Petrică a crescut într-o familie numeroasă. Tatăl lui, mare amator de băutură, sărea dintr-un loc de muncă în altul, iar mama, Ana, se rupea în patru și la Poștă, și acasă, căutând să țină casa și să hrănească cei trei copii.
Petrică era cel mai mare, așa că-și ajuta mama cu ce putea: avea grijă de surorile mai mici, căra apă și lemne, iar când fetele au crescut, au început și ele să o ajute la gospodărie. Dar atunci deja nu-l mai aveau pe tatăVasile a murit, otrăvit de cine știe ce licori băute la crâșmă cu niște prieteni.
Familiei nu i-a fost mai ușor după aceea.
Mama ofta și-și plângea bărbatul irosit:
O fi fost bețiv, dar era liniștit, nu făcea scandal, și tot aducea un ban, chiar dacă puțin… Of, capul tău nebun, Vasile… Pe cine ne-ai lăsat…
Ca să nu audă vaietele mamei, Petrică își termina rapid treburile și ieșea din casă. Mergea direct la prietenii săi, la poveștile de seară. Copiii din sat se strângeau la marginea satului, în fața unei case bătrânești părăsite de ani buni. Prispa largă și treptele puternice le țineau loc de bănci.
Se așezau așa, ca vrăbiile, și începeau să decojească semințe de floarea-soarelui, povestind fiecare ba o minciunică, ba o întâmplare adevărată.
Petrică nu-și permitea semințe, iar Ana nu-i cumpăra niciodatăfăcea economie la orice. Dar buna lui vecină și prietenă, Domnica, mereu îi strecura Petricăi semințe. Nu se dădea mare, nici gălăgie nu făcea, i le turna, pe furiș, în buzunar sau în palmă, calde, mirosind a unt și dulceață…
Petrică îi șoptea un mulțumesc rușinat și începea să mănânce, la fel ca ceilalți. Îi plăcea să creadă că Domnica se așeza special lângă el, numai ca să-i dea semințe. La început se rușina, apoi s-a obișnuit și se punea el lângă ea, tare bună și darnică.
Dar nu-i dădea voie conștiința lui Petrică să primească totul pe gratis. Astfel a început să o ajute pe Domnica după-amiezile, când fata lucra în grădină. În fiecare zi întreba același lucru:
Ai tăi la muncă?
Da, unde să fie. Mereu sunt plecați la lucru la ora asta.
Petrică stătea la straturile cu zarzavat și dădea repede cu mâna la iarbă, vorbind vrute și nevrute cu Domnica.
Domnica nu refuza ajutorul, îi plăcea să stea la povești, și Petrică îi insufla voie bună. După ce terminau, Domnica aducea în curte ceai fierbinte și o vază cu bomboane și plăcinte. Petrică se formaliza, dar Domnica nu îl lăsa să plece până nu-l îndopa cu dulcegării și ceai aromat.
Rareori găsea bomboane acasă dincolo de sărbătoride aceea în sinea lui era recunoscător Domnicăi pentru tot ce-i oferea.
Petrică se străduia și la școală, să nu rămână de rușine. Greu îi era cu învățătura, dar la sport era cel mai bun. De aici și alegerea: după liceu, a mers la Școala de antrenori în Chișinău. Domnica s-a făcut asistentă medicală.
Ajunși mari, nu se mai vedeau decât la sărbători, când veneau acasă de la oraș. Pe Petrică nu-l mai recunoșteaibăiatul firav de odinioară devenise un bărbat puternic, musculos. Iar Domnica rămasese aceeașiochi albaștri vii, zâmbitoare, delicată.
Domnica s-a măritat devreme, părinții i-au murit într-un accident, și a căutat alinare în iubire, grăbindu-se să-și facă o familie pentru a uita de durere.
Când a auzit că Domnica s-a măritat pe nepusă masa cu Ion, un flăcău gălăgios din sat, Petrică a rămas fără grai. Nu-i păreau deloc potriviți împreună. Dar imediat, au făcut copil, un băiețel.
Petrică nu s-a grăbit deloc să-și întemeieze familie, spre mirarea Anei. La școala sportivă a avut rezultate excelente, dovedind simț organizatoric, și n-a trecut mult până l-au pus director la complexul sportiv din Bălți.
Surorile lui își făcuseră deja viața la oraș. Dar Domnica nu-și găsea liniștea cu Ionacelași drum ca al tatălui lui Petrică.
Uite și la Domnica, îi povestea Ana lui Petrică. Bărbatul ei e leit taică-tu la apucături. Bețiv, umblă aiurea… Nu-l interesează nimic. Ce să mai! Înțeleg prin ce trece
Petrică a trântit cu pumnul în masă.
Of, și de ce s-a măritat cu el? Părea că nu ducea lipsă de nimic înainte. Acum, numai necazuri. Îmi aduc aminte de tata… Tot un necaz.
Așa e,ofta Ana,acum îi duce din casă tot, ca să aibă pentru băutură. De la pick-up la cămașă, setul de pahare al părinților Domnicăi, până și prosoapele. Și întotdeauna se găsește vreun nemernic să-i cumpere… Știu prea bine pentru ce.
Dar vine la tine după ajutor? a întrebat Petrică.
Nu, nu cere, dar, of, greu îi e! Salariul mic, niciun leu de la Ion. Doamna mea, ce viață duce…
Petrică se ridică și se plimbă agitat. Ana, văzând că i-a spus prea multe, i-a zis:
Nu te băga, copile. Nu e treaba noastră. Familia lor e necunoscută, nimeni n-o cunoaște pe deplin. Dacă tot stă cu el, înseamnă că-l iubește.
Petrică însă s-a așezat cu ea la masă și i-a povestit cum, în copilărie, Domnica îl hrănea cu semințe, cu plăcinte și dulciuri, cu ceai călduț, și că nu poate sta deoparte știind cât suferă ea acum, și cu un copil de mână.
Ce vrei să faci, Petrică? l-a aprobat Ana neliniștită. Dar ai grijă, nu te atinge de Ion! Lasă-l pe Dumnezeu să-l judece pe el, că băgatul la pușcărie nu-ți trebuie. Găsim noi și altcumva să ajutăm.
Petrică a dat din cap și a plecat la oraș. După câteva zile, s-a întors cu mașina încărcată și a lăsat mamei în casă doi saci, niște lăzi și cutii de alimente și pungi cu haine.
Ce-i asta, te muți la mine, Petrică? se bucură Ana. Măcar unul dintre copiii mei să-mi fie aproape…
Nu, mamă, am serviciu și casă la oraș. Dar aduc pentru tine de-ale gurii. Vezi și tu, n-o să te mire sacii cu semințe. Domnica o să știe despre ce e vorba. Nu mă simt în largul meu să-i dau personal alimente, mai cu seamă semințe. Știi tu mai bine ce ai de făcut… Să-i duci și ei, și să mănânci și tu.
Dar surorile tale de la Chișinău? Poate și ele au nevoie…
Știi că trimit bani de fiecare sărbătoare, nu-s supărate. Mai ales că-s norocoase cu bărbații lor, n-au lipsuri.
Așa e, slavă Domnului,a șoptit Ana.
Eu mă întorc la oraș. Să nu te uiți la vorba lumii, mamă. Ajut-o pe Domnica, du-i cât să nu vadă toți vecinii, puțin câte puțin. Când se termină, aduc iar. Pe asta poți să te bazezi, n-o să vă lipsească nimic.
Petrică și-a luat rămas-bun de la mamă și a plecat, iar femeia s-a dus în cămară. În cei doi saci, numai semințe mari, bune de pus la cuptor.
Ei, să vezi ce voi prăji O să fie bun, tare bun! a zâmbit Ana ca un copil.
În cutii găsi lapte condensat, carne la conservă, orez, făină, paste. Într-o pungă, multe bomboane de tot felul. Le-a pus la bufet, mirându-se de generozitatea lui Petrică.
Nu era prima dată când băiatul îi aducea bunătăți, dar de data asta totul era mai mult. Și-atunci suspinând și ștergându-și ochii, Ana murmură cu drag:
Petrică, suflet drag… Numai noroc să ai în viață, băiete, unde or rătăci norocul tău?
A făcut întocmai cum i-a cerut: a început să meargă la Domnica în serile de duminică, cu un pachet ascuns sub pardesiu.
La început, Domnica n-a vrut să primească nimic, dar când s-a pomenit cu o găleată plină cu semințe, a priceput de la cine vin darurile. A plâns lung, a vârât mâinile între semințele lucioase și a spus:
Să-i mulțumești lui Petrică… Cine s-ar fi gândit? Câți ani au trecut! Nu uită nimic. Să-i spui că îi sunt recunoscătoare, dar să nu-i fie greu de noi. Am depus deja cererea de divorț. Sper ca necazul meu să se sfârșească curând…
Ana a încuviințat și a plecat acasă gânditoare. Domnica o să fie femeie liberă acum, iar fiul ei nu e însurat…
Doamne, să vezi ce-o ieși… mormăia Ana printre dinți. Oare s-o hotărî Petrică să-i ceară mâna?
Timpul a trecut, iar Ana ducea mereu pachete Domnicăi. Stăteau la ceai, Domnica primea rușinată bunătățile, promițând că va întoarce fiecare bănuț, iar Ana îi zicea încet:
Nu-ți fie rușine, Domnica, nu-i pentru tine, ci pentru feciorul tău. De nu vrei tu, măcar copilului să nu-i refuzi darul lui Dumnezeu. E semn că așa trebuie…
Domnica a divorțat și trăia singură de un an, era mai veselă, schimbase draperiile, băiețelul mergea la grădiniță, croit după chipul mamei lui.
Ana avea grijă de Vătic, iar el îi spunea bunica. Petrică venea acasă aducându-i și jucării. Se întâlneau cu Domnica la mamă acasă, la ceai, povesteau de copilărie, de tinerețe, niciodată de anii întunecați ai mariajului Domnicăica și cum acei patru ani nici n-ar fi existat.
Petrică vizita tot mai des. Avea deja o întrebare tipică:
A fost Domnica pe aici? Dar Vătic tot la tine e azi?
Băiete, da’ mai întreabă și de sănătatea mea pe urmă, râdea Ana.
Scuză-mă, mamă… Ce faci? întreba, dar ochii îi alergau deja la geam.
Lasă, dragă, du-te de vezi cum e. E acasă, liberă azi, cred că te așteaptă. Destul v-ați ascuns, lumea deja șoptește. Du-te…
De când lumea la noi, râse Petrică, nici nu apuc să gândesc, că satul deja mă mărită.
S-a apropiat brusc de mama și a cuprins-o.
Ce-i cu tine, mă băiete? s-a mirat Ana.
Mulțumesc, mamă. N-ai idee cât contează să fii înțeleaptă și să iei viața așa cum e ea. Mulțumesc tare mult.
Ana l-a făcut cu semnul crucii și s-a retras la icoană. Petrică a fugit pe prispă, apoi s-a întors, a luat dintr-o pungă un buchet de crizanteme albe.
Fără să se rușineze, a pornit spre casa Domnicăi. Vorbește lumea… Lăsați că le arăt eu la babele astea cum e treaba…
Ajuns la casa cunoscută din copilărie, nu știa că, din spatele perdelelor, Domnica îl privea reținută, cu ochii plini de lumină, în timp ce el îi aducea, pentru prima oară, flori în dar.
