Poarta lui Ion nu se închidea de vara trecută. Zăvorul se desprinsese când a împins-o cu umărul, pentru că mâinile îi erau ocupate cu gălețile. De atunci, ușa atârna într-o singură balama, iar vântul o trântea noaptea, de parcă cineva venea și pleca, fără să se hotărască să intre.
Ion s-a obișnuit. Se obișnuia repede cu toate. Cu faptul că soția murise acum trei ani. Cu faptul că fiul suna o dată pe lună, duminica, și convorbirea se încadra în patru minute. Cu faptul că grădina se umplea de buruieni, pentru că spatele nu-l lăsa să se aplece, iar a angaja ajutor însemna să recunoști că nu te descurci.
Pisica a venit în septembrie. Sură, cu o pată albă pe piept și o ureche ruptă. S-a așezat pe prispă și a început să se uite la ușă. Nu mieuna. Nu se freca de picioare. Doar stătea, de parcă venise în treabă și aștepta să fie primită.
Ion a ieșit, s-a uitat la ea și a spus:
— N-am nici eu ce pune în gură.
Pisica nu a plecat.
S-a întors în casă, a scos din frigider o bucată de pește fiert, a pus-o pe o hârtie și a dus-o pe prispă. Pisica a mâncat peștele, s-a lins și s-a așezat iar în același loc.
— Stai, atunci, a zis Ion.
Până în octombrie, locuia în casă. Nu pentru că Ion o chemase, ci pentru că într-o dimineață a deschis ușa și a găsit-o dormind pe covorașul din hol. Cum intrase – nu se știe. Ușa fusese închisă. Apoi a observat că fereastra de la bucătărie nu se închidea bine și a înțeles.
Nu a reparat fereastra.
Băiatul vecinului, Ștefan, trecea pe lângă casa lui Ion în fiecare zi. Avea nouă ani, era în clasa a treia și se întorcea de la școală printr-o uliță, pentru că așa era mai scurt. Poarta cu zăvorul rupt era exact pe traseul lui. Ștefan se uita întotdeauna în curte – nu din curiozitate, ci pentru că Ion avea lângă șopron un măr bătrân, iar toamna, sub el, zăceau mere galbene, mici, acre, dar Ștefan le culegea și le mânca oricum.
Acum mere nu mai erau. Dar obiceiul de a privi rămăsese.
În joia aceea, Ștefan venea de la școală și l-a văzut pe Ion pe prispă, cu un sac de pânză în mâini. Sacul se mișca.
Ștefan s-a oprit la poartă. Sacul din mâinile lui Ion tresărea, iar înăuntru ceva scârțâia, surd, ca unghiile pe scândură.
Ion nu l-a văzut pe băiat. A coborât de pe prispă, a traversat curtea până la mașină – o Dacie veche, care stătea lângă gard, acoperită de un strat de noroi. A deschis portiera din spate, a pus sacul pe banchetă și s-a întors în casă.
Ștefan stătea nemișcat. Inima îi bătea ca și cum ar fi fugit, deși stătea pe loc. Văzuse pisica pe lângă casa lui Ion. Sură, cu pata albă. Câteodată stătea pe pervaz și privea în stradă. Ștefan îi făcuse o dată cu mâna, iar pisica își înclinase capul, de parcă nu înțelegea.
Sacul. Pisica în sac. Ștefan știa ce înseamnă asta. Bunica povestise că odinioară, la sat, înecau puii de pisică în râu. Nu din răutate, ci pentru că nu avea cine să-i hrănească. Bunica spusese asta pe un ton liniștit, ca despre vreme, iar Ștefan atunci nu putuse dormi până la miezul nopții, pentru că își închipuia un sac care se scufundă în apa neagră.
Ion a ieșit din nou. Acum avea în mâini o cutie de carton. A așezat-o pe bancheta din spate, lângă sac, s-a urcat la volan și a pornit motorul. Dacia a tușit, a pufăit și a ieșit din curte pe poarta deschisă.
Ștefan s-a lipit de gard, ca să nu fie atins de mașină. Ion a trecut pe lângă el și nu și-a întors capul.
Băiatul a alergat acasă.
Mama lui, Doina, stătea în bucătărie și tăia ceapă. Ochii îi erau roșii, dar nu de plâns, ci de ceapă. Ștefan a năvălit în hol, fără să se descălțe, și de la intrare a izbucnit:
— Mamă, Ion a băgat pisica în sac și a dus-o!
Doina a lăsat cuțitul.
— Care pisică?
— Cea sură, cu pata albă! Locuia la el! A băgat-o în sac și în mașină!
— Ștefane, descălță-te. Ai umplut tot…
— Mamă! Se duce s-o înece! Sau s-o arunce în pădure!
Doina și-a șters mâinile de prosop. S-a uitat la fiul ei. Stătea în geaca descheiată, cu ghiozdanul pe un umăr, iar buza de jos îi tremura. Nu plângea, dar era pe punctul.
— Ștefane, așază-te. Nu știm unde a dus-o. Poate la veterinar.
— La veterinar nu se duce în sac! În transportor!
Și atunci Doina n-a găsit ce să răspundă. Pentru că fiul ei avea dreptate. La veterinar nu se duce în sac.
— Bine, a spus ea. Vorbesc eu cu Ion când se întoarce.
— Și dacă e prea târziu?
— Ștefane.
— Și dacă e prea târziu, mamă?
Doina și-a scos șorțul.
— Pregătește-te. Mergem.
Nu știa de ce face asta. Ion era vecin de douăzeci de ani. Un om tăcut, puțin vorbăreț, care altădată lucrase ca mecanic la fabrică, iar acum era la pensie și repara vecinilor câte o nimica toată pe câțiva lei. Nu bea. Nu făcea scandal. După moartea soției, devenise și mai tăcut, de parcă volumul fusese dat mai încet cu câteva trepte. Doina îi ducea borcane cu dulceață de Anul Nou, iar el spunea de fiecare dată același lucru: „Măi, Doina, nu trebuia.” Le lua. Și data viitoare spunea iar „nu trebuia”.
Nu semăna deloc cu un om care îneacă pisici.
Dar sacul se mișcase. Ștefan văzuse.
Doina a scos mașina din garaj. Ștefan s-a așezat lângă ea, s-a legat cu centura și s-a uitat pe geam, de parcă pisica ar fi putut apărea pe drum. Nu știau încotro s-o ia – nu știau pe unde apucase Ion. Spre râu? Spre pădure? Spre șosea?
— La râu, a spus Ștefan cu siguranță.
— De ce la râu?
— Pentru că bunica spunea că întotdeauna la râu.
Doina a cotit spre râu. Nu pentru că credea poveștile bunicii. Ci pentru că nu avea alt plan, iar Ștefan se uita la ea așa cum se uită copiii când așteaptă ca adultul să repare totul.
Drumul spre râu trecea printr-un câmp, apoi printr-o pădure de mesteacăn, apoi cobora brusc spre pod. Podul era vechi, de lemn, pe el se circula doar vara. Acum, de obicei, ocoleau prin Cărpineni, un ocol de opt kilometri, dar cu asfalt.
Dacia nu era lângă pod.
— Nu e aici, a zis Doina.
Ștefan n-a răspuns. Se uita la râu. Nu înghețase, pentru că februarie fusese cald, iar apa curgea tulbure, cenușie-maronie, cu pete întunecate pe maluri.
— Să ne întoarcem, a spus Doina blând.
— Prin Cărpineni, a cerut Ștefan.
Au mers prin Cărpineni.
Dacia au văzut-o la întoarcere. Era oprită pe marginea drumului, la ieșirea din Cărpineni, lângă o clădire lungă, cu un singur etaj, pe care scria „Stația veterinară”. Inscripția era veche, literele decolorate, iar „stația” se citea mai mult „st ația”. Lângă ușă era un anunț pe o foaie A4, dar de departe nu se vedea ce scria.
Doina a oprit.
— Ștefane, așteaptă în mașină.
— Nu.
— Merg cu tine.
N-a mai discutat.
Înăuntru mirosea a clor și a ceva dulceag, cum miroase în farmacii. La ghișeu stătea o femeie în halat albastru și scria ceva într-un registru. Pe coridor, pe scaune – nimeni. Din spatele ușii cu plăcuța „Cabinet” se auzea o voce. Doina a recunoscut-o imediat.
Ion.
S-a apropiat de ușă și s-a oprit. Ștefan stătea lângă ea, încleștat de mâna ei.
Ușa era întredeschisă.
Ion ședea pe un taburet în fața unei mese de metal. Pe masă, pe o față de masă curată, zăcea pisica. Sură, cu pată albă pe piept. Vie. Veterinarul, un bărbat tânăr cu ochelari, îi pipăia burta. Pisica stătea liniștită, doar coada i se mișca ușor.
— Când ați observat? a întrebat veterinarul.
— Acum trei zile. A încetat să mănânce. Apoi a început să se ascundă. S-a băgat sub covată și nu mai ieșea. Am scos-o cu greu.
— Cu ce ați adus-o?
— În sac. N-am transportor. Aș fi cumpărat, dar la magazinul nostru nu se găsește, iar până în oraș… I-am făcut găuri în sac, să respire. Și i-am pus o perniță.
Veterinarul a dat din cap. A apăsat pe burta pisicii și a rămas cu mâna.
— Domnule Ion, pisica dumneavoastră nu e bolnavă. Pisica dumneavoastră are pui. Peste o săptămână, poate zece zile.
Ion și-a scos șapca. S-a frecat pe frunte. Și-a pus-o la loc.
— Pui?
— Trei sau patru, după cum simt. Nu e bătrână, e sănătoasă, nașterea ar trebui să decurgă normal.
— Am crezut că moare, a spus Ion încet. Nu mănâncă. Se ascunde. Mieună noaptea, încet, ca și cum s-ar plânge. Am crezut că gata, sfârșitul.
Veterinarul a zâmbit.
— Nu e sfârșitul. Dimpotrivă. Începutul.
Ion s-a uitat la pisică. Ea a întors capul și a miji spre el, de parcă spunea: „Ei, ai înțeles?”
A întins mâna și a mângâiat-o între urechi. O dată. A doua oară. Pisica și-a lipit urechile și a început toară, iar sunetul a vibrat pe masa de metal, ca un freamăt.
Ștefan, în spatele ușii, nu mai respira. Auzise tot. Doina i-a pus mâna pe umăr și a simțit cum băiatul se moleșește, de parcă i s-ar fi scos un pivot pe care se sprijinise în ultima oră.
A împins ușa.
Ion s-a întors. A văzut-o pe Doina. L-a văzut pe Ștefan. S-a mirat.
— Doina? Tu ce faci aici?
Doina a deschis gura și a închis-o. Pentru că a spune „am crezut că ai dus pisica s-o îneci” era rușinos, prostesc și imposibil. Dar Ștefan a luat-o înainte.
— Domnule Ion, am văzut când ați băgat pisica în sac. Am crezut că… că…
N-a mai spus. Ion s-a uitat la băiat, iar pe fața lui s-a petrecut ceva lent și complicat, ca și cum ar fi adunat dintr-un șir de cuvinte o imagine întreagă.
— Ai crezut că am vrut s-o înec?
Ștefan a dat din cap.
Ion a tăcut. Apoi s-a ridicat, s-a apropiat de băiat și s-a ghemuit. Genunchii i-au scrâșnit, și a făcut o strâmbătură, dar nu s-a îndreptat.
— Ștefane. N-aș fi făcut asta. M-auzi? Niciodată n-aș fi făcut.
— Știu. Acum știu.
— Sacul, pentru că n-am transportor. Nu-i place s-o ții în brațe. Se zbate. În sac e întuneric și liniște. Am pus un pulover vechi acolo, să-i fie moale.
— Am văzut că sacul se mișca. Și m-am speriat.
Ion a pus mâna pe umărul băiatului. Palma era mare, grea, cu bătături galbene.
— Bine că te-ai speriat, a spus Ion serios. Bine că ai alergat. Dacă ar fi fost cu adevărat așa, ai fi ajuns la timp.
Pisica de pe masă a încetat să toarcă și se uita la ei, ca și cum înțelegea despre ce vorbeau. Veterinarul nota ceva în fișă, în tăcere.
Doina s-a întors spre geam. Afară începuse să ningă, fulgi mici, uscați, iar felinarul de la intrarea stației veterinare semăna cu un soare palid într-un nor alb.
Cutia de carton pe care Ion o pusese în mașină după sac stătea pe podea, lângă masă. Deschisă. Înăuntru era un prosop vechi, un bol cu apă acoperit cu o pungă ca să nu se verse, și un pliculeț de hrană. De pisică. Care în satul lor se vindea doar la un singur magazin, la mătușa Lenuța, și costa scump. Ion îl cumpărase dinainte.
S-au întors acasă pe întuneric. Ștefan stătea pe bancheta din spate și tăcea. Nu dormea, doar tăcea, ca un adult căruia i s-au terminat cuvintele, dar nu și gândurile.
— Mamă, a spus când se apropiau de casă, pot să merg la domnul Ion? Când se nasc puii?
— Poți. Dacă nu se supără.
— N-o să se supere.
Doina n-a întrebat de unde atâta siguranță. Pentru că văzuse cum se uitase Ion la băiat în cabinetul veterinarului, și în privirea aceea era ceva ce nu mai observase de mult la vecin. Nu recunoștință. Ceva mai simplu și mai important. Ca și cum pentru prima dată în trei ani fusese văzut nu prin gard, ci de aproape.
Puii s-au născut după nouă zile. Patru. Trei suri și unul alb, cu o pată închisă pe spinare, ca o cerneală vărsată.
Ștefan a venit chiar în seara aceea. Ion a deschis ușa și l-a lăsat să intre fără o vorbă. Băiatul s-a așezat pe jos lângă cutie, unde pisica stătea întinsă cu puii, și a stat așa o jumătate de oră, fără să se miște.
— Ăsta seamănă cu tine, a spus Ion, arătând spre cel alb. La fel de zăpăcit.
— Doarme.
— Așteaptă.
Poarta, Ion a reparat-o. Ștefan l-a ajutat, ținând balamaua în timp ce Ion strângea șuruburile. Noul zăvor a fost cumpărat de Doina. L-a adus într-o pungă, împreună cu un borcan de dulceață. Ion a spus: „Măi, Doina, nu trebuia.” Dar zăvorul l-a montat chiar în ziua aceea.
Acum poarta se închidea bine, iar vântul nu mai trântea noaptea. Dar Ștefan tot intra pe ea în fiecare zi după școală. O deschidea, intra, o închidea după el. Zăvorul pocnea scurt și precis, ca un punct la sfârșitul unei propoziții.
Puiul alb, Ștefan l-a luat acasă când a crescut. L-a numit Albușor. Ion a auzit numele, a mormăit și n-a spus nimic. Doar a mângâiat pisica, care stătea pe pervaz și privea cum băiatul îi duce puiul prin curte.
Pisica i-a urmărit cu privirea până la poartă. Apoi s-a întors și s-a ghemuit pe pervaz.
