Jurnal – Petrică
Dimineața aceasta în spital m-a găsit cu fereastra deschisă. Asistenta a venit devreme, să aerisească. Aerul era curat, perdeaua mișcată ușor de vânt, iar verdeața copacilor de-afară era liniștitoare la ochi. Căldura verii încă stătea deoparte.
Mi-au scos apendicele. Medicul zicea că operația a fost grea, aproape nu au reușit. Dar nu m-am temut. Nu am avut timp să-mi fie frică.
Nu îți e teamă de injecții? mi-a spus asistenta, zâmbind pe sub mustața ei și scoțând aerul din seringă.
M-am întors pe o parte, fără să spun nimic. Oricum nu am voie să mă ridic din pat deocamdată.
De parcă cu asta mă sperii
M-au adus la spital după ce mi s-a făcut rău într-o ogradă din Chișinău. Nu sunt copil al străzii, am crescut la casa de copii Luminița. Doar ce ieșisem cu băieții de la piață, unde mai agățam ceva de lucru pe ascuns, și deodată m-a răpus durerea.
Mi-a părut rău doar de un lucru: i-am lăsat baltă pe Costin și pe micuțul Nico, iar la orfelinat urma să fie agitație. Chiar ieri, după operație, a venit doamna Savin, directoarea adjunctă, să ma întrebe cum mă simt. Eu eram buimac de la anestezie, știu doar că s-a aplecat peste mine și m-a mângâiat pe cap, însă restul e confuz.
Dacă mă lăsa răul la orfelinat, ar fi fost simplu dar n-a vrut soarta așa.
De-abia ajunsesem la stradă. Vinovate cred că au fost caisele de la piață. Ne-au dat un lădiță cu unele mai trecute dar dulci ca mierea. Le-am înghițit pe nerăsuflate.
Eroule! Cum te simți? doctorul, un domn trecut de 50 și cu părul sărit peste mâini, mi-a pipăit cusătura, Gata, pericolul a trecut. Acum numai răbdare.
Oricum nu mi-a fost teamă, am îngăimat eu.
Mare curajos, nu glumă! doctorul a devenit serios Dar să nu guști nimic încă. Orice pachet de-acasă merge la dulap. O să-ți dăm compot seara.
Am dat din cap de respect, chiar dacă știam sigur: cine să-mi aducă mie dulciuri sau compot? La orfelinat sunt supărați pe mine, am încălcat regulile, iar plecarea la piață a fost pe furiș, prin gardul spart.
Și doctorul are dreptate, dacă mă gândesc bine. Curajul mi-l cere viața. Mama, după cum zic foile de la dosar, m-a născut din întâmplare, poate de săracă ce era. Zece ani am și vorbesc despre asta cu liniștea cu care copiii din orfelinat vorbesc n-am față de cine să port ură.
Ba dimpotrivă, îi mulțumesc. M-a lăsat, dar mi-a dat viață.
De la trei ani am stat la casa de copii din Bălți, apoi la una din Soroca. Mi-am dus zilele cum am putut, mereu cu pumnii strânși.
Țin minte bătăile pentru porția de mâncare. Erau vremuri liniștite, zice lumea dar bucătarii și conducerea duceau acasă cu sacoșa mâncarea noastră, cu mașina. Și nu doar de mancare te băteai: pentru orice, chiar și pentru jucării.
Am crescut mai zdravăn decât ceilalți. Forța o mai aveam din bătăliile cu colegii. Mi-am rupt mâna de două ori. Ba chiar, o dată, când a venit coafeza angajată pentru a ne rade pe cap, a început să plângă văzându-mi scalpul numai cicatrici.
Mi-a venit să-i zic: Dar ce-i cu plânsul? Eu niciodată nu plâng.
Și acum încearcă să mă sperie cu operații și injecții
Chiar am râs în sinea mea.
Oamenii mari i-am văzut mereu reci, cu socoteli. Nu eram nici băiețel de compătimit, nici fetiță drăgălașă ce așteaptă să fie iubită. Am crescut aspru, tăios, drept la vorbă, cu buzunarele pline de pietre.
Vezi să nu te apuce prostiile, Vornicu! Dacă mai faci vreo boacănă, mergi direct la carantină! mă urechea des doamna Savin.
Nu mă certam cu ea, dar nici nu mă supuneam. Aveam de mult propriile mele legi.
Singura femeie de la care chiar am amintire dulce este cineva care a lucrat pe la casa de copii. Nu știu dacă alți copii își amintesc de mamele lor, dar cu dânsa am stat de vorbă în mintea mea de sute de ori.
Aveam vreo șase ani când a venit. Fiind la orfelinat în Bălți pe atunci, nu știu ce post avea. Țin minte doar zâmbetul ei cald, ochii albaștri, mâinile moi și mirosul de săpun curat. Mă lua la piept și, șoptind la ureche, îmi zicea:
Petrică, tu trebuie să fii tare, să mănânci bine și să te porți frumos. Viața nu-i ușoară, dar poți să reușești. Încearcă!
Apoi îmi cânta încet:
Pui micuț, puișor, cu coadă de argint,
Nani-nani, nani-nani,
Coada cenușie, lăbuțe de cristal,
Nani-nani, nani-nani,
Lăbuțe albe, urechi de fum,
Nani-nani, nani-nani…
Adesea, și acum, când viața mi se pare cruntă, închid ochii și-mi fredonez încet, simțind încă odată căldura ei. Parcă mă pot ridica așa din orice.
A dispărut femeia aceea pe neașteptate. Mi-a rămas doar cântecul și visul cu o mamă deși știu că era doar o bonă temporară.
Fereastra s-a închis, asistenta s-a apucat să schimbe lenjeria de pe patul din față. M-am bucurat, era tare plictisitor să fiu singur.
În scurt timp, un băiat slab, cu față ascuțită, a fost adus cu targa, înconjurat de doctori. I-au pus perfuzie. La final, au rămas doar asistenta și un bărbat, cel cu halat aruncat peste sacou.
Stătea sprijinit pe genunchi, fără să se miște, privind la copilul care dormea. De-abia dacă era conștient ce-i în jur.
M-am sucit pe pat, scârțâind, și asta l-a făcut să se întoarcă spre mine.
Bună ziua, a șoptit, ca și cum abia descoperea că nu e singur în cameră.
Bună, i-am răspuns.
A venit și s-a așezat la marginea patului meu.
Ți-au tăiat apendicele?
Da, așa e.
Nu poți merge?
Nu încă.
Vrei altceva?
Nu am voie să primesc nimic. Nici măcar dulciuri. Dar el m-am uitat spre copilul nou.
El are altă boală. Dacă nu te deranjează, mai stau aici. Dacă vrei liniște, spun și mă dau afară.
Poți rămâne, am dat din cap. Cine eram eu să spun nu?
E Semyon, îl cheamă Ilie și are unsprezece ani. Tu?
Eu sunt Petru, am zece.
Mulțumesc, Petru, mi-a spus bărbatul. Nu știu de ce, dar parcă era recunoscător.
A doua zi n-am fost singur deloc. Lui Ilie îi schimbau perfuzia de multe ori. Veneau doctori, soseau rude, rămânea permanent cineva mama lui, femeie înaltă, cu ochi roșii și părul prins în coadă. Stătea cu mâna pe obrazul băiatului, îl mângâia și îi șoptea. Vorbea mereu cu el, deși Ilie părea a dormi fără să se trezească.
La un moment, doctorul mi-a amintit și mie de operație, de tăietură.
Cum te simți, băiete?
Cam mă doare.
Am dormit prost noaptea aia, dar azi m-au lăsat să mă ridic. O vreme mi-a fost rău. În cameră a rămas doar o fată tânără mătușa băiatului. I-am spus cu rușine asistentei că mi-e jenă, dar n-a contat. A trebuit să mă descurc. M-a ajutat, mi-a găsit haine. Erau spitalicești, largi și lungi, a trebuit să mi le strâng la brâu. Când am vrut să merg, abia mă țineam pe picioare. Fata mi-a prins pantalonii la margine și m-a ținut să nu cad.
Eu sunt Liza, tu?
Petru.
Trebuie să-ți fie aproape mama, zicea, să nu-ți fie frică.
Nu am mamă.
Ai tată sau cine are grijă de tine?
Sunt ok. Eu trebuie la baie
M-am dus să mă uit în oglindă cercăne vineții, buzele albe. Dar ochii ochii mei negri scânteiau de încăpățânare, de toți mă strigau Corbul la cămin.
M-am spălat cu apă rece, mi-a venit pofta de viață. Am primit și compot.
Când m-au lăsat să merg singur după el, femeile s-au supărat pe asistente.
Lasă, Lizo, am să-l iau eu data viitoare, se văita Liza.
Am început să mă plimb prin salon. Băiatul Ilie era frumos, ca o fetiță, cu păr cârlionțat ca mama sa, dar foarte slab.
O să moară? am spus pe șleau.
Liza a tresărit:
Nu știm sigur Ilie e foarte bolnav. Are deja patru operații, pe intestin. Părinții stau numai lângă el. Mai facem ce putem, poate se întâmplă o minune.
Eu n-am mai spus nimic. Gândurile mele zbârnâiau. Alții au familie cu de toate. Și tot nici un folos, viața îi biciuie oricum.
Eu n-am avut, dar trăiesc.
N-am mai fost mutat vreme de zile. Ilie avea parte de toată familia, de toată îngrijirea. Am stat pe acolo, am povestit cu el, chiar dacă nu răspundea, poate că mă auzea. Odată l-am prins de mână și i-am zis viața mea întreagă, ca și cum eram doar pentru el acolo:
Despre mama care nu m-a vrut, despre femeia care-mi cânta cândva, despre lupte și vise.
La scurt timp Ilie s-a stins, așa, fără zgomot.
Nu mi-au spus imediat, dar am năvălit la asistenta de serviciu, urlând după el, de furie împotriva spitalului.
Nimeni nu m-a băgat în seamă ce să facă cu o furie de copil crescut în orfelinat? Chiar și când am răsturnat găleata cu apă a unei infirmiere, singura reacție a fost mustrarea generală.
Nimeni nu salvează pe nimeni, mi-am zis.
Ceea ce nu înțelegeam nici eu era de ce Ilie devenise prietenul meu. Căci nici nu fusese conștient în zilele acelea.
Dar într-o noapte, l-am visat pe Ilie ridicându-se din pat, zâmbindu-mi, iar eu încercam disperat să-l țin să nu fugă, să nu zboare.
Mi-a cerut doar să-l las să stea, să-i cânt ceva. Și am început pe șoptite vechiul cântec:
Pui micuț, puișor, cu coadă de argint,
Nani-nani, nani-nani
De-atunci, în minte vorbesc cu Ilie. În povestirile imaginate el îmi spune de bunici, de mare, de camere, de jucării, de mama care-l trezește cu ceai dimineața. Familia, așa cum mi-o închipui eu din filme și povești, era a lui Ilie.
A fost poate prima oară când am simțit ce-i acasă.
Când a murit Ilie, tatăl său, domnul Dinu, părea obosit, dar împăcat. Nu de indiferență, ci fiindcă boala își făcuse de cap ani întregi și suferința băiatului nu se mai isprăvea. Și-a îngropat sufletul lângă copil, a trebuit să-i țină soției inima la loc, să învețe și să meargă înainte.
De atunci, domnul Dinu s-a gândit tot mai des la mine.
A venit într-o zi la casa de copii. Greu i-au dat voie să mă vadă, doamna directoră l-a pus la întrebări. Până la urmă, cu sprijinul unei cunoștințe, doamna Tatiana, a reușit.
Întâlnirea a fost stranie. Nu puteam privi în ochi, nu știam să dau mâna. Mi-a fost groază, deși la spital îi vorbisem cu ușurință. M-a cercetat domnul Dinu, soția lui, doamna Sofia, și Tatiana, care a susținut că tot ce contează e dacă vreau și eu. Am stat stânjenit, cu mâna strânsă, gata să fug.
E evident că e speriat, zicea domnul Dinu seara.
Se teme să nu vă dezamăgească, i-a răspuns Tatiana Sofiei.
Am ajuns într-un final să merg o după-amiază la casa lor. La masă, mâinile îmi transpirau, mi-era frică să nu scap lingura, să nu stric vreun ritual. Şi mi-era cel mai frică de doamna Sofia.
Când domnul Dinu a scăpat o lingură pe jos, eu necontrolat am promis:
Nemaipomenit Gata, o să stric tot!
El a răspuns zâmbind, pe același ton:
Ei și, dacă spargi, spargi! Hai, mănâncă liniștit…
Sofia a venit cu o propunere:
Petre, vrei să-ți arăt camera lui Ilie?
Mi-a luat ochii tabloul de pe perete. Îl arăta pe Ilie zâmbitor, mai plin decât îl știam din spital. M-am bucurat să-l văd așa, ca dovadă că prietenul meu e mereu cu mine.
Ilie, salut! i-am spus tabloului. Aici pare altfel
Era așa înainte de boală, a șoptit doamna Sofia.
Am răsfoit un album cu amintiri. Multe întrebări am avut, totul mă uimea. La o poză cu marea, am tresărit:
Aici eți la mare, nu? Ilie mi-a povestit!
N-a putut să-ți spună, și-a șters Sofia lacrima.
Dar mie-mi povestise, în tăcerea noastră.
Pe urmă Sofia, fără să mai reziste, mi-a pus mâna pe umăr.
Dacă am vrea să te adoptăm, ai vrea să fii parte din familia noastră?
Mi-am strâns degetele pe album.
Nu știu. Ilie era bun, eu nu prea. Nu știu să fiu copil de familie.
M-a cuprins și m-a legănat, fără să mă uite din îmbrățișare.
Într-un final, lacrimile mi-au țâșnit, chiar dacă nu plânsesem niciodată în fața nimănui.
Nu plânge, Petrică! Ești băiat puternic. Așa mi-a spus cineva cândva. Să fii tare mereu.
Fereastra era deschisă, curenții îi umflau tenda, frunzele foșneau, iar din tabloul de pe perete, zâmbea cald Ilie.
Atunci am șoptit cu glas mic:
Știți melodia aceea? Pui micuț, cu coadă de argint, nani-nani…
O cunosc, a răspuns Sofia. Pot învăța să ți-o cânt, dacă vrei.
Am dat din cap și am zâmbit în lacrimi. Atât îmi mai trebuia.
***
Azi, am un vis: să ascult colindul de leagăn de la mama pe care am găsit-o abia la zece ani o mamă pe nume Sofia.
