Geamul salonului de spital era larg deschis. Dimineața, asistenta îl descuietase larg. Aerul era atât de proaspăt, perdelele se mișcau lin, verdele frunzelor te bucura la privire și nici urmă de zăpușeală de vară.
Lui Petrică tocmai îi scoseseră apendicele. Ziceau că operația a fost complicată, au nimerit la limită, dar el, ca de obicei, nu s-a speriat.
Nu-ți e frică de injecții? îi zâmbi asistenta, scoțând aerul din seringă.
Petrică s-a întors mut pe o parte, de ridicat nu era voie încă.
Pfff, și asta cu speriatul…
L-au adus de pe o alee dintre blocuri. Acolo i s-a făcut rău. Nu era nici vreun vagabond, crescuse la casa de copii. Mergea cu băieții de la piață, încercând să mai câștige un leu pe sub mână, și taman atunci l-a luat durerea în burtă.
Cel mai tare l-a supărat că i-a băgat în probleme pe Lenuța și pe băiatul cel mic, Sorin. În cămin, clar, avea să iasă scandal. Chiar după operație, venise doamna Kirilovna directoarea adjunctă și dădea impresia că îi pasă de el. Sub efectul anesteziei, Petrică n-a priceput mare lucru, doar silueta ei și faptul că-i tot repeta ceva.
Nu putea s-o lase și pe asta să-i zică norocul, să i se fi făcut rău chiar la internat. Era aproape, mai avea puțin până la cămin. Dar na, așa e în viață.
Dădea vina pe caisele de la piață. Le dăduse cineva un ladă întreagă, zicea că-s stricate, dar erau dulci ca mierea. Au mâncat până n-au mai putut.
Ce faci, eroule? Cum te simți? îl salută medicul, un domn cu părul deasă pe mâini, care-i verifică cicatricea. Gata, răul cel mare a trecut. N-ai de ce te mai teme.
N-am fost speriat, răspunse Petrică, mai mult din respect.
Eh, atunci să fii atent! deveni medicul serios Deocamdată, hrană interzisă, nicio gustare, niciun dulce. Seara, poate un pahar de compot.
Petrică dădu din cap din politețe. Știa că n-are cine să-i aducă ceva bun. În cămin, toți erau supărați pe el pentru că a dat de bucluc, pentru că a expus educatorii. La piață mergeau pe șest, pe după gard, și uite noroc, să i se facă rău taman când veneau spre casă!
Cât despre curaj, doctorul avea dreptate. Petrică era curajos, dar nu din fire așa îl făcuse viața. Mama o fi rămas însărcinată cu el fără să vrea cu adevărat. Poate nici bani să scape nu avusese. Avea zece ani și vorbea despre asta cu detașare, așa cum făceau toți orfanii.
N-avea supărare pe ea. Din contră, îi mulțumea că l-a născut, chiar dacă i-a întors spatele din primele clipe.
Până la trei ani a stat la Casa de copii din Iași, apoi transferat la Vaslui, apoi la un cămin din preajma Chișinăului. De când se știa, lupta cu viața.
Îi treceau prin minte bătăile pentru mâncare la cantină. Deși era începutul anilor 80, și lumea zicea că-i mai liniște, bucătăresele și șefii mai luam câte ceva pentru acasă furau pe față.
Nu era vorba doar de bătăi pentru mâncare. Era pentru orice și oricând. Crescuse tare, voinic. De câteva ori și-a rupt mâna, o dată chiar l-a speriat pe frizerul căminului cu cicatricile de pe cap.
Dar lui Petrică nu-i ardea să plângă vreodată.
Acum, fix să-l sperie ei cu o cicatrice pe burtă și cu injecții…
Să-i vezi cum se dau importanți!
Toți adulții, în ochii lui, păreau reci și calculați. Nu era vreo mogâldeață sau vreo fată drăguță de pus în poză era aspru, direct și pus pe fapte.
Vezi să nu-mi faci vreo prostie, Voronoi! În izolator ajungi direct! îl certa Iulia Kirilovna, pe un ton aspru, periodic.
Nu se certa, dar nici nu prea se supunea.
Avea doar un singur adult la care se gândea din când în când cu drag. Nu știa cum e să-ți imaginezi că vorbești cu mama, dar cu femeia asta, care-i intrase în suflet, discuta în gând lui. Avea vreo șase ani când a venit la fostul cămin, pe vremea când era la Vaslui. Nu știa exact ce lucra, dar îi ținea minte zâmbetul, ochii albaștri, mâinile calde și parfumul discret al hainelor. Își amintea cum îl punea pe genunchi și-i șoptea:
Trebuie să fii tare, Petrică. Să mănânci bine, să ai grijă de tine, să asculți. O să-ți fie greu, dar trebuie să reziști. Promiți? Așa-i?
După care îi cânta încet:
Cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț…
Deși se credea deja mare, de multe ori îi venea în minte cântecul, mai ales când era trist și nu-l vedea nimeni. Închidea ochii, murmura versurile și parcă simțea din nou acele mâini calde.
Apoi femeia aceea dispăruse brusc, rămânându-i doar cântecul și amintirea. Nu-i mai știa numele, i-a zis pur și simplu mama. Dar voia să creadă că a fost ceva mai mult.
Asistenta închise geamul, apoi începu să pună lenjeria pe patul de vizavi. Lui Petrică i s-a luminat fața îi ajunsese să stea singur.
N-a durat mult, că au adus cu targa un băiat slab, cu fața ascuțită, cu perfuzia la mână, înconjurat de mai mulți în halate albe. Când au plecat, a rămas doar asistenta și un bărbat trecut de 40, cu halat legat peste palton.
N-au vorbit cine știe ce, doar câteva cuvinte, șoaptă.
El va dormi, spuse asistenta.
Bine. Mulțumesc.
Chemați dacă e nevoie…
Am înțeles.
Când asistenta a plecat, bărbatul a rămas aplecat, cu privirea în pământ. Băiatul dormea.
Lui Petrică i se înțepenise spatele de la atâta stat culcat, așa că s-a întors, scârțâind patul. Bărbatul s-a întors spre el, avea o cută între sprâncene, dar se uita blând.
Bună ziua, a șoptit, de parcă doar acum observa că în salon mai e cineva.
Bună ziua.
Bărbatul s-a dezmeticit și a venit cu un scaun lângă Petrică.
Te-au operat?
Da, apendicita.
Bine că ai scăpat. Nu te ridici încă?
Nu prea am voie.
Ai nevoie de ceva?
Nu-mi dau voie să mănânc azi. Da, băiatul…? și a arătat spre celălalt pat.
El? E altfel de boală la el. Sper să nu te deranjez dacă stau și eu aici. Dacă vin la tine, ies afară.
Nicio problemă, zise Petrică. Ce treabă are el…?
Bărbatul s-a prezentat:
Îl cheamă Ștefan, are unsprezece ani. Tu?
Petru, zece.
Mulțumesc, Petru, a spus omul, și Petrică nu a înțeles pentru ce.
A doua zi, în cameră era mereu lume. Dimineața, transfuzie pentru Ștefan, consultații dese tatăl veghind lângă el. Mama a venit împreună cu niște rude, o femeie înaltă, slăbuță, cu ochi duși de plâns. L-au adus și au stat la capul lui.
Poate-l mutăm pe băiatul celălalt? a întrebat tatăl medicului referind la Petrică și aruncând o privire spre soția lui, vizibil obosită.
Îl mutăm azi, da.
Medicul s-a apropiat de Petrică.
Cum ești, măi băiete? Te doare?
Acum mai slab.
Noaptea n-a dormit bine, rana îl ținea, iar când a cerut ceva de mâncare, i-au zis c-o să primească mai târziu. Că n-avea cine să-i aducă nimic era limpede.
Poți să te ridici încet azi. Te scoatem și cateterul. Te mutăm la vecini. Hai, încet-încet.
Era nerăbdător să se ridice, dar asistenta a lipsit minute bune. Prin salon veneau și plecau numai oameni.
Abia acum începea să priceapă Ștefan, băiatul bălai și slab, are să moară, probabil. Nu deschidea ochii, toți vorbeau încet, cu fețele încordate.
Pe zi, lângă el a rămas o fată, ruda. Pe Petrică îl încurca prezența, și a încercat discret cu asistenta să-i spună, dar ea i-a tăiat-o:
Hai măi, cine să te bage în seamă! Stai cuminte, facem rapid.
A scos cateterul în grabă, iar Petrică, simțind libertatea, a zăcut încă puțin. Era dezbrăcat, nu știa unde-s hainele.
Pe cine să interesez pe-aici! Și chiar așa era.
Dar după ceva timp, a decis să încerce să stea în șezut. S-a ridicat cu chiu cu vai, acoperindu-se cu pătura.
Fata s-a întors spre el:
Ai nevoie de ajutor?
Nu, mulțumesc, a amețit, s-a culcat iar. După o clipă, încercă din nou.
Nu știți unde-s hainele mele? s-a adresat emoționat.
Ea nu știa, dar a promis să întrebe.
Numai ai grijă de Ștefan, ok?
S-a ridicat încet, de unul singur. I-au adus haine, dar erau de spital largi și cam groase. Fata a observat că îi sunt prea lungi și i-a aranjat gleznele pantalonilor cu grijă, încât Petrică simțea că îi vine să pice din picioare.
Vai, cred că mă duc la vale…
Stai, la prins fata, l-a așezat pe scaun. Nu te repezi, ești încă slăbit. Cum te cheamă?
Petru.
Eu sunt Lenuța. Petrișor, ar trebui să vină mama lângă tine. Nu vrei să-i suni? O ai pe mama aproape?
N-am mamă, a ridicat privirea, neștiind cum să răspundă.
Ah… Atunci vreun tată, cine te are în grijă?
Lasă, sunt bine… Mai vreau doar la baie.
S-a târât până la baie, și-a văzut fața în oglindă. Cearcăne albastre, buzele albe doar ochii lui negri străluceau. O educatoare îi spusese de unde cred ea, vine numele ăsta, Voronoi: ochi negri ca aripa corbului. Și porecla la cămin era de fapt Corb. Era mândru de asta.
Cu apă rece pe obraz, i s-a făcut mai bine. Se vedea că Lenuța a avut grijă i-a adus compot, și apoi a tras de el să mănânce.
Pentru masă, dacă poți coborî pe picioare, mergi la cantină.
Pe unde e?
Dreapta, cobori scările și iar dreapta. Simți mirosul… a chicotit o îngrijitoare.
Mai să cadă Pețișor acuma, ce glume cu scări! s-a revoltat Lenuța. Eu i-l aduc, decât să cadă după mâncare.
Petrică nu putea să stea locului. A început să se plimbe prin salon, s-a uitat la Ștefan băiat arătos, cu păr cârlionțat, semăna cu mama lui; foarte slab, însă.
Moare? întreabă sec, așa cum doar copiii din cămin o fac.
Fata s-a cutremurat.
Nu știm. Dar, da, Ștefănel e tare bolnav. Patru operații, numai pe intestin. Părinții lui obosiți de suferință… Eu sunt mătușa lui, sora tatălui. Dar, uite, minuni se mai întâmplă, nu?
Nu cred că știu… Petrică s-a așezat pe pat.
Se gândea la Ștefan. Altă soartă! Avea părinți, bunici, mătuși, tot ce putea dori un copil… și totuși se stingea.
Așa e norocul…
Pe Petrică nu l-au mutat imediat. Seara, iar a venit tatăl lui Ștefan în salon, iar agitație. Și întâmplător a auzit că lumea se miră că n-a venit nimeni la el o zi întreagă.
Petrișor, doctorul zice că ești de la casa de copii? l-a întrebat tatăl lui Ștefan.
Da.
Poate vrei totuși să treci în salonul celălalt? Ștefan e foarte grav…
Nu vreau, pot rămâne aici, vă rog?
Patru zile la rând, așa a dus-o Petrică. A făcut febră, a ajuns în alt salon, cu oameni bătrâni. Se plictisea teribil, așa că se întorcea lângă Ștefan, și nimeni nu-i zicea nimic.
Din cauza febrei, i-au amânat externarea.
În tot acest timp, tatăl lui Ștefan domnul Dumitru a aflat tot despre el. Discret, l-a descusut, l-a ascultat și, când a putut, l-a ajutat. I-a adus și câteva haine. Petrică s-a bucurat, era obișnuit cu haine de la alții. S-a uitat spre Ștefan.
Ale lui, nu?
Da.
Și dacă totuși nu moare?
Dumitru s-a uitat ciudat la el. La ei în familie nimeni nu rostea cuvântul moarte. Toți așteptau ce e mai rău, dar nu îndrăzneau să admită.
Odată, doar, soția izbucni: Dar de ce, dacă am făcut tot ce trebuie, tot moare? Cu ce-s eu mai liniștită?!
Când sufletul pleacă, trupul cedează și el. Soția lui nici nu mai trăia, doar supraviețuia, stând cu seringa cu calmante la capul copilului.
Și dacă Ștefan nu moare? a insistat Petrică.
Dumitru a vrut să-i răspundă sincer, poate mai mult sieși decât copilului.
Din păcate… nu mai are cum să rămână în viață. Curând se duce, Petru.
Durează mult să mori? Petrică ținea în brațe cămășile lui Ștefan, privind cu milă.
Dumitru a văzut. Îl durea de el. Câteva zile petrecuse acolo. Copil, abandonat de familie, era greu.
Mai repede ca atunci când adormi. Și facem tot ca să nu-l doară. De-asta suntem aici.
Dar se mișcă.
Da, de-aia îi și vorbim. Sperăm că ne aude, dar nu știm sigur.
Au stat mereu cineva lângă patul lui. Într-o seară, Dumitru l-a lăsat singur cu Petru câteva minute. Când s-a întors, Petrică îi vorbea lui Ștefan de pe marginea patului:
… și nici nu știu unde-i mama mea. Poate nu mai trăiește… Da’ dacă apărea aici, tot aș fi iertat-o. Nu crezi? Dar tu să nu te lași. Vezi cât ține la tine mama? Și tata la fel. Dacă aș fi avut și eu un tată ca al tău, n-aș vrea să mor. Cămășile ți le dau înapoi când vrei… Am destule. Tu, numai, să reziști, să lupți. Hai, nu te da bătut…
Dumitru a înghițit în sec, Petrică simțise o strângere în gât. S-a ridicat și a zis:
Vedeți că a mișcat mâna! Parcă m-a strâns. Nu credeți?
Ba da, cred, Petru.
Dumitru și toată familia așteptau sfârșitul. Ștefan al lor, unicul, răpădus de o boală apărută la opt ani atrofie musculară. Toți doctorii mari din București și Chișinău nu l-au putut salva. Deja se obișnuiseră cu boala, dar ultimele luni au fost cumplite.
Soția lui Dumitru, Sonia, nu rezistase era pe calmante. El rămăsese mai tare ca bărbat.
Vorbește-i, Petre, vorbește. Eu cred că te aude, și că-i face bine.
Dumitru îi auzea poveștile Petru îi povestea de cămin, de bătăi, de prieteni.
… și când mi-a rupt Săndel mâna, am leșinat, dar nu m-am smiorcăit. L-am făcut de râs. Vezi, mi-a trecut. O să-ți treacă și ție. Fractura-i mai grea ca boala.
Ștefan s-a stins într-o noapte. Petrică n-a aflat, nimeni nu i-a zis direct. Abia a doua zi, când s-a dus după el la salon, a găsit patul făcut. Un nou pacient își despacheta lucrurile.
Dar unde-i băiatul de era aici?
Nu știu, ieri nu era.
Petrică a fugit la asistenta de serviciu, n-a găsit-o, apoi la cabinetul medicilor.
Ștefan…unde-i Ștefan? L-au mutat? Unde?
Care Ștefan? a făcut doctorul confuz. Ah… a fost foarte bolnav.
A murit? l-a întrerupt Petrică.
Doctorul a dat din cap.
Așa e, din păcate.
Petrică s-a retras pe hol. Era plin de nervi. Pe toți i-ar fi zburlit, pentru că nu l-au salvat!
Cum să-și verse supărarea?
Pe culoar, o femeie de serviciu spăla podeaua. Petrică a dat cu piciorul în găleată, udând totul. Toți s-au repezit să țipe, iar el și-a astupat urechile, s-a trântit pe pat.
O grămadă de medici și nimeni n-a salvat prietenul lui! Nimeni!
Era un mister pentru el cum Ștefan îi devenise prieten, deși acesta era mai tot timpul inconștient. Dar i s-a deschis sufletul în fața lui, i-a spus toată viața, despre mamă, despre cântecul de demult, despre bătăile pentru mâncare.
Iar într-o noapte, visase că Ștefan se trezise, i-a zâmbit, iar Petrică voia să-l ajute. Ștefan i-a spus să nu-l atingă, doar să-l lase să stea. Cu voce de copil sfios, i-a povestit, de parcă ar fi inventat o familie Nu-și amintea detalii, dar știa că îi povestise ceva, că vorbeau. Și, la un moment dat, Ștefan s-a uitat la fereastră, s-a ridicat, a încercat să sară pe pervaz. Petrică, speriat, a sărit după el și atunci s-a trezit.
Prin geam se vedeau crengi negre, luna era sus. Ștefan stătea agitat, iar tatăl lui dormea. Atunci, Petrică s-a apropiat, i-a luat mâinile subțiri și i-a cântat șoptit singura amintire de cântecel:
Cățeluș cu părul creț,
Fură rața din coteț…
De atunci, Petrică a continuat să vorbească cu Ștefan în gând. Le povestea despre viața de familie, cum ar fi mers cu părinții la mare, că o avea pe bunica, pe bunicu, că bunicul era general, că primea ceai cu polonicul de la mama, că joacă și râsete erau la fiecare masă…
Așa își imagina Petrică viața de familie, din auzite ori de la televizor.
Se gândea că în apartamentul de bloc toate paturile sunt într-o cameră, fiecare cu dulăpiorul lui, iar joia sigur e ziua de pește
***
Ciudat, dar când a murit fiul său, Dumitru a oftat adânc. Nu că nu și-ar fi iubit fiul, ci pentru că băiatul nu mai era acolo de mult, iar trupul era doar chin. Acum, trebuia să-l ajute pe soție să treacă peste.
Tot mai mult îi venea în minte Petrică.
Nu era, desigur, momentul să discute de adopție, soția l-ar fi alungat. Pe fereastră îl mai vedea doar pe Ștefan portretul pe masa din sufragerie, flori, lumânări, slujbe la biserică. Acum opt ani, Sonia pierduse ultima șansă de sarcină. Alt copil nu era de așteptat.
Dar Petrică rămânea fără mamă și fără tată…
Era altfel. Nu ca Ștefan, ci cioplit de viață, ochi negri ca tăciunele, cam colțuros. Dar Dumitru auzise cum i-a vorbit, îi simțea bunătatea sub armura aceea aspră.
Sonia, azi am fost la spital. Pe Petru l-au externat. Abia, abia l-au lăsat să plece.
De ce te mai duci pe acolo? Sonia s-a uitat mirată.
N-am nicio treabă, am luat niște acte ale lui Ștefan. Și am aflat că Petrică a făcut scandal că n-a venit nimeni după Ștefan. I-a acuzat pe toți!
E un copil naiv…
Așa-i…
Nu-ți mai fă griji pentru mine. Încep să accept. Muncește liniștit, Dumitru.
Bine…
Te rog, nicio vorbă despre copii deocamdată.
Dumitru a tăcut.
Dar s-a dus la cămin în weekend, n-a avut odihnă. L-a căutat pe Petru. Directorul l-a privit suspicios, nu i-a dat voie să-l vadă.
Nu s-a lăsat. Știa o cunoscută, Tatiana, care lucra la Direcția de Asistență Socială. A sărit repede la ea, i-a povestit tot. Ea l-a consolat, dar a insistat: fără acordul Soniei și fără acordul băiatului, nu are rost.
Totuși, Dumitru a pornit dosarul de tutelă la Asistență Socială. A găsit acolo susținere, și i s-a promis întâlnirea cu băiatul.
Lui Sonia nu i-a mai zis nimic, dar cu sora și tatăl, cu Lenuța, a discutat. Le-a plăcut ideea.
În fața Soniei, când s-a adus subiectul, a izbucnit în plâns:
Nu-l va înlocui pe Ștefan! Nu vreau să aud!
Nu-l ia nimeni ca înlocuitor, Sonia. Dar e un băiat singur. Nevoia lui de familie e enormă! Tu ai fi auzit cum vorbea el cu Ștefan… Copilul ăsta m-a sprijinit și pe mine.
Numai nu mă forța…
A acceptat să-l cunoască.
La prima întâlnire cu Petrică, în biroul directoarei, copilul era ca o scândură: nu ridica ochii, palmele îi erau strânse la alb. Nici mâna nu i-a dat-o lui Dumitru.
Tatiana stătea deoparte, de la distanță. Dumitru nu a vrut să apese, doar a încercat să-l facă să se simtă în largul lui. Sonia privea atent. Tatiana observa.
A fost trimis repede înapoi la camera lui, prea mare era tensiunea pentru el.
Parcă nu vrea să vină, nu? s-a necăjit Dumitru.
Te înșeli, i-a răspuns Tatiana. Visează la asta, dar e speriat că nu se va ridica la nivelul vostru. Nu că nu v-ar vrea.
Suntem așa severi?
Sunteți părinți adevărați, n-a cunoscut așa ceva. Numai la voi se gândește acum.
S-a stabilit să vină în vizită la ei. Sonia încă nu era hotărâtă.
La masă, Petrică era crispat. Transpirația îi curgea în palme, se temea să facă vreo greșeală. Se uita la masă, la cornisa de mobilă, totul părea prea aproape, prea nou. Cel mai tare se temea de Sonia.
Când lui Dumitru i-a scăpat lingurița pe jos, Petrică s-a crispat și s-a scăpat:
Vai de capul meu…
Ei, așa-i, Petrică, stai liniștit! a râs Dumitru. Ia de aici niște cartofior!
A luat o gură, dar mesteca timid.
Ce-i, frate, relaxează-te!
Petru, vrei să-ți arăt camera lui Ștefan? s-a oferit Sonia spontan.
Imediat ochii băiatului s-au luminat.
A intrat și-a văzut un portret mare pe perete. Semăna cu el, dar avea alt aer decât în spital: vesel, curajos, cu un zâmbet abia schițat. I se părea că-i spune: Nu te speria, sunt aici!
Uite-l pe Ștefan! Salut! a atins rama, s-a uitat la Sonia. Era mai corpolent aici.
Da, înainte de… de boală. Sonia nu găsea cuvântul moarte.
Înainte să moară, așa? Petrică a pipăit rama portretului și a zis: Vă rog, arătați-mi cum trăia el aici!
Sonia nu știa la ce se referă, totuși s-a dus după album.
Uite, încă nu pot privi, dar tu uită-te
A început să dea paginile, Sonia i-a stat aproape, stătea lângă el, amândoi privind pozele.
Drăguț, simpatic, tare curajos… comenta Petrică.
Ajuns la o poză cu marea, și-a amintit:
O, marea! Mi-a zis că ați fost la mare!
Sonia a dat din cap cu tristețe.
Ţi-a zis? Petru, el nu mai putea să vorbească.
Petrică a ridicat ochii, jenat, dar a răspuns hotărât, politicos:
Cu mine a vorbit!
Sonia n-a comentat. A privit pozele liniștită, parcă durerea ascuțită dispăruse. A simțit că, în prezența acestui băiat, suferința devine mai suportabilă.
A inspirat adânc și l-a întrebat:
Și dacă noi am vrea să te adoptăm, ai accepta?
Petrică s-a încordat din nou, răsfoind tăcut.
Nu știu. Ștefan era bun. Eu nu prea. Nu mă pricep…
Sonia l-a îmbrățișat, strâns, cu drag.
Minunat! Nu te punem să-l înlocuiești, doar vrem să te primim ca pe un prieten al lui.
S-a simțit straniu la acea îmbrățișare uitase ce înseamnă o mână caldă. I-a venit să răsfoiască mai repede filele albe, dar Sonia n-a mai slăbit strânsoarea.
N-a plâns niciodată, dar acum i s-a pus un nod în gât, ochii i s-au umezit, lacrimi au început să-i curgă.
Plângi, Petricule? Nu-i nimic! Să nu plângi, că plâng și eu. Fii tare, ești bărbat! îi ștergea lacrimile cu mâna, vorbele acelea pe care le știa din copilărie.
Geamul camerei era iar deschis. Bătea vântul ușor, perdeaua se umfla, verdele de-afară lumina odaia, iar de pe perete Ștefan îi zâmbea calm.
Și Petrică, ca un copil mic, a întrebat:
Știți, din întâmplare, cântecelul ăsta…? Cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț….
Îl știu Asta-i un cântec de leagăn. Vrei să-l învăț?
Petrică a dat afirmativ din cap, strângând la piept amintirea aceea tot ce-și mai putea doriSonia s-a ridicat, a deschis larg dulapul și, de undeva de sus, a scos o jucărie veche, un cățeluș de pluș, cu o ureche roasă și un ochi cusut stângaci.
Uite, ăsta era al lui Ștefan. Pe cine crezi că l-a furat prima dată? a zâmbit, așezându-i-l în brațe.
Petrică a zâmbit cu sfială, dând încet din cap. Sonia a început să cânte încetișor, legănându-l ușor, ca pe un copil mic. Aerul proaspăt, cald, de vară adia dinspre fereastră, și lumina blândă se împrăștia în jur.
Cățeluș cu părul creț,
Fură rața din coteț,
Și se jură că nu fură,
Dar l-am prins cu rața-n gură
Petrică a închis ochii, lăsându-se cuprins de vocea Soniei, de mirosul dulceag al jucăriei, de certitudinea nouă că era cineva care vrea să-l țină aproape, nu să-l certe sau să-l alunge.
A simțit atunci, poate pentru prima dată, ce înseamnă să ai pe cineva alături, să nu mai porți totul doar pe umeri mici și colțuroși. Și, fără să vrea, a început să murmure și el versurile, încet, cu noduri între cuvinte, dar din ce în ce mai limpede.
Pe perete, zâmbetul lui Ștefan părea că se luminează, iar perdeaua flutura ca o aripă de corb care le veghea liniștea.
Lenuța a deschis ușa brusc, i-a privit și a rămas mută:
Hei, Pețișor sunteți bine?
Petrică a râs, un râs mic, ciudat, dar atât de firesc. Dincolo de durere, furtună și anii fără rădăcini, o bătaie lină de inimă îi spunea în sfârșit că poate să rămână, să prindă rădăcini acolo, unde o mână caldă îl învață un cântec uitat.
Și, pentru întâia oară, Petrică s-a lăsat purtat de gândul că acasă nu e mereu acolo unde te-ai născut, ci acolo unde cineva te așteaptă seara să cânți împreună un cântec vechi, cu perdeaua fluturând și speranța, tare și simplă, ca lumina dintr-o fereastră deschisă.
