim formal.
Ana a simțit cum îi fierbe sângele. Mâinile i s-au strâns pe cobza bunicului, ce trecuse prin atâtea priveghiuri, la botezuri, petreceri, și iertăciuni. Directorul râdea slab, ocupat cu ochii în pământ. Zimmermann îi zâmbea Anei ca unui animaluț drăguț pe care l-ai admira în grădină. Sunt sigur că va fi pitoresc Folclorul are rostul lui, e pentru oameni simpli, dar nu se compară cu muzica clasică, care cere studiu și pricepere aprofundată, tehnică sculptată în timp.
Ana l-a întrerupt apăsat, vocea-i tremurând nu de frică, ci de o revoltă adâncă: Cobza noastră are peste trei sute de ani, în ea sunt amestecate suflete de țărani, de boieri, de țigani, de răzeși, de români, de slavi, de greci. Are ordine și frumusețe, chiar dacă nu-i pe note. Zimmermann a ridicat o mână, ca un judecător: Dragă domnișoară, eu am studiat patruzeci de ani, știu să deosebesc muzica serioasă de cea de bâlci. Amândouă au rostul lor, dar nu-s la același nivel.
S-a întors, adăugând, ca o idee fugace: Vă doresc succes, sunt sigur că localnicii o să vă aplaude. Ana a rămas împietrită, lacrimile îi ardeau sub pleoape ca aburul mămăligii fierbinți. Directorul i-a șoptit: Lasă-l. Nu știe Europenii cred că muzica se naște doar în palatele lor. Dar cuvintele astea nu-i aduceau niciun confort. Se gândea la moș Gheorghe, la serile cu stele și povești și sunet de cobze ieșite din piept de bărbat bătrân. S-a retras în micul ei vestiar, încăperea modestă unde doar umbrele și visele intrau alături de ea.
Scaunul șchiop, covorul prăfuit, mirosul de var, nimic nu semăna cu fastul vestiarului unde Zimmermann probabil își odihnea mânile legendare. Cobza tremura pe pieptul ei. Ruido sin técnica parcă îi auzea vocea așa vede el tot ce fusese, tot ce fusese inima satului ei, tot ce legase generații, peste nunți și sicrie. Ana a închis ochii. Privea satul străvechi, portalul de lemn, mesele cu bunicul și muzicanții bând vin de casă, cântând până la răsărit. Își amintea bătrânii dansând pe scândurile de stejar, râzând și improvizând stihuri ca să nu îi uite Dumnezeu.
Cântecul nostru e rugăciune, copilă. E vorbă cu strămoșii, cu pământul, cu norocul și moartea. Când cânți, simți viața Moldovei. Ana și-a deschis ochii, hotărâtă: Niciun german arogant, oricâte diplome ar avea, nu-mi va înjosi moștenirea. Bunicul o învățase că muzica nu se măsoară în complicația partiturii sau diplomele din vitrină, ci în puterea de-a atinge inima altuia, de-a spune povestea neamului tău, de a lega oamenii la un loc.
O bătaie ușoară în ușă a scos-o din gânduri. Era Maria-Teodora, una din organizatoare, femeie cu chip blând. Ana, mai sunt zece minute. Ești pregătită? Ana s-a ridicat, netezindu-și cusăturile cu palma: Sunt pregătită. Maria a ezitat: Am auzit ce-a zis neamțul Îmi pare rău. Dar Nu contează, i-a tăiat Ana vorba, hotărâtă. O să-i arăt ce înseamnă cobza. Dacă nu pricepe, e păcatul lui, nu al nostru!
Maestrul de ceremonii a pășit pe scenă ca din altă lume, cu zâmbetul său ferm: Dragi oaspeți, încheiem seara cu un scurt omagiu muzicii tradiționale din Moldova. Să o primim pe domnișoara Ana-Cătălina Rusu cu un cântec de cobză. Aplauzele s-au rostogolit ca niște valuri timide, de complezență. Ana simțea: pentru acești domni cu smoking, ea era garnitura simplă după masa sofisticată.
A pășit pe scenă. Pantofii de piele curată sunau pe dușumea ca pașii pe potecile satului. Teatrul, plin până la refuz la piesa lui Zimmermann, se golise. Rânduri întregi erau tihnite. Mulți părăsiseră sala cât ai clipi. Cei care rămăseseră butonau telefoanele, șușoteau, privindu-se cu nerăbdare; spectacolul cultural se putea termina oricând. În a treia lojă, Zimmermann stătea lipsit de entuziasm, aproape din obligație, înconjurat de ceilalți muzicieni străini o violonistă italiană, o soprană austriacă, un violoncelist francez așteptând să treacă timpul ca ploaia.
Ana s-a așezat pe scaun, în centrul scenei, ca o insulă mică pe un ocean de gânduri. Cât de mică părea cobza, acel instrument de lemn ce străbătuse istoria satului! O glumă, aproape ilară, după grandiosul pian Steinway de pe scenă. Privirile din sală se întretăiau: o fată cu chitarița Unde-s orchestra, decorul, efectul spectaculos?
Ana a aliniat cobza pe genunchi. Mâinile îi tremurau. Simțea așteptările scăzute, scepticismul, prejudecata. Era privită ca o curiozitate, nu ca muzician adevărat. Și-a adus aminte de bunic. De rânduri de cobzari pe malul Prutului, de ritmuri aduse de robi, de lăutari țigani, de țărani și greci, și a început să ciupească strunele.
Primele acorduri au fost ușoare, abia șoptite. Sunetul cobzei, atât de diferit de crusta perfectă de Steinway, inunda sala cu ceva nou, neasemuit: o textură aspră, păgână, ca lutul frământat în mână. Zimmermann își încreți sprâncenele: recunoștea dexteritate, dar era tot muzică simplă exact ce anticipase!
Dar Ana a închis ochii și s-a lăsat posedată de fiorul muzicii. Mâinile ei au căpătat putere, viteză, foc. Ritmul a devenit sălbatic, cu neregularitatea lui, cu geometria nefirească, cu amestecul de rădăcini africane, balcanice, slave, țigănești. Și a început să cânte. De pe malul Prutului plec fără să privesc înapoi, de nu vin azi, în moarte mă întorc.
Soprana austriacă a ridicat ochii din ecran. Vocea Anei avea ceva greu de ignorat: nu era academică, fără vibrato sau întindere impresionantă, dar era ca strigătul țării, ca povestea dorului, ca visul de mamă orfană. Ana a continuat să cânte, lăsând linia melodică să spună povestea unui popor ce s-a născut din amestecul lumilor, din libertate și robie, din moarte și renaștere.
Degetele îi zburau pe strune, cu o tehnică inedită; nu era sofisticarea unei fugi de Bach, era complexă în felul ei, cu poliritmii ce cereau o înțelegere secretă a timpului și spațiului, a sunetului și tăcerii. Zimmermann s-a aplecat înainte, fără să-și dea seama. Ceva îl captiva. Nu putea admite, dar era prins.
Ana și-a deschis ochii, privindu-și publicul. Degetele nu s-au oprit. În privirea ei era o provocare: Mai îndrăznește să numești asta simplu, fără tehnică! A început să improvizeze stihuri, cum cere tradiția: Domnul din Germania zice că-i zgomot ce fac, dar cobza mea țipă ce pianul lui a uitat. Publicul freamătă. Era o replică directă. Violoncelistul francez zâmbește mărunt. A devenit interesant.
Vocea Anei a crescut: Muzica mea nu stă pe foi, nici pe diplome e scrisă în sufletul moșilor mei. Zimmermann simțea un ghimpe în piept, incomod, dar fascinant. Improvizație live, poezie spontană. Ce putere! Când a fost ultima dată când a improvizat ceva? Când a creat muzică fără note, fără reguli?
Ana a schimbat ritmul, accelerând, strunele fremătând ca niște pârâiașe. Era muzică pentru joc și petrecere, dar și pentru doliu, ca dorul ce se frânge în fața morții. Mainile mele sunt ca pământul Moldovei: nu au diplome scumpe, dar știu ce cânt! Maria-Teodora, din culise, plângea, știind cât s-a luptat Ana pentru această noapte.
Violonistul italian s-a aplecat cu atenție: recunoștea talentul, indiferent de gen. Era autentic, era real, era magia rarei reîntoarceri spre esență. Cântecul Anei se transforma. Cântecul bătrânesc moldovenesc începea să spună, nu doar povestea satului, ci a tuturor oamenilor ce-au strigat în van spre recunoaștere, spre egalitate.
Degetele găsesc ritmul Hora din Văleni, lent, adânc, înrădăcinat în Africa și stepele asiatice. Cântă variantele stihurilor din sat: Pentru a-nțelege cântecul, trebuie să deschizi inima, să lași ego-ul jos pe prag. Zimmermann simte ca ar fi lovit. Ana îi răspundea în muzică direct, fără frică.
Prima reacție: iritare. Dar apoi, ceva din adânc. Se trezește amintirea bunicii lui, ce cânta la un pian hodorogit. Când a pierdut el iubirea pentru sunet? Când a schimbat dragostea pe perfecțiune? Ana cânta cu ochii închiși, pierdută în vârtejul melodiei. Sudor pe frunte, mâinile clăpăiau cu o viteză magică. Publicul era tăcut. Nimeni nu mai privea telefoanele, nimeni nu şoptea. Era hipnotizant.
Cântecul ajunge la intensitate maximă. Ana cântă hora de despărțire, Doina de rămas bun, pe care moș Gheorghe o cântase la atâtea priveghiuri: Astăzi plânge lumea, s-a dus om bun pe drum. În mormântul lui scrie, aici zace adevărul mut. Lacrimile îi curgeau Anei, dar nu de rușine sau umilință. Era pentru prima dată, de la moartea bunicului, când îi simțea prezența. Parcă moș Gheorghe îi mângâia sufletul: Așa, fată, așa se cântă cu dor curat!
Zimmermann nu mai vedea clar. Nu, nu putea plânge pentru muzică de țărani! El era Albert-Horst Zimmermann, domnul cu palmares. Dar iată, lacrima curgea, fără putere. Violoncelista franceză deja plângea deschis. Soprana își ținea mâinile pe piept, cu ochii umezi. Violonistul își curăța ochii. Cei veniți pentru gustul de etnic trăiau o emoție necunoscută. Muzica Anei nu era perfectă tehnic, dar tocmai imperfecțiunile îi dădeau forța.
Ana simțea că timpul stă în loc. Nu mai era pe scena din Chișinău. Era la masa bunicului, cu miros de sarmale și flori de busuioc, cu vântul cald de peste Nistru, cu corul satului ce o acompania să cânte. Muzica ei lega moartea de viață, trecut de prezent, ținut de ținut, tehnica de simplitate, pământ de stea.
Bunicul n-a citit în viață o notă, spune dintr-o dată, fără să întrerupă melodia. N-a călcat pe la conservator, n-a avut diplome. A muncit pământul, cu palmele crăpate, cu spatele îndoit. Zimmermann o ascultă cu lacrimi curgând, trăindu-și propria umilință. Dar omul acesta, continua Ana, știa mai mult din muzică decât mulți cu acte în geam, pentru că muzica nu trăiește pe hârtie, ci se atinge pe piept, apoi pe tâmplă, apoi arată publicul trăiește între noi, acolo unde ne întâlnim ca oameni. Cântă din nou, puternic: Nu cer voie să cânt. Eu vin să vă amintesc: suntem frați pe drumul ăsta, pe lumea aceasta rănită.
Nu erau versuri tradiționale. Le năștea în moment. Era ca un strigăt al tuturor lăutarilor nedreptățiți vreodată. Zimmermann închide ochii, lăsând lacrimile să curgă. Acum nu mai analizează, nu compară, ci doar trăiește sunetul. Momentul culminant vine când Ana începe Ciocârlia. Degetele zboară peste strune viteză, precizie, poliritmii ce nu lasă nicio partitură occidentală să le cuprindă.
Dar ceea ce rupe sufletul publicului este când Ana se ridică, cobza pe piept, și începe să bată ritmul moldovenesc din picioare bătuta, tropote de doină, percuție complexă și dialog între trup și suflet. Ia ieșiți, hai ieșiți, dați mâna și veniți! O invitație directă la dans, dar și la deschidere, la pierderea ego-ului, la comuniune. Ceva se sparge în Zimmermann: toate zidurile ridicate în 40 de ani, toate prejudecățile culturale, tot ce credea despre muzica serioasă se prăbușește.
Se pomenește plângând în hohote, ascuns în palme. Soprana îi atinge umărul. Toți plâng. Ana termină cu un acord puternic, tropotul bătând ca un tunet în ploaia nopții. Rămâne în picioare, transpirată, cu lacrimi, cu cobza strânsă ca pe o icoană pierdută.
Urmează tăcere. Cinci, zece, cincisprezece secunde. Publicul e hipnotizat. Zimmermann se ridică încet din scaun, cu obraji udați. Pentru o clipă, Ana crede că va ieși din sală, iritat. Dar nu aplaudă cu forță, cu disperare, mai tare decât orice aplauze. Lacrimile îi curg încă. Soprana se ridică, violoncelista, violonistul, apoi toți, un val de aplauze ce nu se mai termină.
Zimmermann iese din rânduri, urcă pe scenă tremurând. Stă față în față cu Ana, tânăra care și-a găsit forța într-o cobză de sat. Și, în fața tuturor, Zimmermann se apleacă în genunchi. Publicul oftează. Legenda pianului s-a aplecat în fața folclorului moldovenesc.
Iertare! spune el cu voce spartă în română cu accent german. Iertare, am fost orb și mândru. Îi ia mâinile Anei, încă tremurânde: Patruzeci de ani am studiat, dar în seara asta o fată m-a învățat ce-am uitat: muzica nu stă pe diplome, stă în inimă. Tu ai mai multă muzică în suflet decât eu în toată viața. Lacrimile îi curgeau fără rușine. Ana nu știe ce să spună. Zimmermann continuă: Muzica ta mi-a amintit de ce am început să cânt: când bunica îmi cânta la pian, nu știa note, dar era iubire. Am schimbat iubirea pe perfecțiune. Se ridică, privindu-și publicul.
Ani de zile m-am uitat doar la tehnică, la pedigree. Dar azi, această tânără m-a făcut praf m-a trezit! Ana găsește vocea: Maestre, nu am vrut să vă jignesc. Voiam doar să Zimmermann îi șoptește: Nu m-ai jignit, mi-ai dat cel mai mare dar adevărul. Muzica ta, cu toată simplitatea ei, are adâncime și viață mai multă ca multe simfonii europene.
Se întoarce spre public: Am cântat la Viena, Berlin, Paris, dar niciodată nu m-a mișcat muzica cum m-a mișcat această fată. Azi am văzut cine e adevăratul maestru! Maria-Teodora plânge din culise. Cobzarii din sală stau cu lacrimi de mândrie și răzbunare. Zimmermann ia mâinile Anei: Mă înveți cobză? Aș vrea, dacă mă lași Ana se uită la cobză, la public, la bunicul ce parcă îi râde din vis. Ar fi o onoare, dar cu o condiţie.
Zimmermann întreabă: Care? Să nu mă numiți maestră. În cobza noastră nu există nici profesori, nici elevi. Suntem toți drumeți pe drum, împărțind o bucată de lume. Zimmermann râde printre lacrimi. Drumeți, ce minunat! Directorul festivalului urcă grăbit: Cred că am asistat la ceva nemaivăzut. Un pod între culturi, între tradiții! Se întoarce spre Ana și Zimmermann: Vreți să cântați împreună?
Publicul urlă de fericire. Zimmermann, ca un elev timid, întreabă: Se poate? Muzica mea și a ta? Ana zâmbește, ștergându-și lacrimile: Muzica e ca un râu, primește toate izvoarele. Aduc repede pianul pe scenă. Zimmermann se așază, degetele tremurând. Nu are note, nu are plan, improvizează ca la paisprezece ani.
Ana îi șoptește: Știi Când trece trenul din gara noastră? Am auzit, dar nu am cântat. Atunci, ascultă. Nu gândi, simte. Ana începe cu cobza, ritmul melancolic. Vocea ei se ridică: Când trece trenul, inima prinde foc Pianul urmează, adăugând armonie sub cobză, nu peste. Muzica se contopeşte, două lumi se unesc pe inima publicului. Ana cântă: Mi-i dor de satul vechi Toți, de orice vârstă, plâng.
Cobzarii din Văleni sunt uluiți să vadă folclorul lor pe o scenă cu pian clasic: Nu credeam că e posibil. Muzicienii străini murmură: Am venit să-i învățăm pe moldoveni, dar iată, ei ne arată ce înseamnă să fii artist. Finalul aduce aplauze uriașe, strigăte, lacrimi. Ana şi Zimmermann se îmbrățișează printre miros de busuioc, ca într-un vis de împăcare istorică.
Mulțumesc că nu te-ai lăsat! Mi-ai arătat orbirea. Mulţumesc, zice Zimmermann. Şi eu, vă mulțumesc, pentru curajul de-a recunoaște greșeala. E mai greu decât orice tehnică. Directorul festivalului, cu voce tremurată, strigă: Propun ca această seară să marqueze o nouă eră! Să primească orice fel de muzică și orice inimă care vrea să fie ascultată.
În zilele următoare, Chișinăul vibrează. Povestea se răspândește pe internet, filmul cu Zimmermann în genunchi devine viral. Ziarele scriu: Maestrul german, lecție de umilință de la o tânără moldoveancă. Momentul ce-a schimbat muzica clasică. Zimmermann își anulează turneul european, rămâne la Văleni două săptămâni. Fiecare seară se transformă în repetiții, unde Ana și alți cobzari moldoveni îl învață nu doar tehnică, ci taina: cum muzica nu e spectacol, ci împărtășire.
Îl învață hora în cerc, improvizația versurilor, cum să bată din picioare ca un țăran vesel. Moș Gheorghe junior, nepotul bunicului, îi spune: Muzica e ca râul: dacă o închizi, piere. Trebuie să curgă. Zimmermann înțelege: Am petrecut patruzeci de ani perfecționând sunetul. Voi m-ați învățat că dacă nu-i suflet, e zgomot, nu viață. Ana, din bucătărie, îi răspunde râzând: Tehnica ta e frumoasă. Trebuia doar să-ți amintești pentru ce e: ca să-nveți să te rogi cu muzica. În două săptămâni, Zimmermann transformă nu doar ce crede despre muzică, ci felul de a trăi.
Învață cobza, stângaci, dar cu inimă. Prinde câteva stihuri vechi. Şi, cel mai greu, învaţă să asculte fără să judece, să primească, să miroasă viaţa ca pe un cântec, fără să o compare. Înainte să plece acasă, organizează o conferinţă de presă la acelaşi teatru unde a plâns. Vorbeşte cu onestitate brutală: Am venit cu mândrie. Am crezut că aduc lumina Europei aici, dar eu am primit lumina. Pentru decenii, ne-am minţit că muzica europeană e vârful, orice altceva e mai prejos.
Această minciună e nu doar greşită, e fatală. A redus la tăcere cântece ce trebuie ascultate, a marginalizat tradiții… da, eu, care am dedicat viața lui Beethoven, recunosc! Ana îl priveşte din primul rând, printre cobzari și bătrâni. Zimmermann continuă: Am învăţat de la această tânără și comunitatea ei că muzica nu e măsurată în complexitate academică, ci în puterea de-a uni inimi. Un jurnalist european întreabă: Sugerați că educația formală nu mai contează? Zimmermann: E o unealtă, nu scopul. Şi nu e singura cale. Moş Gheorghe, bunicul Anei, n-a citit o notă, dar era maestru. Eu, cu diplomele mele, am fost elevul lui.
Alt jurnalist: Cum vă schimbă cariera? Zimmermann: Am decis să iau un an sabatic. Voi călători prin Moldova, România, Balcani, Africa, să-ascult ce-am ignorat. Și când mă întorc, voi fi altfel. Voi fi om, nu doar muzician.În seara aceea, pe drumul spre Văleni, cerul era limpede și stelele păreau aplaude tăcute peste câmpuri. Ana mergea cu Zimmermann spre casa bunicului, unde cobza era din nou în centrul vieții. La masa de lemn, alături de muzicanți și vecini, germanii și moldovenii cântau împreună, râdeau și își împărțeau poveștile. Zimmermann improviza timid pe cobză, iar Ana bătea ritmul, încurajându-l cu priviri luminoase.
În fereastra deschisă, vântul aducea parfum de fân proaspăt. Maria-Teodora spunea peste masă: Vedeți, domnule Zimmermann? Muzica face poduri peste râuri, peste prejudecăți, peste generații. Și, uneori, dintr-o întâlnire scurtă, se naște o familie nouă. Ana zâmbea, simțind prezența bunicului ca o lumină caldă în jur. E adevărat, Maria. Indiferent ce limbă vorbim, când ne unim într-un cântec, ne regăsim rădăcinile.
La ceasul târziu când muzica se domolea, Zimmermann s-a uitat pe fereastră, spre stele. Aproape șoptit, a spus: Poate de aici începe o nouă simfonie nu pe portativ, ci în inimi. În seara când m-am prăbușit de mândrie, mi-am găsit sufletul pierdut. Ana râdea: Aici, domnule, nu ești nici profesor, nici elev. Ești om între oameni.
Ultimul cântec al nopții a fost acompaniat de toți: cobza, pianul vechi, tropote în podea, glasuri peste glasuri ca un cor fără granițe. Era sărbătoare nu doar pentru o muzică, ci pentru sufletele ce se regăseau. În clipa aceea, toți au simțit poate pentru prima dată că ce e autentic nu trebuie să se teamă de comparație. Când suntem drumeți pe același drum, nu există rivalitate, doar bucuria de-a împărți lumina.
Și când zorii s-au ivit peste Văleni, povestea fetei cu cobza și a maestrului care s-a plecat spre pământul unei țări necunoscute, a devenit cântec pe buzele tuturor. În Chișinău, Cluj, Viena, Berlin și departe, mulți au început să asculte, să caute, să se întrebe: de unde vine adevărata muzică?
Ana a rămas cu cobza bunicului pe pervazul ferestrei, iar Zimmermann, plecând mai târziu spre lume, purta pe degete nu diploma, ci sfânta tremurare a cântecului vechi. În inima lui și a celor prezenți, rămânea amintirea unei seri când diferențele au fost topite de un singur adevăr: muzica unește pe cei care o ascultă cu inima.
Așa începe, poate, o nouă lume o lume în care fiecare sunet are dreptul să fie auzit, fiecare șoaptă devine simfonie, iar fiecare inimă, indiferent de unde vine, bate la unison cu muzica vieții.
