Dragă jurnal,
Câinele se numea Grivei. Mare, zbârlit, cenușiu ca o dimineață de decembrie, trăia la noi în curte de opt ani. Cula lui stătea lângă gard, aproape de stiva de lemne, iar iarna îl lăsam în tindă, dar în casă niciodată. Grivei era câine de curte, de muncă. Să păzească, să latre la străini, să alerge de-a lungul gardului. Nu ne așteptam la mai mult.
A apărut întâmplător. L-am găsit cățeluș lângă drum, într-o cutie, pe ploaie. Cineva aruncase un rând de pui, iar din cinci, până dimineața rămăsese viu numai unul, cenușiu și tremurând. Am vrut să-l duc la fermă, dar mama lui Nicu m-a rugat să-l păstrăm. Așa s-a lipit de noi.
A crescut mare, puternic, tăcut. Lătra rar, numai când era cazul. Pe străin nu-l lăsa în curte, iar pe ai noștri îi întâmpina bătând din coadă în pământ.
Îl hrăneam regulat, dar fără alint. Dimineața și seara îi umpleam blidul lângă scară, noaptea îl slobozeam din lanț să alerge prin curte. Îl mângâiam rar, în treacăt. Numele i-l rosteam zilnic, ca pe numele unei unelte. „Grivei, Grivei”. Se obișnuise și nu cerea mai mult. Zăcea lângă culă, se uita la casă, aștepta să iasă cineva.
Anul acela, de Anul Nou, am sărbătorit zgomotos. Veniseră copiii din oraș, nepoții, cuscrii. Casa plină de oaspeți, pe aragaz sfârâia, în cuptor fierbea gâsca, pe masă se înghesuiau salate în aceleași castroane de cristal. Mirosea a brad, a mandarine și a ceapă prăjită.
Oaspeții sosiseră încă de după-amiază. Copiii aduseseră bunătăți din oraș, nepoții fugiseră să se dea cu sania în spatele grădinii. Nina se zbătea între aragaz și masă, comanda cine ce taie. Eu căram din beci murăturile, borcan după borcan, și de fiecare dată când treceam pe lângă fereastră vedeam în curte umbra cenușie de lângă scară. Dar nu era timp.
Grivei ședea în curte, lângă scară. Zăpada cădea în fulgi mari, i se așeza pe spate, și nu se scutura. Privea la ferestrele luminate, în care se mișcau umbre, auzea râsete și clinchet de pahare. Dădea din coadă în zăpadă când cineva trecea pe lângă fereastră.
Blidul lui stătea gol lângă scară. De la prânz era gol.
* * *
Nina, în goana ei, uitase de câine. Nu era vreme. Gâsca, salatele, nepoții i se încurcau printre picioare, ginerele cerea una, alta. Se învârtise toată ziua, spre seară nu-și mai simțea picioarele.
Nici mie nu-mi ardea de câine. Turnam, ridicam pahare, mă certam cu cuscru despre pescuit. Mă înroșisem, îmi descheiasem gulerul cămășii. Era bine, cald, multă lume.
Nepotul Nicu, de șase ani, întrebase o dată:
– Dar Grivei unde e? Să-l vedem la brad?
– Mai târziu, mai târziu, – făcu Nina din mână. – Stai și mănâncă.
Și uitară iar de Grivei.
Ceasul bătu douăsprezece. Afară bubuir petardele, cerul se aprinse în roșu și verde. Oaspeții strigau, ciocneau, se îmbrățișau. Grivei, în curte, tresări de zgomot, lipi urechile, dar nu se clinti. Ședea lângă scară, acoperit de zăpadă, și privea la casă.
Pe la două noaptea, oaspeții se potoliră. Pe unii îi duseserăm în camere, alții adormiseră pe canapea. Lumina din ferestre se stinse una câte una. Casa amuți.
Blidul de lângă scară rămase gol.
Viscolul se dezlănțui spre dimineață. Vântul urla în coș, bătea zăpada în geamuri, troienise scara. Temperatura scăzuse, gerul la revărsatul zorilor era cumplit, peste douăzeci de grade.
Nina se trezi prima, din obișnuință, pe la șapte. Capul greu după petrecere. Coborî în bucătărie, puse ibricul, și atunci își aminti.
Grivei.
Îi sări inima. Se repezi la fereastră, trase perdeaua. Curtea era albă, curată, troienită. Cula pe jumătate înăbușită în omăt. Dar Grivei nu mai era lângă scară.
Nina îmbrăcă o blană peste capot, băgă picioarele în cizme și ieși. Gerul o pocni în față. Ocoli curtea, se uită în culă. Goală. Îl strigă. Glasul i se pierdu în viscol.
– Grivei! Grivei!
Tăcere. Numai vântul.
Închipui deja ce era mai rău. Înghețase câinele, uitaseră de el, lăsat în ger, vinovați, nu l-au ocrotit. Lacrimi îi năvăliră în gât. Opt ani slujise, iar ei în sărbătoare uitaseră de el ca de o unealtă.
Și atunci văzu urmele.
Urmele porneau de la scară după colțul casei, spre beci. Zăpada la ușa din spate era călcată și răscolită.
Nina merse pe urme. Inima îi bătea nebunește. După colț, lângă peretele tindei, la adăpost de vânt, îl văzu pe Grivei.
Zăcea ghemuit pe paie, lipit cu coasta de fereastra joasă a beciului. Și nu zăcea singur.
La căldura câinelui ședea Nicu. Nepotul. În geacă peste pijama, fără căciulă, în cizme pe picior gol. Viu. Adormit, degerat, dar viu. Grivei îl acoperise cu trupul lui, îl încălzea.
Nina țipă atât de tare, că toată casa se trezi.
După, când l-am dezghețat pe Nicu, l-am înfășurat, i-am dat ceai cald, am înțeles totul.
Noaptea, băiatul se trezise. Vrusese afară să vadă stele. Ușurel, să nu ne trezească, ieșise prin tindă. Ușa se închisese în urma lui. Zăvorul căzuse singur, iar Nicu, de șase ani, nu putuse deschide din afară.
Rămăsese în curte. În ger. Și nimeni în casă nu-l auzise, pentru că toți dormeau buștean după petrecere.
Nicu bătuse în ușă, strigase. Nimeni nu răspundea. Înghețase, se speriase, plângea. Și atunci îi venise în ajutor Grivei.
Câinele nu-l lăsase să șadă pe zăpadă. Îl trăsese de mânecă după colț, la beci, unde bătea mai puțin vântul și era un balot de paie. Se culcase, iar băiatul se lipise lângă el. Așa îl încălzise câinele toată noaptea cu trupul lui.
Eu stăteam în curte, în geaca aruncată pe umeri, și nu puteam scoate o vorbă. Mă uitam la Grivei, la blana lui cenușie încrustată de promoroacă.
Îmi aminteam cum găsisem cățelul în cutie lângă drum. Cum aproape îl dusesem la fermă. Cum, toți opt ani, trecusem pe lângă culă fără să mă opresc. Îl hrănisem, îl adăpasem, dar atât. Și tocmai câinele ăsta, pe care-l ținusem ca pe o sculă, ca pe un paznic, salvaseră toată noaptea nepotul nostru, în timp ce noi dormeam sătui și beți.
Nina nu găsea cuvinte. Ținea în brațe pe Nicu, învelit în pătură, și plângea fără să-și șteargă lacrimile.
Nicu scoase nasul din pătură:
– Bunică, Grivei m-a încălzit. E bun. Și lui i-a fost frig.
Nina se uită la blidul gol de lângă scară. Același care stătuse gol de la prânzul de ieri. Își șterse lacrimile.
Pe Grivei, în ziua aceea, l-am lăsat pentru prima oară în casă.
Pășea pe podeaua curată cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să nu murdărească, se uita la noi, să nu-l dăm afară. L-am așezat lângă sobă, pe o pătură veche. Nina însăși i-a adus de mâncare, într-un blid mare, chiar lângă sobă. I-a pus gâscă, din cea de sărbătoare.
Câinele mânca încet, privind la oameni. Iar Nicu ședea lângă el, pe jos, și-l mângâia pe blana dezghețată.
Eu stăteam pe un scaun lângă sobă, mă uitam la câine și tăceam. Om puțin vorbăreț, toată viața îmi ținusem sentimentele în mine, nu știam ce să fac cu ce simțeam. Doar întinsei mâna și o pusei pe capul lui Grivei. Câinele închise ochii. Așa am stat, om și câine, și pentru prima oară în opt ani era între noi ceva mai mult decât o datorie de stăpân.
Oaspeții plecau tăcuți. Cuscru, la poartă, se întoarse, se uită la fereastra luminată, dincolo de care lângă sobă zăcea câinele cenușiu, și clătină din cap:
– Noroc cu câinele, Ștefănescule. Mare noroc.
Au trecut anii.
Grivei îmbătrânise. Alerga de-a lungul gardului mai rar, dormea mai mult. Dar acum dormea în casă, pe pătura lui lângă sobă, și nimeni nu-l mai dădea afară. Iarna nu-l mai închideam în tindă. Vara zăcea pe scară, la soare, și Nicu, când venea în vacanță, fugea drept la el.
Povestea nopții aceleia se răspândise în sat. Venea lume să vadă câinele, unii nu credeau, ziceau că e scornită. Eu nu dovedeam nimănui nimic.
Odată, ginerele, din vechiul obicei, vru să alunge câinele de pe canapea, unde se tolănise lângă Nicu. Eu îi spusei încet, fără să ridic tonul:
– Nu-l atinge. Și-a câștigat locul ăsta mai mult decât tine.
Și ginerele nu-l atinse.
Blidul lui Grivei nu mai stătea lângă scară, ci în bucătărie, lângă ușă. Nina veghea să nu fie gol.
De următorul An Nou ne-am adunat din nou toată familia. Iar era gâscă, iar se înghesuiau castroanele de salată, iar mirosea a brad și mandarine. Dar acum, când ceasul bătu douăsprezece și afară bubuir petardele, Grivei nu mai ședea singur în curte sub zăpadă.
Zăcea lângă sobă, la căldură, iar Nicu ținea mâna pe spatele lui cenușiu. Câinele tresărea la bubuituri, lipea urechile, dar băiatul îl mângâia și-i șoptea ceva la ureche, iar Grivei se liniștea.
Nina, turnând ceai oaspeților, arunca din când în când o privire spre bătrânul câine cenușiu.
„Iartă-ne, moșneagule. Târziu te-am primit”, gândea ea, uitându-se la Grivei.
Câinele păru că aude. Ridică botul de pe pătură, o privi cu ochii lui bătrâni și liniștiți, apoi își lăsă iar capul pe labe. Îi era cald. Și blidul era plin. Mai mult nu-i trebuia.
Învățătura mea: Nu judeca cine e cu adevărat de preț după folosul pe care ți-l aduce. Uneori, cel pe care-l ai lângă tine fără să-l prețuiești este tocmai cel care te salvează atunci când nu meriți.
