Petrică a crescut într-o familie numeroasă dintr-un sat moldovenesc. Tatăl, mare amator de vin, schimba locul de muncă aproape lunar, iar mama, Anișoara, se zbătea din răsputeri avea de lucru atât la poștă cât și acasă, ca să poată hrăni cei trei copii.
Petrică era cel mai mare, astfel că o ajuta cât putea pe mamă: avea grijă de surioarele mai mici, aducea apă de la fântână și lemne pentru sobă. Când fetele s-au mai mărit, au devenit și ele ajutoare de nădejde în gospodărie. Însă până atunci, tatăl nu mai era; s-a stins după ce-a băut cine știe ce licoare otrăvită cu prietenii, ruina trupului său fiind nimicitoare.
Ușor nu le-a fost nici după pierderea capului familiei.
Mama ofta mereu, regretând soțul:
Măcar bețiv era, dar liniștit, nu făcea scandal. Puținii bani tot mai aducea… Vai, capul tău fără minte, Vasile… Pe cine ne-ai lăsat…
Ca să nu-și mai audă mama plângând, Petrică termina repede treburile acasă și ieșea pe uliță la prieteni pentru nelipsitele povești de seară. Copiii se adunau lângă o casă părăsită, la marginea satului. Casa aceea, deși bătrână, avea o prispă lată cu trepte trainice care ținea loc de bancă pentru toți.
Așezați ca vrăbiile, fiecare spărgea semințe și povestea, pe rând, năzbâtii sau întâmplări adevărate.
Petrică nu avea niciodată bani de semințe, iar Anișoara nu cumpăra decât strictul necesar, căci trebuia să pună deoparte fiecare leuț. Dar prietena lui cea mai bună, vecina și colega de clasă Ilinca îi dădea tot timpul din semințele ei de floarea-soarelui. Discret, fără multe vorbe, turna pe furiș în buzunarul lui sau îi întindea în palmă aromatele semințe, dulci și pline de ulei.
Băiatul șoptea cu recunoștință mulțumesc și savura fiecare sămânță exact ca ceilalți. I se părea că Ilinca nici nu venea la povești fără el, ba chiar se așeza aproape, ca să-l poată omeni cu merinde. La început îi era rușine, dar curând a devenit firesc și se așeza mereu lângă fata aceea bună și generoasă.
Totuși, conștiința nu-l lăsa să primească mereu fără a da nimic la schimb. Așa că, după masă, mergea la Ilinca acasă, unde ea lucra prin grădină.
Tata și mama-s acasă?
Nuu, amândoi la muncă. Și tot târziu vin.
Atunci Petrică se apuca și el de plivit buruienile, săpând cu spor și mai sporovăind câte una-alta cu prietena lui.
Ilinca nu refuza niciodată ajutorul și îi făcea mare plăcere să stea la taclale cu el; după ce terminau de lucru, ieșeau sub vișinul din ogradă, unde ea scotea ceainicul și o farfurie cu plăcinte și bomboane. Petrică, de formă, refuza, dar n-avea noroc nu-l lăsa să plece dacă nu mânca măcar ceva și nu bea un pahar de ceai.
Bomboane la el acasă vedea doar de sărbători, așa că recunoștința lui pentru sufletul Ilincăi era tăcută, dar adâncă.
Învățatul nu i-a mers prea ușor lui Petrică, dar la sport era mereu cel mai bun. Așa că, după liceu, s-a înscris la facultatea de sport din Chișinău, pe când Ilinca devenise asistentă medicală.
Timpul a trecut, iar când s-au făcut mari și fiecare avea treabă la oraș, abia se mai vedeau de sărbători. Petrică, băiatul subțiratic de odinioară, era acum înalt, cu umeri puternici. Ilinca păstrase ochii albaștri și zâmbetul molipsitor, era tot zveltă și veselă ca în copilărie.
Ilinca s-a măritat devreme, după ce și-a pierdut părinții într-un accident. Încerca să găsească alinare și o viață nouă în propria-i familie. Când Petrică a aflat că Ilinca s-a măritat pe-nepusă-masă cu Ion, un bărbat din sat, certat cu munca și cu vorba dulce la pahar, n-a înțeles. I se părea că nu sunt făcuți unul pentru celălalt. Totuși au avut un băiețel după un an.
Petrică nu și-a întemeiat propria familie, contrar așteptărilor mamei sale. S-a făcut remarcat la școala sportivă, fiind numit director de complex sportiv la Chișinău.
Surorile lui apucaseră deja la casele lor, tot în oraș. Dar viața Ilincăi nu a fost ușoară cu Ion.
Vai de capul ei, îi povestea Anișoara lui Petrică. Soțul Ilincăi e tăiat după chipul tată-tău: bea, umblă pe drumuri, nu-i pasă de copil, nici de ea. Vai de sufletul ei, o săracă
Petrică bătu furios cu pumnul în masă:
Și pentru ce s-a măritat cu el? O ducea bine înainte. Acuma, cu băiatul ăsta Numai necazuri.
Așa e, își continua mama gândul o lasă fără nimic. A vândut și magnetofonul și hainele și vesela moștenită, de nu-i rămâne decât pernele. Cine știe cine le cumpără? Știu toți că banii merg pe rachiu. Dar tot vinde
O fi ajuns la nevoie? A venit să-ți ceară bani? a întrebat Petrică direct.
Nu, dar se descurcă greu, foarte greu. Salariu mic cât să-i ajungă, de la soț nimic.
Petrică s-a plimbat de colo-colo, îngândurat, iar mama îl rugă:
Nu te băga, Petrică, nu-i treaba noastră să descurcăm familia altuia. Dacă tot stă cu el, poate îl iubește.
Atunci Petrică i-a spus cum Ilinca, chiar din copilărie, îl omenea cu semințe, plăcinte și dulciuri. Nu putea să stea liniștit, știind-o în suferință, cu copilul pe brațe.
Ce vrei să faci? a întrebat-o mama, speriată. Nu te lua la harță cu Ion, lasă justiția să-și facă treaba. Ajut-o altfel, dacă poți.
Petrică a dat din cap și s-a întors la oraș. Peste câteva zile, a venit acasă cu mașina încărcată două saci, cutii cu alimente, haine pentru copil, de toate.
Ce e asta, dragă? Te muți la mine? Mare bucurie!
Nu mă mut, mamă, stai liniștită. Am casă la Chișinău. Am adus bunătăți. Nu te mira de atâtea semințe, Ilinca o să priceapă. Să nu-i dai direct de la mine, nu m-aș simți grozav. Dar tu împarte cu ea. Și pentru tine, și pentru ea.
Dar surorile tale? zise mama.
Le trimit și lor de fiecare sărbătoare. Nu duc lipsă, amândouă au bărbați vrednici. Slavă Domnului.
Da, slavă Domnului… oftă Anișoara.
Eu plec la oraș. Nu economisi, mama, dă-i Ilincăi să aibă, să nu vadă lumea, din puțin, dar mereu. Când se termină, mai aduc eu. Să nu vă fie vreodată foame cât sunt eu pe lume. Hai, rămâi cu bine!
A îmbrățișat-o și a plecat. Anișoara duse proviziile la cămară. Își găsi copilăria în sacii de semințe: “Ia uite!”, și le aștepta la cuptor, să le prăjească pentru nepoței.
Cutii cu conserve, zahăr, făină, bomboane și dulciuri inima îi era plină de bucurie.
Petrică mereu îi aducea bunătăți, dar de data asta, parcă n-a văzut atâta dărnicie.
Of, Petrică, suflet bun ești… Dar a ta soartă unde s-o rătăcit?
Anișoara făcu întocmai cum a rugat-o fiul. Mergea des pe seară la Ilinca și-i aducea câte ceva ascuns sub haină. La început, Ilinca nu voia să primească, dar când i-a pus o găleată de semințe, și-a dat seama cine e moșul darnic.
Cu ochii în lacrimi, a trecut degetele prin semințe și i-a spus Anișoarei:
Mulțumesc și să-i spui și lui Petrică. Uite… Trecut-au atâția ani și el tot ține minte. Îți mulțumesc din suflet! Să nu-și facă griji pentru noi, oricum am depus cerere de divorț acum două săptămâni. Sper să scăpăm de necazuri.
Anișoara dădu din cap și a ieșit taciturnă. Erau pe punctul de a începe o viață nouă, iar fiul ei tot singur…
Vezi acuma, Doamne… S-o apuca Petrică al meu să o ceară de nevastă?
Timpul a trecut. Anișoara i-a dus constant merinde Ilincăi, stăteau la ceai, discuta, Ilinca mulțumea rușinată și promitea că va plăti tot cândva.
Să nu primești pentru tine, ci pentru băiețel. Căci Dumnezeu ajută prin mâinile oamenilor, Ilinca. Deci așa trebuie…
Ilinca a divorțat, și-a tras sufletul, viața și-a mai revenit și-a schimbat draperiile, băiatul mergea la grădiniță, era leit mama lui. Anișoara îl mai păzea când ilinca lucra, iar micuțul o numea bunica. Petrică venea cu jucării, iar copilul îl aștepta mereu la joacă. Ei, la ceai, lângă Anișoara, depănau amintiri din copilărie, fără a pomeni vreodată de anii triști din viața Ilincăi. Ca și cum nici n-ar fi existat acele patru ani negri.
Petrică trecea pe la mama tot mai des:
Ilinca a mai fost azi? Dar băiatul, a stat cu tine?
Da, dar tu nu vrei să știi de sănătatea mea? glumea Anișoara.
Iartă-mă, mamă… Ce mai faci? și tot cu ochii pe geam.
Gata, du-te, că-i acasă, te așteaptă. Ajunge cu jocurile de-a pisica și șoarecele. Toți din sat deja șușotesc despre voi. Hai, du-te!
Așa-i la noi, râse el, nici nu gândești și lumea deja te vede însurat.
A mers la Anișoara s-o îmbrățișeze:
Ce-i, mamă?
Mulțumesc că mă înțelegi și mă accepți mereu. Să-ți dea Domnul bucurii.
Anișoara l-a însemnat cu semnul crucii. Petrică a ieșit pe prispă, s-a întors după un buchet de crizanteme albe, și, uitând de rușine, a pornit spre casa Ilincăi. Să tot vorbească lumea… Le dau eu motiv! gândea el, apropiindu-se de casa copilăriei. Nu știa că Ilinca, cu sufletul la gură, stă ascunsă după perdea, așteptându-l cu ochii plini de lumină…
Viața aduce încercări, dar și oameni care nu uită să ajute și să-și arate recunoștința. Binele făcut din suflet, cândva, se întoarce mereu, uneori chiar sub formă de dragoste adevărată.
