Petrică. Povestire
Fereastra salonului de spital era deschisă larg. Dimineață, asistenta o deschisese pentru aer proaspăt. Briza răcoroasă clătina perdelele, verdele copacilor de afară mângâia privirea. Soarele abia se ivi în forță, era o zi de vară ce promitea să fie blândă la început.
Petrică trecuse prin operația de apendicită. Spuneau că a fost dificilă, că abia l-au salvat, însă Petrică era de neclintit.
Ți-e frică de injecții? întrebă asistenta, zâmbind larg, în timp ce scotea aerul din seringă.
Petrică se întoarse pe o parte, știa că nu avea voie încă să se ridice.
Cu asta vrea să mă sperie
L-au adus de pe strada dintre blocuri. Acolo îl lovise durerea. Nu era copil al străzii, ci crescut în orfelinat. Trecuse cu băieții pe la piață, încercaseră să câștige un leu pe ascuns, și atunci a început totul.
Cel mai rău regreta că îi pusese pe fir pe Lenuța și pe micuțul Sergiu oricum, în orfelinat va fi vâlvă. Chiar ieri, după operație, a venit doamna Irina, adjuncta directoarei. Îi juca rolul grijului. Petrică era încă amețit de la anestezie își aminti chipul ei aplecat îngrijorat, dar nu și ce îi spusese.
De ce nu l-ar fi apucat criza chiar în orfelinat? Doar un pic mai avea de mers… Dar așa a fost să fie
Dădea vina pe caisele primite de la piață un lădiță cu fructe stricate, ziceau. Dar nu erau așa rele: dulci ca mierea, și, evident, au exagerat cu ele.
Ei, eroule! Cum te simți? întrebă doctorul mai în vârstă cu niște mâini păroase, verificând operația. Gata, ce a fost greu a trecut. N-ai de ce să mai tremuri.
N-am tremurat niciodată.
Curajos, așa? Bine, ascultă la mine! Acum nu ai voie să mănânci nimic. Nici dulciuri, nici pachete de acasă! Seara primești compot.
Petrică dădu din cap doar din respect. N-avea cine să-i aducă ceva. La orfelinat, toți erau supărați pe el pentru ieșitul pe furiș, pentru scandalul ce avea să urmeze. Au fugit la piață printr-o gaură în gard și el, bineînțeles, a rămas la spital…
Cât despre curaj, doctorul avea dreptate. Viața l-a învățat. Mama, probabil, l-a născut din întâmplare. Nu-și bătea capul cu supărarea pe ea, dimpotrivă mulțumea că l-a adus pe lume, deși a renunțat la el imediat.
Până la trei ani a stat la Casa de Copii din Chișinău, apoi transferat în alt orfelinat, la Orhei, apoi Bălți Cât se ținea minte, Petrică ducea luptă să supraviețuiască.
Îi veneau în minte bătăile pentru mâncare în sala de mese. Deși, pe atunci, era liniște în țară. Bucătăresele și directorul mereu luau cea mai bună hrană acasă, și totul se făcea pe față.
Nu doar pentru mâncare se băteau! Pentru orice. El s-a întremat, a câștigat forță, și a rupt câte o mână de două ori. Odată, frizerița care-i tunde pe toți la zero, aproape a plâns văzând capul lui plin de cicatrici.
Petrică niciodată nu plângea.
Și acum, îl sperie ei cu o cicatrice pe burtă sau cu injecții…
Să-i fie de bine!
Pe adulți îi vedea reci, calculați. El nu era pui de familie, nici fată drăguță să fie iubit. Era direct, dur, cu suflet colțuros.
Vezi cum faci, Voronoiu! Dacă pui ceva la cale, te bag în izolare! îl avertiza mereu Irina.
Nu riposta, dar nici nu se supunea cu plecăciuni. Avea propriile legi, proprii nervi.
Era un adult la care se gândea mereu. Nu ca ceilalți orfani la mama lor. Nu știa ce înseamnă să vorbești în minte cu o mamă, dar pe această femeie, care fulgerase prin viața lui, o ținea în gând. Avea șase ani când ea a intrat prima dată în orfelinatul din Chișinău. Nu știa cum o chema. Îi amintea zâmbetul blând, ochii albaștri, brațele calde și mirosul. Îl lua pe genunchi și-i spunea:
Trebuie să fii tare, Petrică! Mănâncă, ai grijă de tine, ascultă. Ți-e greu, dar poți reuși. Fii voinic, bine?
Apoi îi cânta:
Puișor, puișor, pui de motănel,
Nani-nani, nani-nani.
Blăniță albă, codiță de argint,
Nani-nani, nani-nani…
Chiar dacă se credea deja mare, uneori, când îi era greu, fredona în șoaptă cântecelul, închidea ochii, simțea din nou acea mângâiere și totul părea mai ușor.
Femeia aceea a dispărut repede, lăsându-i doar amintirea și cântecul. Nimeni niciodată nu i-a cântat vreodată sau l-a ținut în brațe. Nici măcar numele nu-i mai știa, în minte îi zicea mama. Poate a fost o bonă de ocazie, dar Petrică îi zicea mamă, din lipsa de altceva.
Asistenta a închis fereastra, s-a apucat de așternut patul de vizavi. Petrică s-a bucurat îi era urât singur.
Nu după mult timp, în salon a apărut o targă, înconjurată de doctori și asistente. S-a pornit agitația. Din locul lui, Petrică nu vedea tot, dar a distins totuși: pe targă era un băiețel slab și palid, cu perfuzie la mâna. După plecarea celor mulți, au rămas doar asistenta și un bărbat în halat.
Nici el, nici copilul, nici asistenta nu vorbeau mult. Doar vorbe scurte, reci.
Va dormi, a spus asistenta.
Bine, mulțumesc.
Să mă chemați…
Da.
A plecat, iar bărbatul a rămas la cap, sprijinit de genunchi, cu fața plecată. Copilul dormea.
Era cald în salon, dar bărbatul nu și-a dat jos sacoul și halatul. Lui Petrică i s-a părut că și el doarme.
Petrică își schimbă poziția, scârțâie patul. Bărbatul se întoarce, cu o cută între sprâncene, dar privire blajină.
Bună ziua, șopti el parcă abia atunci observând existența altcuiva.
Bună ziua, răspunse Petrică.
Omul se dezmetici, se uită la fiu, luă un scaun și se aduse lângă Petrică.
Ai fost operat?
Da, la apendice.
Bine că ai scăpat. Poate ai nevoie de ceva?
N-am voie să mănânc până seara. Dar celălalt copil de ce e aici? făcu semn către celălalt pat.
Are altă boală. Dacă nu te deranjează, stau aici cu el. Te ajut dacă ai nevoie
Nu mă deranjează, dădu Petrică din cap, căci nu avea de ales.
El e Săndel, are unsprezece ani. Tu?
Petru, zece.
Mulțumesc, Petre, i-a zis bărbatul, deși Petru nu înțelese pentru ce.
A doua zi, salonul s-a umplut de oameni. Lui Săndel îi puneau perfuzii, doctorii treceau des. Tatăl rămăsese acolo peste noapte. Săndel mișca mâinile, dar nu deschidea ochii. Părea că doarme.
Mai târziu, a venit o pereche în vârstă și cu dânșii o femeie tânără, mama lui Săndel. Înaltă, părul creț prins la spate, ochi roșii de plâns. Au pus-o lângă copil. Îl mângâia și îi spunea ceva, fără răgaz.
Nu l-ați putea muta pe băiatul acela? întrebă tatăl arătând spre Petru, să nu fie greu pentru soție.
Azi îl mutăm, promise doctorul, și veni la Petrică.
Cum te simți, frate? Te doare?
Puțin.
Noaptea fusese chinuită de durere, nu-l hrăniseră, nu primise niciun compot.
Azi poți încerca să te ridici. În curând te mutăm. Stai să scoată asistenta perfuzia.
Petrică abia aștepta să se ridice, dar nu venea nimeni. Salonul era plin de oameni.
Abia acum Petrică începuse să înțeleagă că Săndel, probabil, se stinge. Nu se trezea, toți vorbeau încet; atmosfera era apăsătoare.
Cu timpul, o fată tânără mătușa băiatului a rămas să-l vegheze. Petrică s-a simțit rușinat când asistenta a venit să-i scoată perfuzia, a făcut un semn către ea, dar asistenta l-a repezit:
Ce crezi, că are timp de tine? Hai, termină repede!
Adevărat, a durat puțin. Dar Petrică era gol, nu știa unde-i hainele. Fata privea pe geam și îi umezea buzele bolnavului cu apă. Petrică regreta că nu întrebă de haine.
“Nu are nimeni nevoie de mine”, și-a spus. Dar, cu timpul, totuși a hotărât să stea.
Vrei ajutor? îl întreabă fata, văzându-l că încerca să se ridice.
Nu, dar amețeala era prea puternică și a căzut la loc.
Dar hainele mele unde sunt? întrebă apoi.
Nu știa, dar promite să afle.
Păzește-l pe Săndel până mă întorc, bine?
Petrică a încercat iar să se ridice, învăluit în pătură, dar picioarele îi tremurau, abia se ținea pe ele.
În cele din urmă îi aduse niște haine, dar nu erau ale lui, ci de spital.
Mă întorc, nu te uita, lăsă fata.
Petrică îmbrăcă pantalonii largi, trase șnurul la brâu. Știa să se descurce. Când a pornit să iasă, fata văzu cât de lungi erau pantalonii pe el.
Stai să-ți învălui șosetele acestea, altfel te-mpiedici, și, pe când îl ajuta, Petrică aproape că a leșinat.
Mi-e rău
Fata îl așeză pe scaun.
Aoleu, încă ești rău! Ai mâncat azi? Cum te cheamă?
Petru.
Eu sunt Lenuța. Petre, ar fi bine să fie mama lângă tine. Să-i dau mesaj, să sun?
Nu am mamă.
Eh Pe cineva ai? Cu cine locuiești?
La orfelinat. Dar e mai bine. Mă duc la baie.
În oglindă văzu cearcăne albastre, buzele albe, doar ochii negri licărind intens. O educatoare îi spusese că numele Voronoiu îl are pentru ochii lui negri ca aripa de cioară. Toți îi spuneau Cioara. Era mândru.
Se spălă pe față cu apă rece, îl ajută. Lenuța avu grijă să-i aducă un compot.
Să vii tu, când te ridici, la masă.
Unde e sala de mese?
La dreapta, pe scări și iar la dreapta. După miros găsești, râse infirmiera.
Aproape să pice pe scări, nu-i de lăsat singur! Vin eu cu compotul, interveni Lenuța și nu mânca altceva.
Petrică nu putea sta locului. Se învârtea, se uita la Săndel. Era foarte blond și subțire, cu părul creț, exact ca mama sa. Doar prea slab.
Moare? întreabă direct, fără menajamente.
Fata tresare.
Nu știm. Săndel e foarte bolnav. A mai avut patru operații Părinții sunt terminați. Eu sunt mătușa, sora tatălui. Dar poate se întâmplă minuni, nu?
Nu știu, zise Petrică, așezându-se la locul lui.
Se gândea la Săndel. Altă viață, ca-n filme cu mama, tata, bunici, camera lui El avea de toate, și totuși moare.
A lui Petrică nu-l mutară. Seara, tatăl lui Săndel veni din nou, în agitația salonului. Și îl auzi vorbind despre el: că toată ziua nu a venit nimeni să-l caute la spital.
Petre, doctorii spun că ești de la orfelinat? îl întrebă tatăl lui Săndel.
Da.
Poate vii în alt salon, Săndel e grav.
Eu aș rămâne, dacă pot…
Patru zile se scurseră la fel. Până la urmă, Petrică făcu febră și îl mutară lângă niște bătrâni. Îi era groaznic de urât, venea mereu lângă Săndel, nimeni nu-l alunga.
Din cauza febrei i-au amânat și externarea.
În acest timp, tatăl lui Săndel, pe nume Dumitru Gheorghiu, află totul despre el. Încet-încet, printre discuții și observații. Îi aduse și niște haine, Petrică bucuroși, obișnuit cu hainele cuiva. Apoi făcu legătura cu ale cui erau.
Sunt ale lui, așa-i?
Da, ale lui…
Dacă nu moare Săndel, ce faci?
Dumitru îl privi surprins. În familia lor nimeni nu rostea moare. Toți așteptau, dar evitau cuvântul. Pentru copilul unic, era mult prea greu.
O singură dată, Sofia, mama, strigase: De ce, dacă am făcut tot bine, tot moare? Cum ar trebui să mă simt mai ușor?
Când pleca cineva drag, se prăbușea și celălalt părinte. Sofia era terminată. O linișteau cu injecții, dar suferința nu se vindecă ușor.
Și doare să mori? întreba Petrică, strângând cămașa lui Săndel.
Dumitru vedea compasiunea din ochii lui, felul sincer în care suferea. Înțelegea: copil sărac, fără sprijin, îi era frică.
E ca și cum adormi repede. Noi facem tot ce putem să nu-l doară. De asta suntem aici.
Dar el tot mișcă din mână…
Poate ne aude, tocmai de aceea-i vorbim.
Au rămas zilnic lângă el. Odată, Dumitru ieși doar o clipă, lăsându-l pe Petrică cu Săndel. Când se întoarse, Petrică îi spunea:
…nici nu știu unde-i mama. A plecat, dar eu nu-s supărat, aș ierta dacă ar veni. Tu să nu mori, să rămâi, uite ce părinți ai! Lui îi returnez hainele, nu le stric. Să trăiești, Săndel, să te faci sănătos! Ține-te!
Dumitru nici nu putea să intre, îi venea să plângă. Sufletului lui îi era greu.
Petrică îi povestise tot: despre mama, despre femeia care-i cânta, despre bătăi.
O noapte, când era încă la Săndel, visă că băiatul se ridică, îi zâmbește trist, îl ia de mână și îi povestește despre el. Nu mai ținea minte tot ce a spus, dar vocea gravă și melancolică i-a rămas în minte. Apoi, Săndel s-a urcat pe pervaz și Petrică s-a speriat să nu cadă. S-a trezit brusc.
Copacii de afară se mișcau în vânt, luna lumina plapuma. Petrică s-a apropiat și i-a cântat, ca într-un șoptit:
Puișor, puișor, pui de motănel,
Nani-nani, nani-nani…
De atunci, și-a imaginat mereu că vorbește în gând cu Săndel. Băiatul îi povestea despre mare, despre bunici, despre camera lui, despre școala, despre zilele de duminică la masă cu toți.
Petrică nu avusese niciodată familie și își construia lumea asta doar din ce văzuse la televizor, imaginând că într-o cameră încap toate paturile, fiecare are dulapul său și mama pune ceai la ceas, cu polonicul.
***
Când a murit Săndel, Dumitru a simțit o ușurare, nu din lipsă de iubire, ci pentru că fiul său nu mai suferea. Știa că trebuia să accepte, să o ajute pe Sofia să meargă mai departe.
La două zile, gândul tot la Petrică i se ducea. Era prematur să vorbească despre adopție Sofia nu ar fi acceptat, nu avea cum să-l înlocuiască pe Săndel.
Dar Petrică n-avea nici mamă, nici tată și nici nu avea să aibă.
Petrică era altfel, îndărătnic, firav, dar cu suflet bun. Dumitru îi povestise tot Tatianei, prietena din tinerețe, expertă la Protecția copilului. Tatiana l-a sfătuit clar: fără acordul copilului și al Sofiei, nici nu putea fi vorba.
A insista nu a ajutat: la orfelinat, directorul fusese rece, întâlnirea cu Petrică imposibilă. Dar Tatiana a aranjat o vizită scurtă între Dumitru, Sofia și Petrică la orfelinat.
Când l-au adus pe Petrică în biroul directoarei, strângea pumnii până-i albeau degetele, nu se uita în ochii adulților. Era alt băiat față de cel din spital. Dumitru ar fi vrut să-l liniștească, să-l ia în brațe, să-i zică că totul e bine. Dar nu i-a găsit curajul.
Tatiana i-a liniștit după: Nu e teamă de voi, ci teamă că nu va fi la înălțime. Mult își dorește să-l primiți, dar nu știe cum să arate cine e.
Au hotărât să-l invite acasă, la masă, la Chișinău. Pe drum, Dumitru a glumit, Sofia l-a analizat, Petrică abia respira de emoții.
Odată așezați, el nu mânca, abia răspundea. Sofia i-a propus să-i arate camera lui Săndel. S-au luminat ochii băiatului și a spus: Da
La intrare, primul lucru, portretul lui Săndel. Nu la fel ca la spital, dar mai plin, zâmbind. Petrică s-a bucurat, parcă i-a spus: Curaj, eu sunt cu tine! A pipăit rama: Aici era mai gras. Sofia a zâmbit. I-a arătat albumele cu poze.
O vreme, au privit împreună, Sofia la început ezitantă, apoi calmă. Pentru prima dată o văzu zâmbind la amintirile fiului.
Aș vrea să-l adopți pe Petrică, ai accepta, Petre? îl întreabă blând.
S-a crispat, a frunzărit albumul, apoi a spus încet:
Nu știu. Săndel era bun. Eu nu prea. Nu știu să fiu
Sofia îl trase repede în brațe, îl săruta pe creștet.
Nu-l luăm în locul lui Săndel, ci ca pe un alt copil drag. Vom fi împreună.
Petrică nu se obișnuia cu atâta apropiere. Pentru el, atingerea era aproape uitată, decât în bătăi. A continuat să răsfoiască albumul, cu ochii orbiți de emoție.
Nu plânsese niciodată.
Dar acum, lacrimile-i șiroiau, nu cu sughițuri; Sofia îi ștergea obrajii cu palma caldă:
Plângi, Petrică? E bine, plângi! Dar de acum ai cu cine să plângi. Să fii tare, băiatul meu!
Fereastra era deschisă, perdeaua se mișca, verdele copacilor răcori ochiul, iar poza cu Săndel îi zâmbea împăciuitor din cameră.
Ca un copilaș, Petrică a întrebat:
Dumneavoastră știți vreun cântecel cu puișor, puișor, pui de motănel?
L-am auzit, e un cântec de leagăn. Vrei să-l învăț, să ți-l cânt?
Petrică a dat din cap. Nu-și mai dorea nimic.
***
Viața nu aduce mereu dreptate, dar nu lupta, și nici nu curajul de a nu plânge ne fac puternici, ci deschiderea inimii spre ceilalți. Când oferi dragoste și nu îți este teamă să primești la rândul tău, primești un nou început, o șansă la lumină, oricât ai fi fost de încercat.
