Pentru voi nu avem loc aici, a declarat soacra-mea când am venit cu copiii de Revelion în propria mea casă.
Luminiţa stătea în prag cu două sacoşe. Uşa a deschis-o Eugenia, soacră-mea, îmbrăcată cu halatul roz pe care, ce să vezi, tot Luminiţa îl cumpărase primăvara trecută. Privire de parcă venise să ceară pomană.
Scuzaţi, cum? abia a priceput Luminiţa ce a auzit.
Am zis pentru voi nu e loc aici, a repetat Eugenia. Am organizat totul, am chemat musafiri. Ion a zis că e bine. Mai bine duceţi-vă la mama ta.
Din sufragerie se auzea râsete, clinchet de pahare. Veronica, sora lui Ion, ciugulea dintr-o cupă de spumant, purtând rochia bej a Luminiţei.
Vai, Eugenia, dar de ce mai stai de vorbă cu ea? zice Veronica a lene. Să plece. Noi suntem cu gaşca noastră.
Maria, fata de opt ani, a tras-o de mânecă pe mama-sa:
Mamă, de ce nu ne lasă bunica înăuntru?
Rareş, băiatul de cinci ani, se lipise mut de piciorul Luminiţei.
Sacoşele cădeau. Înăuntru era o căldură ce dădea pe afară. Acum ar urla. Dar s-a uitat la copii şi a inspirat. Adânc.
Staţi în maşină. Revin imediat.
Eugenia a urlat după ea:
Bravo! Duceţi-vă!
Luminiţa a pus copiii în spate, le-a aprins desene animate şi a încuiat portierele. Maria s-a uitat nedumerită, dar mama i-a făcut semn cu mâna: totul e bine.
Apoi a scos mobilul şi a format numărul lui Vasile, şeful securităţii cartierului.
Bună seara, Vasile. În casa mea sunt persoane străine, mi-au spart yală şi au intrat ilegal. Se comportă agresiv, nu mă lasă să intru. Copiii sunt speriaţi. Am nevoie de ajutor.
Doamna Luminiţa, sigur e intrare ilegală?
Eu sunt proprietara. Nu am dat nimănui dreptul. Vreau să notaţi încălcarea.
Înţeles. Venim acum.
Luminiţa a pus telefonul la loc. S-a uitat la casa ei: două etaje, geamuri mari. A ales tot: gresie, tapet, lustre. Ion se ferea: Fă cum vrei, nu am timp. Nici măcar nu stătea acolo. Venea de două ori vara şi fugea la Bucureşti.
Dar Luminiţa, în fiecare weekend, aranja colţul acela. Casa ei. Singurul loc unde nu auzea că e greşită.
Acum trei luni, a dat peste mesajul lui Ion către mamă-sa: Mamă, iar cu limitele ei. M-am săturat. Bine că se trece pe numele ei, altfel plecam de mult.
Atunci a înţeles. Nu scandal. Trebuia să plece corect.
Dusterul a venit fără girofar. Luminiţa a intrat prima. În spate, Vasile cu încă un agent.
Soacra stătea la masă. Lângă ea, Veronica şi trei invitaţi, pahare în mână. Masa plină: raţă, salate, platouri. Eugenia a oprit vorba când a văzut uniformele.
Ce e asta?! Luminiţa, ai venit cu securitatea?!
E casa fiului meu! Ion mi-a dat codul! Eugenia a sărit în picioare, scaunul a troznit.
Luminiţa a păşit tacticos. Vorbea clar, rar:
Ion nu-i proprietar. Nu are adresă aici. Nu poate dispune de ce nu-i al lui. Casa e plătită de mine, totul e pe numele meu. Halatul pe dvs. e al meu. Rochia pe Veronica tot a mea. Le-aţi luat fără să întrebaţi. Aveţi cinci minute să plecaţi. Altfel fac plângere pentru intrare ilegală.
Veronica a lătrat:
Şi tu cine te crezi?!
S-a aruncat spre Luminiţa, dar Vasile i-a prins încheietura.
Lasă-mă!
Atacarea proprietarului e infracţiune, a zis Vasile calm. Aerisiţi-vă.
Invitaţii şi-au strâns hainele în grabă. Nimeni nu vrea bătăi de cap cu paza. Soacra a început să plângă cu voce tare:
Şerpoaică! Te-am primit ca pe fată! Ne arunci afară de Revelion! Fără inimă!
Castronul cu salată îl luaţi. Raţa e adusă de dvs. Luaţi şi asta. Restul aici rămâne.
Să-ţi fie de bine! Veronica şi-a smuls rochia, a aruncat-o pe jos, şi-a pus puloverul. Eugenia şi-a dezbrăcat halatul, l-a trântit la picioarele Luminiţei.
Au ieşit fără vorbă. Veronica târând castronul, Eugenia raţa. Invitaţii s-au evaporat.
Luminiţa i-a urmărit până la poartă. A văzut cum încarcă totul în bătrânul Logan. Veronica striga ceva, dar nu se auzea. Eugenia şi-a acoperit faţa.
A tras poarta. Vasile a tuşit:
Dacă mai sunt probleme, sunaţi. Pe-asta n-o mai lăsăm.
Mulţumesc.
Au plecat. Luminiţa pe lângă poartă. Tremura, şi totuşi respira uşurată. Parcă ani întregi a ţinut greutăţi pe braţe şi acum le-a pus jos.
Copiii erau în maşină. Maria a văzut mama:
Putem intra?
Da.
Rareş a alergat spre casă. Maria a prins-o de mână pe Luminiţa:
Bunica mai vine?
Nu.
Maria a dat din cap. Deşteaptă fata. Pricepe mai mult decât zice.
În casă, Luminiţa a strâns masa. Maria a ajutat, Rareş a dus vesel vesela.
După ce-au terminat, Luminiţa a luat telefonul şi l-a sunat pe Ion. Răspunde după ceva timp, cu mare gălăgie pe fundal.
Alo, ce vrei? Sunt la petrecere.
Mama ta şi Veronica stau pe marginea drumului la intrarea în cartier. Ia-le. Cheile de la apartamentul din Bucureşti le laşi pe noptieră. Pe 9 depun divorţul.
Pauză. Muzica încetează a ieşit afară.
Ce? Ce divorţ?
Obişnuit. Casa e a mea, maşina tot a mea. Nimic de împărţit.
Luminiţa, eşti serios? Mama mea a venit la tine să prindă sărbătorile, tu le dai afară?!
Mama ta mi-a spus: Pentru voi nu-i loc aici. De faţă cu copiii. În pragul casei mele, plătită din banii mei. Poartă halatul meu, Veronica rochia mea. Au pus masa, au chemat musafiri şi au decis că n-am voie să intru.
Mama n-a judecat! Puteai explica, nu să faci circ cu paza!
De zece ani explic, Ion. Explic cât e de trist să mă înveţe mereu cum să trăiesc. Să spună la copii că-s mama rea. Tu mereu ziceai rabdă.
Dar e mama mea! O femeie bătrână!
Are cincizeci şi opt. Poate lua chirie şi sta separat. Cum fac şi eu. Luminiţa a tăcut. Acum trei luni i-ai scris că m-am săturat de tine. Că e bine că casa e pe numele meu, altfel ai fi plecat.
Linişte. Lungă.
Am scris la supărare
Nu contează. Sunt obosită, Ion. Obosită să dovedesc că am dreptul la viaţa mea. Ia mama, mergeţi unde vreţi. Nu mai joc în piesa asta.
Luminiţa, nu poţi pur şi simplu
Pot. La revedere.
A închis. Mâinile nu mai tremurau. Simţea gol nu de pierdere, ci de eliberare.
Maria stătea pe canapea, privind mama. Rareş construi cu maşinuţele, dar îi urmarea.
Mamă, tată nu va mai sta cu noi?
Luminiţa s-a aşezat lângă:
Probabil, nu.
Ne va mai vedea?
Desigur. Sunteţi copiii lui.
Maria s-a ridicat. Apoi, încet:
Nu-mi place când vine bunica. Zice că fac lecţiile prost. Şi că-s grasă.
Luminiţa şi-a strâns pumnii. Nu ştia.
De ce n-ai zis?
Erai deja supărată. N-am vrut să te necăjesc.
A îmbrăţişat-o. Strâns.
Iartă-mă că n-am apărat mai devreme.
Azi ai apărat, Maria s-a lipit de umăr. Am văzut.
Rareş a venit, s-a căţărat pe genunchi:
Mamă, aprindem ghirlanda de pe brad?
Luminiţa a zâmbit:
Sigur.
A aprins ghirlandele. A scos pachetul de colţunaşi, a pus oală la foc. Maria a tăiat castraveţi, Rareş aşeza farfurii cu limba-n colţ.
La miezul nopţii au ieşit pe terasă. Cerul era negru, stele sclipitoare. Departe trosneau artificii. Aici era linişte. Doar ei.
La mulţi ani, mamă, a zis Maria.
La mulţi ani, copiii mei.
Rareş a căscat:
Pot adormi pe canapea?
Poţi.
Au intrat. Rareş s-a instalat, Luminiţa l-a acoperit. Maria s-a aşezat cu cartea, dar nu citea.
Mamă, acum va fi bine?
Luminiţa s-a aşezat pe margine:
Nu ştiu cum va fi. Dar acum nimeni nu ne mai zice că n-avem loc. Că trebuie să plecăm. E casa noastră. Şi noi suntem stăpânii.
Maria a zâmbit:
Atunci va fi bine.
Luminiţa i-a mângâiat părul. Rareş deja dormea. Maria a închis ochii.
Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Ion: Mama plânge. Zice că o doare inima. Te dai seama ce-ai făcut? Veronica zice că le-ai umilit. De faţă cu alţii. Cum ai putut?
Luminiţa s-a uitat la ecran. Altădată ar fi tremurat. S-ar fi apărat, ar fi cerut iertare. N-ar fi dormit toată noaptea.
Acum doar a blocat numărul. Fără alte mesaje. Fără vină că s-a apărat.
A scris avocatului: Marina, La mulţi ani. Pe 9 ne vedem. Gătiţi actele pentru divorţ.
Răspuns: Totul va fi bine, Luminiţa. Odihniţi-vă.
Luminiţa s-a dus la geam. Ningea alb, curat. Acoperea totul cu strat uniform.
Mâine va suna la serviciu. La avocat. Va depune divorţ. Va începe o viaţă fără justificări pentru existenţă.
Nu ştia ce va fi. Poate greu. Dar sigur: nimeni nu-i va mai spune că nu-i loc pentru ea.
Căci loc era. Al ei. Cucerit. Şi nu-l va da nimănui.
